Interviu cu un fachir

Locurile de parcare erau ocupate, toate. Am scăpat printre dinţi un adjectiv acrișor, imaginându-mi cum aş vâna eu în fiecare zi un pătrăţel în care să-mi înghesui masina, dacă aş lucra acolo.

În timp ce urcam călare pe bordură, între două tomberoane de gunoi, a sunat telefonul iar apelantul şi subiectul lui m-au umplut de spume. Sunt mulți proști pe lume! Mi se zbârlise părul, creierii, m-am scăpat din lesă, sângele-mi gonea prin artere ca o herghelie de cai sălbatici muşcaţi de streche.
Din nefericire nu mai puteam aştepta să reintru în starea zen pentru că sosise ora de întâlnire. Călcam apăsat când am intrat, dar am zâmbit lat când am salutat şi m-am prezentat.

- Pentru interviu?, m-a-ntrebat, rece, doamna din spatele teancului de hârtii.
-Ăăăă... păi... oarecum. (Nu mă pregătisem pentru un interviu ştiinţific, mi se spusese că voi avea o discuţie preliminară, informală.)
Mi-a-ntins un chestionar şi mi-a indicat, rece, anticamera:
- După ce-l completaţi, mă strigaţi.
M-am imaginat imediat hăulind ca Tarzan din fundul camerei: "U-huuu! Doamnaaaa! Mi-am terminat temaaa! "

Am mâzgălit câte ceva pe chestionar şi-am ieşit, boţită şi opărită cerându-i doamnei să-şi înştiinţeze şefa c-am finalizat chestionarul.
Nu mai era nevoie, șefa auzise, a apărut brusc în spatele meu.
-Intraţi în birou, vin imediat.
Am scanat habitatul, încercând să dibui pe care uşă ar trebui să intru dar n-am găsit niciun indiciu edificator. Mi se încleştaseră maseterii ca la pitbul aşa c-am ridicat sprâncenele a întrebare. Mi s-a indicat uşa. Am intrat şi-am aşteptat. Suficient ca globulele mele roşii să înceapă iar raliul prin aortă.

Am dat mâna, ne-am prezentat, ne-am aşezat şi ne-am apucat de treabă.

- Sunteţi nervoasă? (M-a dibuit, fi-mi-ar autocontrolul de râs! )
- Și transparentă, văd. Iar dacă ţinem cont și de faptul că e primul interviu din viaţa mea în care stau de partea asta a mesei, am pus moț situației. Ha-ha-ha!
Am râs numai eu, domnia sa a continuat:

- Să-nţeleg că aţi mai ocupat funcţii de conducere?
- Da.
- Câţi angajaţi aţi avut?
- 17. (M-am numărat şi pe mine, recunosc.)
- Ce fel de şef aţi fost? Cum v-au perceput angajaţii?
- Ca pe Moş Crăciun. Au plâns în prosoape când ne-am despărțit. Ha-ha-ha!
- Ha-ha-ha! (Aici am râs în unanimitate, presiunea atmosferică a mai scăzut cu un milimetru coloană de mercur.)

-Vă place să manipulaţi oamenii? (Teatrul de păpuşi e pasiunea mea, doamnă!)
- Manipularea e un termen periculos. Sunt un bun psiholog şi negociator, aşa-mi place să cred. (Mie îmi place orice SF, dealtfel.)

Apoi doamna m-a întrebat dacă am habar de legislaţia muncii. Când mi-a poziţionat ceaslovul în faţă, nu mi-am putut reprima o mică grimasă. Mi-a observat-o, trăi-i-ar ochiul vigilent:
- Vreo problemă?
- Nici pomeneală, m-am descurcat eu cu cărţi mai groase decât asta! (Pot face, fără probleme, 50 de genuflexiuni cu Istoria literaturii române a lui Călinescu în brațe.)

- ...
- :D

- Cum vă sună titulatura de "asistent manager"? (Ca un păun. Are coada stufoasă, dar damful e tot de găină.)
- Puteţi să mă botezaţi şi remorcă de tractor, câtă vreme îmi vine să zâmbesc dimineaţa. (Cu gândul la mălaiul din traistă.) Self esteem-ul meu e dolofan, nu tre' să-i mai dau vitamine şi suplimente alimentare.

Iar am zâmbit în unanimitate, mercurul a mai pierdut un milimetru.

- În privința salariului, cum vi se pare suma de xxxx lei?
- Depinde câte ore și ce muncă trebuie să prestez pentru această sumă. O remunerație asemănătoare, un pic mai mare, am primit pentru patru ore de muncă și loc de parcare asigurat. (Ultima precizare am scăpat-o cu gândul la mașina mea care stătea cocoțată pe bordură, cu containerul de gunoi la gură).

În acest moment i s-a pleoștit buza inferioară și i s-au apropiat ușor sprâncenele impecabil conturate și până atunci relaxate.
A trecut mai departe:

- Ce aşteptaţi de la jobul ăsta?
(Am aşteptat până acu' 30 de minute, acu' nu mai aştept decât momentul să mă tirez lăsând în urmă un siaj decent.)
- Ceea ce-am aşteptat de la orice job, să pot zâmbi dimineața cu toată fața.

-?
- !

Schimbul acesta de tăceri mi-a lăsat răgazul unei remuşcări în regim de urgenţă: Vasile-i acasă, doborât de emoţii, făcând mătănii pentru succesul meu profesional iar io-mi bat cuie-n carieră cu atitudinea asta, fi-mi-ar rușine, să-mi fie!)

- ...Interviul are trei etape (m-a trezit din remuşcare doamna angajatoare), astăzi am parcurs-o pe prima. Urmează etapa a doua, peste o săptămână, testarea abităţilor de operare în Word şi Excel. (Pfoai, eu fac niște tabele de-ți cade fața uitându-te la ele!)

- Vă dau legislaţia acasă, s-o studiaţi până data viitoare, cu rugămintea ca dacă renunţaţi, să mi-o înapoiaţi.
(Tulai, Doamne, îs transparentă ca celofanu'! Ne mai vedem la anu'!)

Înterviul a durat 15 minute, suficient cât să am timp să decid fără echivoc că n-o să lucrez acolo nici dacă singura alternativă care mi-ar mai rămâne ar fi să şterg de scuipat taragotul lui Dumitru Fărcaş după fiecare Feciorească de pe Mureş. Eu nu-s pretențioasă când vine vorba de muncă.
Subscriu părerii - "mândria merge-naintea căderii".