Meandrele concertului

Că asta e perioada din an cu cea mai mare concentrație de concerte știe tot omul, nu sunt destule zile în lună și săli care să-i cuprindă pe toți cei care au ceva de cântat, de colindat, de urat, de câștigat cu ocazia Crăciunului și Anului Nou.
Eu am ales aseară Concertul simfonic extraordinar dedicat sărbătorilor de iarnă al filarmonicii din urbea-mi. Sala Coloanelor, Casa Armatei. Ținând cont de numele vărzos, de biletele epuizate cu o lună înainte de concert, de prestația filarmonicii din anii precedenți și de faptul că printre invitați era și un tenor cu nume sonor mă așteptam ca-n timpul concertului să nu-mi pot ține în frâu părul de pe ceafă, mă temeam c-o să mi se-apuce palmele de aplaudat de nebune în mijlocul ariilor, eram convinsă c-o să mă-ntorc acasă cocoșată ca Moș Crăciun, de emoție.

Ne-am găsit locurile greu, cu ajutorul unui plasator. Care ne-a plasat lângă o coloană, desigur. Iar eu, norocoasă cum mă știți, am nimerit fix unghiul ăla din care vedeam doar zbaterea tristă al tricepsului cântăreței de la harpă și din când în când coada de cal a dirijorului. Nu-i nimic, mi-am spus, la concert vii să asculți muzică, nu să admiri instrumentiștii. Am închis ochii cu o mișcare lentă, controlată, cum am văzut eu că făcea Bruce Lee la antrenamente, ca să intru în atmosferă. Am evocat apoi lecțiile mele de pian din tinerețe ca să-mi prepar ființa pentru concert, pregătindu-mă să vibrez în fața actului muzical. N-am simțit nimic, nicio vibrație, așa că după vreo paișpe secunde am deschis ochii de frică să nu adorm în scaun și să mă fac de cacao. Nu mai aveam timp de alte tehnici de sensibilizare, prezentatorul deja ne ura audiție fericită. 

S-a cântat  Star Wars, Nessun Dorma, Teleenciclopedia, Valurile Dunării și alte chestii celebre, dar nu despre repertoriu vreau să vă povestesc ci despre soliști. Întâi a apărut o tanti soprană cu o rochie care părea că stătuse înghesuită-n valiză de la Crăciunul trecut. N-a mai contat ce-a cântat, eu nu mă gândeam decât la un fier de călcat. Dar diva se simțea minunat, dădea ochii peste cap, dădea din aripi, dădea tot ce avea. Nu avea prea multe, dar era clar o fire generoasă. Mărturisesc că eu n-am auzul foarte fin, am unul așa, mai rudimentar, nu ginesc intervalele prea mici, dibui de pe la semitonul cromatic încolo, adică intervalele de la cinci come în sus. Așa că dacă până și urechea mea grobiană a fost scghingiuită de niște acute la care soprana n-a ajuns  cu niciun chip, mă-ntreb cât de tare i-a durut pe cei cu auz absolut.

Pe urmă a apărut tenorul. Un corean tinerel, cu burtă și păr făcut permanent. Și cu-n cap mai scund decât solista boțită. Au cântat ce-au cântat și pe urmă s-au apucat de valsat. La faza cu pirueta ea se lăsa ușor pe vine, pentru că mâna lui micuță și grăsuță nu se putea întinde suficient de sus cât să nu-i zburlească ei coada de cal artificial.

Cum eram plasată strategic în spatele coloanei și nu prea aveam la ce mă uita, călătorind eu cu privirea prin sală în timpul unei arii am zărit o spectatoare atât de pătrunsă de muzică încât mi s-a făcut rușine cu mine așa nesimțitoare cum eram. Femeia asta știa cuvintele pe de rost, le murmura odată cu solistul, se unduia în ritmul muzicii,  smucea discret capul într-o parte ca adolescenții EMO când le intră bretonul în ochi, aplauda frenetic fix când trebuia, semn clar că nu ocupa locul degeaba, ca mine. La un moment dat am avut surpriza să vedem că soliștii părăsesc  scena și intră într-un fel de dulap de unde au continuat să cânte pe tonuri tot mai acute, când solo, când în duet: ”Amoreeeeeeeeeeee....amoooooore.........amoooooreeeeee....”. Pentru aplauze au ieșit afară. Coreeanul era lac de apă. De la răcnit, am gândit.

În timpul ariei următoare soprana exuberantă s-a plimbat prin sală și li s-a așezat pe rând în poală la câțiva domni îmbrăcați în costume cu rever tip ”fluture-1980”. Lor nu le-a mai fost frig și-au zâmbit constant până la sfârșitul concertului.

Momentul suprem a fost aria în care soprana, aflată pe la mijlocul sălii, îl striga pe corean în stil italian (Alberto, Roberto, Giovani, nu-mi mai amintesc cum), iar prietena mea care venise la concert direct de la stomatolog, cu falca anesteziată, a scăpat printre dinți, cu obidă: ”Antonio, fa caldo!”  Și s-a declanșat dezastrul. Am râs de ne-am cocoșat, cu capul prin poșete, prin mâneci, pe sub eșarfe, să ne scutim aparținătorii de-o rușine demnă de gazetele locale de azi. Bieții băieți se uitau siderați la noi, nepricepând ce ne-a apucat. Le-am explicat. Nu prea s-au amuzat. La sfârșit, pruncul mi-a spus, distrus: ”Mama, adu-mi aminte să nu te mai duc niciodată la concert fără adeverință de la medicul de familie.”

Nu cred că mai apuc să scriu ceva pe-aici până la Crăciun, așa că vă doresc tot ce-i mai bun!

 ”Brad de Crăciun și capre de Anul Nou”, cadou:

 

 (sursa foto: Vlad Slavic)