Despre asortare şi soare

Găsesc că este esenţial când te căsătoreşti să-ţi iei de partener pe cineva care se asortează cu tine. Oricât te-ar presa mătuşile, oricât de tare ar răcni din buletin anul naşterii, oricât te-ar împunge-n ficat poza zâmbitoare de la nuntă a colegei de bancă dintr-a patra, cea cu dioptrii mai multe decat anii de şcoală, oricât de mare e arşiţa pe gâtlej (sau alte zone, în funcţie de anatomia proprie) după ce te-ai uitat la Richard Gere şi Julia Roberts în Pretty woman, trebuie să-ţi iei timp să te măriţi pe-ndelete.
Dacă pentru masa de revelion sau o altă sindrofie măruntă îţi sfărâmi neuronii şi degetele să găseşti rochia care să-ţi ascundă aripioarele, prin care să nu se ghicească păcătoasa de celulită, dacă-ţi înveleşti claviculele osoase într-o eşarfă de borangic pentru care ai plătit leafa pe 4 luni şi cauţi prin toată Europa condurii magici care să te înalţe cu maximum de centimetri posibili în ochii potenţialului burlac venit la acelaşi eveniment, atunci musai trebuie să investeşti măcar aceeaşi energie în discernământul cu care vei decide a cui răsuflare o vei simţi noaptea în următoarele decenii şi unde: în ceafă sau pe obraz.
Pentru că nu poţi toată viaţa să te uiţi doar la pozele de la nuntă. Şi dacă nu eşti extraordinar de fotogenică, după un număr de ani o să dai bine în poze doar dacă cel pe care l-ai ales luminează cadrul.
La fel cum Basilica San Marco arată diferit, în funcţie de soare.