Penis, pericol public

Cum apare în familia noastră lărgită câte un prunc nou, adulții de primprejur se înscriu în programe de cercetare. Unii studiază noile norme metodologice de adormit bebelușii, alții ultimele descoperiri în materie de alimentație, alții metode de ultimă oră de educație, de îmbăiere, de plimbare ș.a.m.d.  Fiecare pune umărul zic, la propășirea micilor făpturi și apucarea lor pe drumeagul unei vieți sănătoase.

Eu, împreună cu mama celor două gemene poposite toamna trecută în dinastia noastră, ne-am comandat literatură de specialitate în domeniul educației sexuale a copiilor pe diferite grupe de vârstă și studiem de câteva zile metodele de abordare a întrebărilor de care ne temem mai ceva ca de tifosul exantematic.

M-am crucit, oameni buni, de actuala viziune a specialiștilor în domeniu. Privind în urmă la răspunsurile pe care ne căzneam noi să le dăm progeniturilor când ne întrebau dacă pe ei i-a adus barza ori dacă au crescut în stomacul mamelor, mă simt ca Badea Cârțan la Roma.

Încă nu mi-am terminat studiul (fac pauze mari, iau vitamine și săruri minerale ca să rezist) dar nu mă pot abține să vă împărtășesc primele învățăminte pe care mi le-am însușit din capitolul unu: când mica făptură te întreabă orice chestie legată de sex, nu ai voie să vorbești în dodii, codificat, să te eschivezi. Copilului trebuie să-i vorbești clar, în termeni științifici.
Dacă micuțul tău de trei ani scoate biberonul din gură cât să te întrebe ce-i aia ”lulă” (sic!), n-ai voie să te fâstâcești, s-o cotești spre bucătărie, să-l trimiți la tac-su, să-i explice el. Înainte de toate tre' să-l feliciți pe micuț că te-a întrebat (ca să-l încurajezi să-ți mai pună și-n viitor întrebări d-astea, dacă n-ai făcut infarct după prima), apoi să-l anchetezi de unde a auzit el cuvântul ăsta și în ce context, ca să vezi în ce cercuri de colegi/prieteni se învârte el și dacă e cazul să-i schimbi grădinița sau să-ți schimbi locuința într-o zonă cu mai mult ozon. N-ai voie să-i răspunzi pe ocolite, ambiguu, cum că ”lula” e ceea ce au bărbații ”acolo jos”, pentru că el ar putea crede că-i vorba de damigeana cu vin din beci. Este interzis să-i spui că lula-i brebenel, sau cocoșel, sau clopoțel. Lula-i penis, dragul meu, cică așa tre' să-i spui, pe nerăsuflate. Dar cum e lesne de așteptat, minorul va dori lămuriri, ca în cazul real de mai jos:

-Mami, ce-nseamnă ”lulă”?
-Ăăăă...unde ai auzit tu cuvântul ăsta urât, puișor?
-La grădi. Dar cum se zice frumos la ”lulă”, mami?
-Penis.
-Și ce-i penisul, mami?
-Cocoșelului tău i se spune științific ”penis”.
-Deci ”lulă” e urât și se zice la țară?
-Ăăăă...cam așa ceva.

Peste o săptămână, bunica îl ia pe micuț de la grădi și pe drum spre casă se lasă înduplecată să cumpere înghețată Twister. În timp ce bunica își savurează înghețata, preșcolarul exclamă candid:

-Buni, înghețata asta seamănă cu o ”lulă”. Dar noi nu vorbim urât ca la țară, noi spunem ”penis”, care înseamnă ”cocoșel”.

Mânca-l-ar bunica pe el!

Serial killer

E plină țara de oameni sensibili, frate! Nu te mai poți mișca în voie, nu-ți mai poți întinde picioarele amorțite, nu mai poți slobozi o vorbă din gușă că te trezești cu mortul în brațe.

Cetățenii sensibili se împart în două mari categorii: sensibili muți și sensibili vorbitori.

Sensibilii muți sunt greu de recunoscut, de obicei bagi de seamă c-ai dat peste unul abia după ce-ai spus sau ai făcut ceva care l-a lovit în moalele afectului și te trezești că dă ochii peste cap și leșină lângă tine. Asta în cazul în care măgăria ta n-a fost una cu efect mortal-întârziat. Pentru că ei nu te trag de mânecă, nu-ți bat obrazul, nu-ți fac semne disperate că se sufocă, nu sună la 112. Tac mâlc, mor în chinuri, neștiuți, afli abia din scrisoarea de adio pe care-o lasă la căpătâi că au murit răpuși de inimă rea din cauza ta.
Lor le cade la fel de rău și salamul de porc și tu, dacă guiți ca animalul din salam, vreo critică la adresa plăcintei cu mere a bunicii lor, de care nu s-a atins nimeni în seara de Crăciun; îi ia cu vertij și la cuvintele care încep cu P și la răspunsurile care încep cu N și se termină cu U; nu participă nici la nunți nici la îngropăciuni, pentru că sensibilitatea lor nu îndură evenimente atât de cumplite.

Dacă ai fost destul de nepriceput și nemintos să rănești un sensibil, tre' să stăpânești și câteva tehnici de prim ajutor: oblojești rana, faci masaj cardiac, reanimezi, încerci să prinzi porumbeii ucigași pe care i-ai scăpat din colivie, promiți că nu mai faci și, dacă ai noroc și n-ai comis o măgărie letală, sensibilul se recuperează. Dacă-i trimiți sms-uri și bomboane în perioada de convalescență ai șanse mari să fii chiar iertat. Sensibilitatea lor te ajută în cazul acesta.

(Later edit: Eu fac parte din categoria asta. Să nu ziceți că n-ați știut.)

Pe sensibilii vorbitori n-ai cum să-i confunzi sau să-i ratezi, ei își strigă sensibilitatea în gura mare, ca leproșii boala, in pildele Noului Testament. Din zece descrieri pe care și le fac sensibilii la profilul de blog, Facebook sau alte rețele de socializare, găsești nestemate de genul:

”Sunt o fire sensibilă, îmi place frumosul, marea și zarea”

”Sunt Fifi și sunt sensibilă, iubitoare, îmi plac florile și căluții de mare”

”Sunt Bebe și-mi plac fetele sensibile și Cătălin Crișan” 

De regulă ei se exprimă mai bine în scris. Și din toate formele de scris, poezia le dă ghes cel mai abitir. Au văzut ei că sensibilitatea e apanajul poeților și s-au gândit să se apuce de compus. Numai că ei, nefiind poeți, nu pot scrie poezii. Ei scriu ceva care seamănă cu prima mea budincă:  pastele crude, fără zahăr, brânza acră, răscoaptă.

Nu-mi pasă...
Nu voi renunţa la universul pe care
singuri ni l-am creat.
În toamna rece şi ploioasă, ochii tăi sunt cerul meu
senin, cald, aşa cum mi-am dorit mereu.
Tu eşti doina mea de jale, venită odată cu vânturile de Vest venite din Est.
Fără tine ar fi ca şi cum
aş dormii pe un pat de frunze ruginite, reci şi moarte.
Nu-mi pasă.
Nu-mi mai pasă de nimic.
Eşti lângă mine şi ploaia nu mai intră-n mine să mă răcească. 

În poemul sensibil de mai sus, accentul cade pe al doilea ”i” din verbul ”a dormii” iar punctul culminant al acțiunii poetice este sosirea din vest a vântului din est. Este scris de o fată. Poemul, zic.
 Și pentru că nu vrem să discriminăm sexul tare, iată un poem perfect bărbătesc:

Noaptea din al meu decor vreau să zbor
si să intru prin niciunde în al tău dormitor.
Să mă apropii de tine si să îngenunchez
sfiit, pe al tău nepreţuit covor
să nu te sperii, să nu mă simți,
când mângâi al tău păr.

Voi vedeți cât de sensibil e băiatul ăsta? Cât de gingaș, de fin, de grijuliu, de sfios?
Citesc și plâng.



(De regulă mă străduiesc cât pot să nu lezez pe nimeni, să nu calc cetățenii pe bombeuri, fac slalom printre orgolii de frică să nu le ciufulesc moțul, dau cu bâta numai în vremuri secetoase, când seacă bălțile, dar azi mi-a ajuns cuțitul la os, am apelat la artilerie.
Mă simt ca un criminal în serie.)

Sancta mediocritas!

Gata, a trecut și Anul Nou pe vechi, toată lumea a sărit pârleazul și aleargă zglobie pe imașul lui 2013.
În perioada asta cetățenii  își fac urări, își fac bilanțuri, iși propun marea cu sarea, iau decizii, sunt plini ochi de elan și intenții bune cu care încep să paveze drumul spre iad, ca de obicei.

Anul ăsta n-am făcut decât câteva urări, nominale, celor foarte apropiați. E drept că nici n-am primit prea multe, semn că am cam ieșit din raza de acoperire a preocupării cetățenilor din viața mea.
Cu vreo două excepții, urările pe care le-am primit la sfârșitul acesta de an au fost aceleași bla-bla-uri care se repetă de generații, care sună ca un femur din care s-a scurs măduva,  sms-uri în care cuvintele stau aliniate ca niște sardele moarte în conserva de tablă zincată. Recunosc, nu le-am răspuns, dar sunt sigură că niciun suflet nu suspină din pricina tăcerii mele nesimțitoare.

În ce privește bilanțurile, eu am renunțat la ele, după ani de zile în care mă apuca depresia când făceam totalul. M-am resemnat: nu-s genială, nu-s nici măcar excepțională, sunt banală ca gripa, comună ca mătasea broaștei și n-o să fac, cu siguranță, în viață, nicio descoperire epocală, n-o să inventez nimic, n-o să las în urmă vreo operă semeață, vreo frază isteață, vreo idee creață.

Pentru anul ăsta nu mi-am propus nimic. După eforturi chinuitoare am înțeles în sfârșit că n-o să am pătrățele pe burtă chiar de-aș dormi în decubit ventral pe calorifer 365 de nopți pe an, pletele n-o să mi se-ndesească chiar de-aș mânca numai alimente cu microelemente și ulei cu omega 3, tricepsul brahial o să mi se bălăngăne la fiecare mișcare iar reputația mea n-are șanse de reabilitare.

Ceea ce e și mai uimitor încă e faptul că admit toate astea cu o seninătate blajină, împăcată și liniștită până în nucleul celular, fără vreo briză de regret. Nu am pe stoc nicio dorință aprinsă, niciun vis ornamental cu care să vreau să-mi împopoțonez existența viitoare, universul meu e plin de steluțe sclipitoare,  îngerași bălai, colțișoare de rai, nepoței și flori de tei. N-am pofte nemiloase, dorințele mi s-au astâmpărat, impozitul pe remușcări mi-a scăzut aproape la zero, mă doare la bască.

Vă doresc un an cu soare, încântare și realizări nemuritoare.

Meandrele concertului

Că asta e perioada din an cu cea mai mare concentrație de concerte știe tot omul, nu sunt destule zile în lună și săli care să-i cuprindă pe toți cei care au ceva de cântat, de colindat, de urat, de câștigat cu ocazia Crăciunului și Anului Nou.
Eu am ales aseară Concertul simfonic extraordinar dedicat sărbătorilor de iarnă al filarmonicii din urbea-mi. Sala Coloanelor, Casa Armatei. Ținând cont de numele vărzos, de biletele epuizate cu o lună înainte de concert, de prestația filarmonicii din anii precedenți și de faptul că printre invitați era și un tenor cu nume sonor mă așteptam ca-n timpul concertului să nu-mi pot ține în frâu părul de pe ceafă, mă temeam c-o să mi se-apuce palmele de aplaudat de nebune în mijlocul ariilor, eram convinsă c-o să mă-ntorc acasă cocoșată ca Moș Crăciun, de emoție.

Ne-am găsit locurile greu, cu ajutorul unui plasator. Care ne-a plasat lângă o coloană, desigur. Iar eu, norocoasă cum mă știți, am nimerit fix unghiul ăla din care vedeam doar zbaterea tristă al tricepsului cântăreței de la harpă și din când în când coada de cal a dirijorului. Nu-i nimic, mi-am spus, la concert vii să asculți muzică, nu să admiri instrumentiștii. Am închis ochii cu o mișcare lentă, controlată, cum am văzut eu că făcea Bruce Lee la antrenamente, ca să intru în atmosferă. Am evocat apoi lecțiile mele de pian din tinerețe ca să-mi prepar ființa pentru concert, pregătindu-mă să vibrez în fața actului muzical. N-am simțit nimic, nicio vibrație, așa că după vreo paișpe secunde am deschis ochii de frică să nu adorm în scaun și să mă fac de cacao. Nu mai aveam timp de alte tehnici de sensibilizare, prezentatorul deja ne ura audiție fericită. 

S-a cântat  Star Wars, Nessun Dorma, Teleenciclopedia, Valurile Dunării și alte chestii celebre, dar nu despre repertoriu vreau să vă povestesc ci despre soliști. Întâi a apărut o tanti soprană cu o rochie care părea că stătuse înghesuită-n valiză de la Crăciunul trecut. N-a mai contat ce-a cântat, eu nu mă gândeam decât la un fier de călcat. Dar diva se simțea minunat, dădea ochii peste cap, dădea din aripi, dădea tot ce avea. Nu avea prea multe, dar era clar o fire generoasă. Mărturisesc că eu n-am auzul foarte fin, am unul așa, mai rudimentar, nu ginesc intervalele prea mici, dibui de pe la semitonul cromatic încolo, adică intervalele de la cinci come în sus. Așa că dacă până și urechea mea grobiană a fost scghingiuită de niște acute la care soprana n-a ajuns  cu niciun chip, mă-ntreb cât de tare i-a durut pe cei cu auz absolut.

Pe urmă a apărut tenorul. Un corean tinerel, cu burtă și păr făcut permanent. Și cu-n cap mai scund decât solista boțită. Au cântat ce-au cântat și pe urmă s-au apucat de valsat. La faza cu pirueta ea se lăsa ușor pe vine, pentru că mâna lui micuță și grăsuță nu se putea întinde suficient de sus cât să nu-i zburlească ei coada de cal artificial.

Cum eram plasată strategic în spatele coloanei și nu prea aveam la ce mă uita, călătorind eu cu privirea prin sală în timpul unei arii am zărit o spectatoare atât de pătrunsă de muzică încât mi s-a făcut rușine cu mine așa nesimțitoare cum eram. Femeia asta știa cuvintele pe de rost, le murmura odată cu solistul, se unduia în ritmul muzicii,  smucea discret capul într-o parte ca adolescenții EMO când le intră bretonul în ochi, aplauda frenetic fix când trebuia, semn clar că nu ocupa locul degeaba, ca mine. La un moment dat am avut surpriza să vedem că soliștii părăsesc  scena și intră într-un fel de dulap de unde au continuat să cânte pe tonuri tot mai acute, când solo, când în duet: ”Amoreeeeeeeeeeee....amoooooore.........amoooooreeeeee....”. Pentru aplauze au ieșit afară. Coreeanul era lac de apă. De la răcnit, am gândit.

În timpul ariei următoare soprana exuberantă s-a plimbat prin sală și li s-a așezat pe rând în poală la câțiva domni îmbrăcați în costume cu rever tip ”fluture-1980”. Lor nu le-a mai fost frig și-au zâmbit constant până la sfârșitul concertului.

Momentul suprem a fost aria în care soprana, aflată pe la mijlocul sălii, îl striga pe corean în stil italian (Alberto, Roberto, Giovani, nu-mi mai amintesc cum), iar prietena mea care venise la concert direct de la stomatolog, cu falca anesteziată, a scăpat printre dinți, cu obidă: ”Antonio, fa caldo!”  Și s-a declanșat dezastrul. Am râs de ne-am cocoșat, cu capul prin poșete, prin mâneci, pe sub eșarfe, să ne scutim aparținătorii de-o rușine demnă de gazetele locale de azi. Bieții băieți se uitau siderați la noi, nepricepând ce ne-a apucat. Le-am explicat. Nu prea s-au amuzat. La sfârșit, pruncul mi-a spus, distrus: ”Mama, adu-mi aminte să nu te mai duc niciodată la concert fără adeverință de la medicul de familie.”

Nu cred că mai apuc să scriu ceva pe-aici până la Crăciun, așa că vă doresc tot ce-i mai bun!

 ”Brad de Crăciun și capre de Anul Nou”, cadou:

 

 (sursa foto: Vlad Slavic)