Spring night

And the Oscar goes to...(the end)

Doamnelor şi domnilor, dragi cititori, dragi prieteni, la cererea publicului, ultima parte a filmului.

Cu oarecare părere de rău şi cu destulă jenă vă anunţ că sentinţa pronunţată de vecinii mei în postarea anterioară e adevărată, efectivă, indiscutabilă, palpabilă şi dovedită.

Azi am făcut o prăjitură pe care am împărţit-o frăţeşte cu vecinii mei. Prăjitură de post. Post de prost.

And the Oscar goes to... (Part two)

Am intrat în casă bosumflată şi umflată ca un broscoi, mi-am făcut un ceai de Sângele Voinicului şi unul de Giugiumă creaţă ca să-mi revigorez curajul şi să-mi încreţesc scoarţa cerebrală în căutarea soluţiei ideale. Luam alternativ câte o înghiţitură din fiecare, trăgând nădejde să mă voinicesc şi să mă-nţelepţesc măcar temporar, cât să rezolv problema gardului, cu pierderi colaterale minime.

Cred c-am pus prea multe buruieni în ceai, sau le-am lăsat prea mult la infuzat, că m-au lovit dintr-o dată şi ideea şi voinicia: am să mă apuc chiar eu de vopsit cei 25 de metri pătraţi de gard. În fond, am avut eu în viaţă probleme mai mari, n-o să mă las bătută de-un gard şi de-o vecină căpoasă. La sfârşit, eram sigură, toţi se vor simţi ruşinaţi, mai ales bărbaţii, de hărnicia, voinicia şi diplomaţia mea.
Plus că venise primăvara, era cald şi aveam ocazia să mă îmbăiez în raze de soare. M-am echipat de muncă, mi-am pus mănuşi, am înhăţat bidonul de vopsea, pensula şi m-am prezentat la locul de muncă.

Frăţioare, locul de muncă era sălbatic rău, simţeam cum mi se scurge curajul în ghete. Rugi ţepoşi de zmeură rânjeau la mine, contorsionaţi şi înţesaţi, ca lianele în junglă. Nu m-am lăsat intimidată, m-am întors cu un ghem de sfoară. Aveam să leg ramurile ţepoase în grupuri, apoi aveam să le îndepărtez de gard, priponindu-le cu un ţăruş. Mi-am adus materialele şi m-am apucat de sistematizare. Între timp m-am încălzit (în sfârşit!) şi m-am întors în casă după un tricou cu mâneci scurte. Munceam, dar mă şi bronzam.
2 în 1, ca mai toate ofertele din zilele noastre.

Pregătirea şi mişunatul meu de ici-colo a atras atenţia vecinilor. Rând pe rând au devenit curioşi de cele ce se petreceau pe strada noastră. Se mişcau perdele, se deschideau geamuri, dar nimeni nu părăsea incinta. La pensiunea din stânga deja ieşeau prin balcoane turiştii, să vadă cu ochii lor acţiunea. Până şi Vasile scotea capul din garaj din când în când, cu un zâmbet discret în colţul gurii.

Am pătruns cu avânt în zmeuriş, dar am agăţat cu piciorul sfoara iar rugii ţepoşi de zmeură au năvălit cu elan peste braţele mele dezgolite. Am strâns din dinţi fără să scot un sunet (ştiind că sunt atâtea perechi de ochi aţintiţi asupra mea), deşi îmi venea să urlu ca lupul la lună.
Am vopsit vreo patru scânduri şi mi-am dat seama că dacă vreau să mai port în viaţa mea mâneci scurte, e cazul să-mi protejez braţele. M-am extras cu preţul altor traumatisme din desişul odios şi-am intrat în casă. Holly cow! Tricepşii mei, la care lucrasem intens toată iarna ca să-i pot expune în formă maximă la soare în primăvară, erau acum jalnici, plini de zgârieturi însângerate şi tumefiate! Îmi venea să plâng şi să-l las în plata vecinilor de gard, dar aveam o onoare de apărat. Mi-am oblojit rănile şi mi-am pus pe mine o haină cu mâneci lungi, lucioasă, pe care speram ca ţepii să derapeze şi să nu mă mai deterioreze.

Vecinii mă aşteptau pe la fereşti. Am legat şi înălţat alt snop de rugi şi m-am apucat iar de treabă. După vreo şapte scânduri băiţuite eram nu numai încălzită, eram chiar foarte bine perpelită. Haina mea lucioasă era impermeabilă, mă proteja de înţepături, dar îmi asigura şi un mediu tropical-musonic, frăţioare, de mă apucaseră halucinaţiile. Am creat o mică diversiune, prefăcându-mă că verific calitatea lucrărior şi reparând goluri imaginare ale vopselei, încercând de fapt să evaluez după suprafaţa vopsită dacă o pauză ar putea intra în calcul. După trei metri pătraţi de gard vopsit, nici vorbă, dacă ţineam la reputaţia mea. Acum nu mai era în joc doar gardul cu culoarea ci şi eu, cu onoarea. Am continuat, simţind în ceafă priviri mai înţepătoare decât zmeurişul.

Aveam grijă cum mânuiesc pensula, unduindu-mi poignet-ul ca la orele de pian pe care le urâsem cu toată fiinţa în pruncie, neştiind că aveau să-mi folosească, iată, când mă aşteptam mai puţin; observam cu atenţie care e succesiunea de mişcări care îmi asigură eficienţa maximă; eram atentă cum îmi menţin corpul, pentru e evita să-mi expun posteriorul în poziţii compromiţătoare; mă ştergeam de sudoare rar, ca să nu se vadă efortul cu care lucrez şi mă bronzez. Am muncit aşa vreo trei ceasuri. Eram stresată, înfometată, epuizată, răscoaptă. Trebuia să mănânc, altfel aveau să mă găsească cei de la SMURD leşinată şi cu onoarea ruinată.

Pauza binemeritată a durat vreo 45 de minute. Aş fi dat orice să nu trebuiască să mă întorc la pensulă. Mă părăsise energia, mă apucase letargia, nostalgia, alergia şi uram psihologia care mă impinsese la gestul acesta extrem. Dispariţia mea le-a dat de înţeles vecinilor că abandonasem lupta, au început să iasă din case. Ghinion, ne-am întâlnit pe drum. Eu cu bidonul de vopsea, ei cu bidonul de bere. Şi de unde până atunci ne salutam şi ne întrebam de sănătate şi de toate, acum păreau a nu mai avea chef de vorbă.

După alte vreo două ore gardul era terminat. Şi eu la fel. Mă târam spre casă mai anevoie ca Peneş Curcanul, dar eram convinsă că merit un Oscar pentru interpretare şi unul pentru regie.

Ah! pot să mor de-acum, am zis
A mea este izbânda!"
Dar ochii mari mi i-am deschis
Când am zărit oglinda.

Eram plină de vopsea pe nas, pe obraji, iar părul avea irizaţii stranii.
M-am îmbăiat îndelung, m-am îmbrăcat frumos, mi-am mai făcut un ceai şi-am ieşit în foişor. Sorbeam cu gura ceaiul şi cu ochii gardul cel gătat şi fain la care mă uitam ca la teza mea de doctorat. Eram mândră de mine, n-are rost s-o mai cotesc.

Au cotit pe stradă vecinii de la deal iar eu i-am întâmpinat, entuziastă:

-Ei, ce părere aveţi?
-Că eşti proastă!


Şi Oscarul n-a mai ajuns pe strada noastră.

And the Oscar goes to... (Part one)

Nu m-am apucat de jucat în filme, fiţi pe pace.
Dar dacă viaţa bate filmul, Oscarul meu îl bate pe cel luat de Natalie Portman. Iaca de ce.

Povestea filmului începe acum doi ani când alături de mine s-au mutat femeile din povestea "Parcarea din 23 de mişcări" (se găseşte în arhivă la luna iunie 2010 pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba).
Ei bine, accesul la casele noastre se face pe un drum comun de care, se presupune, ar trebui să ne îngrijim cu toţii. De comun acord am hotărât ca fiecare, în faţa casei sale, să-şi amenajeze drumul cum îi place:
-bordură Videanu plus gladiole Jóska
-pietre de râu plus Armeria Maritima şi Ageratum houstonianum în combinaţie cu trandafiri Poliantha (asta-s eu, aţi ghicit )
-bălării cu Zmeuriş Scăpat-de-sub-control plus pepinieră de corcoduşi răsăriţi spontan
-altele.

Anul trecut s-a renovat gardul care delimitează drumul. Un cetăţean a fost plătit să stea în soare ziua-n amiaza mare şi să-l băiţuiască. Miloasă cum sunt, l-am hidratat şi hrănit pe om. Mai aveam un pic şi-i luam pensula din mână trimiţându-l la umbră, urmând să termin eu treaba. Numai că vecinele s-au răstit la mine că-l învăţ cu nărav, să mai stau potolită în ograda mea. Am stat, că le ştiu de frică.

Pe când s-a apropiat omul cu vopsitul de limita de proprietate cu zmeurişul şi corcoduşii pitici, a ieşit proprietara urlând şi făcând spume la gură că omul îi distruge plantaţia şi-i scutură cele paişpe boabe de zmeură care mai sălăşluiau pe rugii crescuţi haotic şi nevrotic. Şi omul a fost alungat, aidoma lui Adam din grădina Edenului, dar cu alte cuvinte, mai puţin divine.
Până nu venea toamna şi nu se scutura frunza zmeurului nimeni nu mai avea voie să se apropie de gard, era stabilit.

Şi cum iarna ne ia pe noi românii întotdeauna prin surprindere, gardul a rămas nevopsit până anul ăsta. Disperată cum sunt după venirea cocostârcilor şi apariţia de tractoare pe ogoare, eu mă uit foarte des pe geam aşa că des mă durea şi inima de cum arăta gardul ăla neterminat. Şi-am decis să iau taurul de coarne şi să adun comitetul stradal să decidem vopsirea gardului.

Vecina unu mi-a comunicat că de la ea de-acasă nu se vede nimic, deci n-o deranjează că vecina-cu-pricina nu-şi vopseşte gardul din faţa casei.
Vecina doi mi-a spus că ea a tocmit anul trecut omul care trebuia să facă treaba, toată. Cine l-a dat afară pe om să se ocupe acum de problemă.
Vecina trei a venit, m-a ascultat, m-a aprobat, a măsurat, a calculat. Şi s-a cărat. Avea ceva de rezolvat.
Am rămas eu, uimită, cu treaba stârnită, urmând să discut cu proprietara în cauză şi s-o conving cu vorba bună că treaba trebuie gătată.

Am sunat, tremurândă, la uşă. Vecina mi-a deschis şi mi-a răspuns iritată la salut. Mi-am întins fălcile în cel mai drăgălaş zâmbet de care sunt eu în stare, mi-am dres glasul mai ceva ca lupul din poveste, i-am făcut complimente la noile unghii de acril roşu-sânge şi când am simţit io aşa că pumnii şi fălcile i s-au mai descleştat, am adus, delicată ca o păpădie, discuţia în zona gardului. Cum că aş vrea io, care am înţepenit de atâta stat în casă toată iarna, să fac ceva mişcare şi, ca o specialistă recunoscută în zonă pentru cunoştinţele mele agricole şi floricole, mă ofer să-i tund zmeurişul pentru ca apoi să putem vopsi gardul de care e păcat să arate aşa, chiar în faţa casei ei.

A sărit arsă. Cuuuum? Să tai eu în zmeurişul? Niciodată! Lasă, că ştie ea, nu-i proastă, e trecută prin viaţă, e femeie cu şcoală, respectată, care şi-a crescut copiii şi i-a făcut oameni, care în luna mai îşi va mărita mezina cu un băiat pâinea lui Dumnezeu, care ar face bine s-o iubească pe fată pentru că altfel are de-a face cu ea, femeie răzbătătoare, care n-a aşteptat nimic de la nimeni, niciodată, care s-a descurcat în viaţă pentru că a pretins respect, pe ea n-o calcă nimeni în picioare, pe ea n-o poate lua nimeni de proastă, că e femeie care şi-a tocit coatele prin şcoli, n-o pot prosti nici eu, nu pot să tund zmeurişul pentru ca după aia să am pretenţii, să mă apuc la vară să culeg zmeura ei, aşa cum a mai păţit ea şi anul trecut când i-au lipsit boabe multe din recoltă, ne-am înţeles?

Vai, cum să nu? Am asigurat-o că ne-am înţeles perfect, eu m-am oferit doar s-o ajut, gândindu-mă că ea, fiind femeie cu atâta carte şi neavând timp pentru munci din astea murdare, poate nu ştie că dacă lasă rugii ăia de patru metri să crească în continuare de capul lor, recolta n-o să fie prea bogată; că ar trebui să-i tundă scurt, şi să-i rărească, să ajungă soarele la fructe, să le coacă.

Am salutat şi am plecat, şocată, bosumflată şi cu problema nerezolvată.




Urmarea şi rezolvarea în episodul următor, că iar am scris mult şi nimeni n-are răbdare să citească. Şi cu ocazia asta transformăm filmul în serial, deci va urma.

Între episoade puteţi servi o castană cu coniac.