Poveste de(spre) succes (I)

E vorba despre un nuc. Tânar la vremea aceea, ca şi mine. Pe care-l iubeam. Mă adăpostea de arşiţa soarelui, îmi promitea nuci noi si dulceaţă pe când vom fi fost destul de mari amândoi şi, fără să ştie, îmi promitea în curând şi-un leagăn atârnat de crengile lui care avea să mă poarte dintr-o zare în alta... Nu-mi amintesc dacă eu la rându-mi i-am promis oarece, dar de cuvânt nu ne-am ţinut, oricum, niciunul din noi. Nucul s-a rupt, sub povara visurilor mele.
În cădere, mie mi s-a rupt numai filmul. Când mi-am revenit un pic, mi-am dat seama că nucul s-a despicat în două ca o praştie, iar când mi-am revenit complet mi-am dat seama că ruperea urechilor e mult mai dureroasă decât ruperea filmului şi că era imperios necesar să repar nucul înainte să apară bunicul.
Se spune că în spatele oricărui act de curaj stă spaima pură iar eu pot să confirm că aşa stau lucrurile. Astfel că, plină de curaj, am luat o scară, două cuie de 20 şi-un ciocan, am adus cele două crăci în poziţia naturală şi-am bătut cuiele până la floare. Am luat scara şi am privit nucul minute în şir, încercată de simţăminte care cu greu pot fi descrise. Printre ele, cele mai viguroase erau sentimentele de admiraţie şi mândrie. Admiram nucul şi eram mândră de mine. Nu cred să fi fost vreodată în viaţă mai mândră de mine ca atunci. Îmi spuneam că dacă am reuşit să repar un nuc, nimic nu va mai fi greu pentru mine vreodată. Momentul acela era clar o garanţie a succesului meu viitor.
Apoi a venit seara, a venit şi bunicul şi era pace. Pe urmă au venit alte seri, acelaşi bunic, aceeaşi pace domnea şi părea că succesul meu în viaţă era pecetluit.
Numai că trio-ul acesta seară-bunic-pace - s-a redus brusc la duetul seară-bunic. Pacea se terminase. Pălise nucul. Apoi a pălit bunicul.
Pe urmă eu. Ultimul a pălit succesul, pe cale de consecinţă.