vineri, 29 aprilie 2011

Anomalie, dulce nebunie!

De-a lungul timpului am încercat tot felul de frici, mai mari sau mai mici. Eu schimb fricile precum suratele mele, poşetele. În ultima vreme mă feresc de cuvântul "normal". Mă tem de el, pentru că deşi niciodată nu i-am pătrus înţelesul, în loc să fac progrese, încep să devin tot mai confuză. Am cheltuit raţionamente întregi cu el şi-am ars o căpiţă de gânduri, fără să dibuiesc cu precizie de unde până unde ţine sau cât il pot întinde până plesneşte.

Am răcnit cât m-a ţinut gura că nu e drept să n-am voie să mă mărit în clasa a patra cu domnu' Sandu, doar pentru că mama şi tata îmi spuneau că nu e normal.
Pe urmă au început să mi se pară anormali şi părinţii, nu numai argumentele lor.
De fapt, cred c-a fost o vreme când nimic nu mi se părea normal în afara de mine. Dar mi-a trecut, am mai prins la minte şi-am început să-mi aliniez normalul la moralul comunitar:


- nu e normal/moral să omori capra vecinului.
- e o anomalie, îţi zici, ca paltonul tău să geamă în chinuri făcând şpagatul pe şolduri deşi de trei zile prânzeşti câte-un măr şi cinezi câte-un ceai, în vreme ce amicei care se-ndoapă de jumate de ceas cu ciocolată şi sandviciuri îi zăngăne oasele-n palton precum xilofonul.
- anormal ţi se pare şi când un bărbat preferă în locul tău (fată cu şcoală dar care la o adică repari singură uşa frigiderului pe care-l ştii umple cu bunătăţi), o sclifosită care a citit doar Abecedarul şi Capra cu trei iezi, care habar n-are ce-i aia Pasta 'ncasciata (mulţumim, Maya!) şi care e masterandă în shopping.

Şi pe când crezi tu, aşa, că ştii cam care-s graniţele normalităţii şi slalomul tău e de-acum natural printre anomalii, viaţa îţi face câte-o surpriză.

Constaţi într-o bună zi că tot satul s-a umplut de râie de la capra vecinului tău, aşa că dintr-o dată, uciderea caprei ţi se pare nu numai normală şi morală ci de-a dreptul vitală. Moartea caprei va salva pruncii de mâncărimi, dispensarul de cheltuieli neprevăzute-n buget şi vecinul de blestemele consătenilor.

Sau, dai nas în nas lângă bufetul suedez, cu colega cu xilofon în palton. Şi observi cu amărăciune-n cerul gurii, după ce-ai răpus un purceluş de lapte cu garnitură de mere coapte, 50 cm de cârnăciori, un tortuleţ cu cremă de unt şi două pahare de şampanie, că pe ea suedezul a sedus-o doar cu o frunză de lăptucă şi-o aripă de peşte. E momentul să constaţi că normalitatea iar ţi-a jucat feste, purcelul e incompatibil cu xilofonul.

Şi cu alegerile bărbaţilor te lămureşte viaţa, în cele din urmă. Pentru că nimereşti într-o vară la picnic şi-n vreme ce tu transpiri pregătind fleicile pentru grătar, tăind legumele pentru salată şi având grijă şi-ţi bombăneşti consortul că e nepriceput la făcut focul, sclifosita-şi înhaţă arendaşul, îi smulge şosetele apretate din picioare, îi zâmbeşte cu toţi dinţii şi-l roagă s-o lase să-i facă un masaj la tălpi, că sigur e obosit de la atâta apăsat pe ambreiaj. Şi uite-aşa, constaţi cu stupoare că alegerea bărbaţilor e cât se poate de normală, iar tu ai luat ţeapă, iar.

Zilnic, vechi normalităţi sunt demise.
Dovadă, acest măr cu narcise.


marți, 26 aprilie 2011

Tăcerea zmeilor

Cu copilăria populată de împăraţi coloraţi, de zâne, vrăjitoare şi ursitoare, de zmei paralei şi alte idei, te trezeşti într-o bună dimineaţă om mare, cu sechele de poveste.

În funcţie de intonaţia cu care ţi s-au citit poveştile în copilărie şi, deci, cât de încredinţat şi fascinat ai fost de atmosfera lor fantastică, mai devreme sau mai târziu te trezeşti la realitate. Şi descoperi surprins că iarna din viaţă nu-i ca vara din poveste şi fericirea ta intră în comă de gradul cinci. Un fel de tranziţie de la Louboutin la opinci.

Nu ştiu vouă, mici fiind, ce v-au povestit părinţii ori bunicii despre însemnătatea Paştelor, dar mie nu mi-au întristat pruncia cu drama lui Iisus răstignit pe cruce, cu coroana de spini îndesată pe frunte, cu coasta împunsă de suliţă şi gloata isterizată. Şi nici că păcatele mele ar contribui direct proporţional la această odioasă crimă nu mi-a spus nimeni. Aşteptam să vină primăvara, să se ouă Iepuraşul, să primesc haine noi, să vină mătuşile cu cadouri, să scobesc cozonacul mâncând macul şi cam atât.

Mielul de pe masă, transformat în friptură grasă, nu l-am asociat vreodată cu vietatea blândă de pe imaş, deşi cu această ignoranţă lezam oarecum sentimentele porcului, despre care lesne am acceptat că, fiind murdar, umflat şi ţipând isteric la Ignat, merita sacrificat. Asistam miloasă ca un zmeu la pârlirea şi tranşarea lui, ba chiar uneori ceream brişca să particip activ la acţiune.

Numai că viaţa s-a răzbunat pentru curajul meu de zmeu: am năvălit într-o primăvară, din greşeală, peste bunicul, exact în momentul în care sacrifica mielul de Paşte. Şocul m-a paralizat. Niciodată n-am găsit cuvintele potrivite pentru a descrie grozăvia acelei clipe. Incapabilă să mă mişc, am asistat cum fiinţa aceea firavă şi blândă a murit fără să scoată un sunet.
Liniştea aceea mai grea ca pământul e la fel de vie şi azi, ca un tatuaj pe care nu-l mai pot şterge de pe suflet.

"Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa".


Zmeul a-nţeles. Şi tace şi el.

vineri, 22 aprilie 2011

O primăvară furtunoasă

sActul I
(Restaurant Belvedere. Ferestre mari, cu vedere către oraş. La stânga, în planul întâi şi-n planul din fund mese mari, cu lumânări; în dreapta, pe planul al doilea, liftul.)


Scena I
Arcadia, aşteptând Iepuraşul. O puşcă de gardist cu spangă atârnată lângă ea.



Scena II
Aceeaşi. Arcadia ocheşte. Iepuraşul o zbugheşte.


(Cortina)