Flora vs. fauna

Dacă în postarea anterioară am vorbit despre anatomia bărbaților, cu egală dreptate trebuie să vorbim și despre cea a femeilor. Grea treabă. Și dacă-i greu de scris pe blog, unde presupunem că citesc adulții cu precădere și școlarii alfabetizați, în cel mai rău caz, cum o fi să-i povestești toate astea la o făptură bălaie care o pudrează pe Barbie cu praf de stele și vrea să se facă prințesă când o să fie mare?
Cartea zice că e musai s-o facem, așa că Doamne-ajută!, să purcedem la fapte.

Cică nu tre' s-aștepți până pune întrebări făptura. Că poate micuțul nu-i curios din fire, poate că are impresia că știe exact ce și cum dar de fapt e dezinformat și crede niște gogomănii de se chircește ADN-ul în el.
Tu, ca părinte responsabil,  trebuie să-i povestești totul de-a fir a păr înainte să i se nască lui dilemele-n căpșor.

Cică pruncii, pe măsură ce cresc, încep să-și facă un fel de hartă imaginară a lumii și-a propriului corp. Mama-i face primele schițe atunci când îi spune duios: îngeraș, ăsta-i pătuțul , ăsta-i biberonul, iar exaltata aia din colț e bunică-ta paternă. Și pruncul ”desenează”.
Apoi începe ”harta” corpului: ăsta-i  perișorul, ăștia-s ochișorii, ăsta-i năsucul, asta-i bărbia, ăștia-s genunchii și aici sunt piciorușele tale.

Mâna sus cine-a făcut așa!
Greșit, oameni buni! Sub barbă nu-i cresc direct genunchii. Între gât și genunchi mai sunt niște grozăvii pe care trebuie să le treacă pe hartă progenitura, nu puteți sări peste ele. Ar fi ca și cum pe harta politică a lumii între Ungaria și Moldova ar există ceva neînsemnat, de care e rușine să pomenești, unde se întâmplă niște chestii scandaloase.

Așa cum am învățat în lecția trecută, nici fetiței nu-i puteți numi ceea ce are între gât și genunchi
cu nume din flora sau fauna carpatică. Așadar, cei care au avut 10 la biologie nu se vor lăsa ispitiți să folosească termeni ca ”lalea”, ”panseluță”, ”păpădie” sau ”prună”. Cu egală dreptate și olimpicii la zoologie se vor feri de nume ca banalul și impersonalul ”păsărică”,  neinspiratul ”pupăză”, zglobiul ”veveriță” sau complet sinistrul ”jder”, cum a botezat-o o cunoștință de-a mea pe împricinată.  Copilul știe din cărțile cu animale sălbatice cum arată toate aceste sălbăticiuni și-l derutați complet. 
Fetele au vulvă, fix așa tre' să-i spuneți odraslei. (Nu că termenul ar fi mai muzical sau mai prietenos ca jderul!) Chiar mă întrebam cine i-o fi dat numele ăsta, că Adam, la creațiune, când a denumit toate cele făcute de Dumnezeu, nu cred c-a fost atât de lipsit de inspirație. Tot vreaun savant din ăla aiurit, cu ochelari groși și aburiți, care n-a prea zărit ce botează, a numit-o astfel. În fine, asta avem, cu asta defilăm.

Autorii cărților despre care vorbesc, presimțind că o să avem dificultăți cu pronunția termenilor științifici, ne îndeamnă să ne antrenăm din vreme. Și ne propune să rostim cu glas tare, de zeci de ori, în timp ce aspirăm sau ștergem geamurile, termenii buclucași. Ca să ne obișnuim cu sonoritatea lor, să nu ne cadă urechile-n bernă și să nu ni se fleșcăie limba când o să-i pronunțăm, zâmbind, în fața progeniturilor.

(Personal, îi sfătuiesc pe cei care vor începe de mâine antrenamentele astea ca la carte să facă o mică rugăciune și-o cruce mare înainte să se-apuce, ca nu cumva să intre cineva în casă în momentul ăla și să audă sonorul de la antrenament. Zic și eu...)

Închei cu drama mea, de pe vremea când pruncul meu își desena astfel de hărți virtuale ale corpului omenesc.  El a avut o aplecare mai specială pentru detalii, putea scoate lejer un atlas de specialitate încă din gimnaziu.

Dereticam eu într-o zi prin casă când aud din camera micuțului un cântecel. Vai, mi-am zis încântată, astea-s acordurile lui ”Melc, melc, codobelc”.  Și pentru că el continua să cânte cu zel am ciulit urechea și la cuvinte.  Astea erau clar alte cuvinte decât ”Melc, melc, codobelc” pe care i le cântam eu:

”Jderul” mă-tii de că-țel,
”Jderul” mă-tii de că-țel,
”Jderul” mă-tii de că-țel,
”Jderul” mă-tii de că-țel.....

Am tras aer în piept, mi-am dres vocea și-am intrat la el în cameră. Nu s-a oprit, era necântat de mult, pesemne. L-am întrerupt și l-am întrebat cu glasul sugrumat:

- Muzicantu' lu' mama talentat, ce cânti tu acolo?
- O muzică pe care am compus-o eu din capul meu!
- Aoleu!!!!!

Later edit:

Penis, pericol public

Cum apare în familia noastră lărgită câte un prunc nou, adulții de primprejur se înscriu în programe de cercetare. Unii studiază noile norme metodologice de adormit bebelușii, alții ultimele descoperiri în materie de alimentație, alții metode de ultimă oră de educație, de îmbăiere, de plimbare ș.a.m.d.  Fiecare pune umărul zic, la propășirea micilor făpturi și apucarea lor pe drumeagul unei vieți sănătoase.

Eu, împreună cu mama celor două gemene poposite toamna trecută în dinastia noastră, ne-am comandat literatură de specialitate în domeniul educației sexuale a copiilor pe diferite grupe de vârstă și studiem de câteva zile metodele de abordare a întrebărilor de care ne temem mai ceva ca de tifosul exantematic.

M-am crucit, oameni buni, de actuala viziune a specialiștilor în domeniu. Privind în urmă la răspunsurile pe care ne căzneam noi să le dăm progeniturilor când ne întrebau dacă pe ei i-a adus barza ori dacă au crescut în stomacul mamelor, mă simt ca Badea Cârțan la Roma.

Încă nu mi-am terminat studiul (fac pauze mari, iau vitamine și săruri minerale ca să rezist) dar nu mă pot abține să vă împărtășesc primele învățăminte pe care mi le-am însușit din capitolul unu: când mica făptură te întreabă orice chestie legată de sex, nu ai voie să vorbești în dodii, codificat, să te eschivezi. Copilului trebuie să-i vorbești clar, în termeni științifici.
Dacă micuțul tău de trei ani scoate biberonul din gură cât să te întrebe ce-i aia ”lulă” (sic!), n-ai voie să te fâstâcești, s-o cotești spre bucătărie, să-l trimiți la tac-su, să-i explice el. Înainte de toate tre' să-l feliciți pe micuț că te-a întrebat (ca să-l încurajezi să-ți mai pună și-n viitor întrebări d-astea, dacă n-ai făcut infarct după prima), apoi să-l anchetezi de unde a auzit el cuvântul ăsta și în ce context, ca să vezi în ce cercuri de colegi/prieteni se învârte el și dacă e cazul să-i schimbi grădinița sau să-ți schimbi locuința într-o zonă cu mai mult ozon. N-ai voie să-i răspunzi pe ocolite, ambiguu, cum că ”lula” e ceea ce au bărbații ”acolo jos”, pentru că el ar putea crede că-i vorba de damigeana cu vin din beci. Este interzis să-i spui că lula-i brebenel, sau cocoșel, sau clopoțel. Lula-i penis, dragul meu, cică așa tre' să-i spui, pe nerăsuflate. Dar cum e lesne de așteptat, minorul va dori lămuriri, ca în cazul real de mai jos:

-Mami, ce-nseamnă ”lulă”?
-Ăăăă...unde ai auzit tu cuvântul ăsta urât, puișor?
-La grădi. Dar cum se zice frumos la ”lulă”, mami?
-Penis.
-Și ce-i penisul, mami?
-Cocoșelului tău i se spune științific ”penis”.
-Deci ”lulă” e urât și se zice la țară?
-Ăăăă...cam așa ceva.

Peste o săptămână, bunica îl ia pe micuț de la grădi și pe drum spre casă se lasă înduplecată să cumpere înghețată Twister. În timp ce bunica își savurează înghețata, preșcolarul exclamă candid:

-Buni, înghețata asta seamănă cu o ”lulă”. Dar noi nu vorbim urât ca la țară, noi spunem ”penis”, care înseamnă ”cocoșel”.

Mânca-l-ar bunica pe el!

Serial killer

E plină țara de oameni sensibili, frate! Nu te mai poți mișca în voie, nu-ți mai poți întinde picioarele amorțite, nu mai poți slobozi o vorbă din gușă că te trezești cu mortul în brațe.

Cetățenii sensibili se împart în două mari categorii: sensibili muți și sensibili vorbitori.

Sensibilii muți sunt greu de recunoscut, de obicei bagi de seamă c-ai dat peste unul abia după ce-ai spus sau ai făcut ceva care l-a lovit în moalele afectului și te trezești că dă ochii peste cap și leșină lângă tine. Asta în cazul în care măgăria ta n-a fost una cu efect mortal-întârziat. Pentru că ei nu te trag de mânecă, nu-ți bat obrazul, nu-ți fac semne disperate că se sufocă, nu sună la 112. Tac mâlc, mor în chinuri, neștiuți, afli abia din scrisoarea de adio pe care-o lasă la căpătâi că au murit răpuși de inimă rea din cauza ta.
Lor le cade la fel de rău și salamul de porc și tu, dacă guiți ca animalul din salam, vreo critică la adresa plăcintei cu mere a bunicii lor, de care nu s-a atins nimeni în seara de Crăciun; îi ia cu vertij și la cuvintele care încep cu P și la răspunsurile care încep cu N și se termină cu U; nu participă nici la nunți nici la îngropăciuni, pentru că sensibilitatea lor nu îndură evenimente atât de cumplite.

Dacă ai fost destul de nepriceput și nemintos să rănești un sensibil, tre' să stăpânești și câteva tehnici de prim ajutor: oblojești rana, faci masaj cardiac, reanimezi, încerci să prinzi porumbeii ucigași pe care i-ai scăpat din colivie, promiți că nu mai faci și, dacă ai noroc și n-ai comis o măgărie letală, sensibilul se recuperează. Dacă-i trimiți sms-uri și bomboane în perioada de convalescență ai șanse mari să fii chiar iertat. Sensibilitatea lor te ajută în cazul acesta.

(Later edit: Eu fac parte din categoria asta. Să nu ziceți că n-ați știut.)

Pe sensibilii vorbitori n-ai cum să-i confunzi sau să-i ratezi, ei își strigă sensibilitatea în gura mare, ca leproșii boala, in pildele Noului Testament. Din zece descrieri pe care și le fac sensibilii la profilul de blog, Facebook sau alte rețele de socializare, găsești nestemate de genul:

”Sunt o fire sensibilă, îmi place frumosul, marea și zarea”

”Sunt Fifi și sunt sensibilă, iubitoare, îmi plac florile și căluții de mare”

”Sunt Bebe și-mi plac fetele sensibile și Cătălin Crișan” 

De regulă ei se exprimă mai bine în scris. Și din toate formele de scris, poezia le dă ghes cel mai abitir. Au văzut ei că sensibilitatea e apanajul poeților și s-au gândit să se apuce de compus. Numai că ei, nefiind poeți, nu pot scrie poezii. Ei scriu ceva care seamănă cu prima mea budincă:  pastele crude, fără zahăr, brânza acră, răscoaptă.

Nu-mi pasă...
Nu voi renunţa la universul pe care
singuri ni l-am creat.
În toamna rece şi ploioasă, ochii tăi sunt cerul meu
senin, cald, aşa cum mi-am dorit mereu.
Tu eşti doina mea de jale, venită odată cu vânturile de Vest venite din Est.
Fără tine ar fi ca şi cum
aş dormii pe un pat de frunze ruginite, reci şi moarte.
Nu-mi pasă.
Nu-mi mai pasă de nimic.
Eşti lângă mine şi ploaia nu mai intră-n mine să mă răcească. 

În poemul sensibil de mai sus, accentul cade pe al doilea ”i” din verbul ”a dormii” iar punctul culminant al acțiunii poetice este sosirea din vest a vântului din est. Este scris de o fată. Poemul, zic.
 Și pentru că nu vrem să discriminăm sexul tare, iată un poem perfect bărbătesc:

Noaptea din al meu decor vreau să zbor
si să intru prin niciunde în al tău dormitor.
Să mă apropii de tine si să îngenunchez
sfiit, pe al tău nepreţuit covor
să nu te sperii, să nu mă simți,
când mângâi al tău păr.

Voi vedeți cât de sensibil e băiatul ăsta? Cât de gingaș, de fin, de grijuliu, de sfios?
Citesc și plâng.



(De regulă mă străduiesc cât pot să nu lezez pe nimeni, să nu calc cetățenii pe bombeuri, fac slalom printre orgolii de frică să nu le ciufulesc moțul, dau cu bâta numai în vremuri secetoase, când seacă bălțile, dar azi mi-a ajuns cuțitul la os, am apelat la artilerie.
Mă simt ca un criminal în serie.)

Sancta mediocritas!

Gata, a trecut și Anul Nou pe vechi, toată lumea a sărit pârleazul și aleargă zglobie pe imașul lui 2013.
În perioada asta cetățenii  își fac urări, își fac bilanțuri, iși propun marea cu sarea, iau decizii, sunt plini ochi de elan și intenții bune cu care încep să paveze drumul spre iad, ca de obicei.

Anul ăsta n-am făcut decât câteva urări, nominale, celor foarte apropiați. E drept că nici n-am primit prea multe, semn că am cam ieșit din raza de acoperire a preocupării cetățenilor din viața mea.
Cu vreo două excepții, urările pe care le-am primit la sfârșitul acesta de an au fost aceleași bla-bla-uri care se repetă de generații, care sună ca un femur din care s-a scurs măduva,  sms-uri în care cuvintele stau aliniate ca niște sardele moarte în conserva de tablă zincată. Recunosc, nu le-am răspuns, dar sunt sigură că niciun suflet nu suspină din pricina tăcerii mele nesimțitoare.

În ce privește bilanțurile, eu am renunțat la ele, după ani de zile în care mă apuca depresia când făceam totalul. M-am resemnat: nu-s genială, nu-s nici măcar excepțională, sunt banală ca gripa, comună ca mătasea broaștei și n-o să fac, cu siguranță, în viață, nicio descoperire epocală, n-o să inventez nimic, n-o să las în urmă vreo operă semeață, vreo frază isteață, vreo idee creață.

Pentru anul ăsta nu mi-am propus nimic. După eforturi chinuitoare am înțeles în sfârșit că n-o să am pătrățele pe burtă chiar de-aș dormi în decubit ventral pe calorifer 365 de nopți pe an, pletele n-o să mi se-ndesească chiar de-aș mânca numai alimente cu microelemente și ulei cu omega 3, tricepsul brahial o să mi se bălăngăne la fiecare mișcare iar reputația mea n-are șanse de reabilitare.

Ceea ce e și mai uimitor încă e faptul că admit toate astea cu o seninătate blajină, împăcată și liniștită până în nucleul celular, fără vreo briză de regret. Nu am pe stoc nicio dorință aprinsă, niciun vis ornamental cu care să vreau să-mi împopoțonez existența viitoare, universul meu e plin de steluțe sclipitoare,  îngerași bălai, colțișoare de rai, nepoței și flori de tei. N-am pofte nemiloase, dorințele mi s-au astâmpărat, impozitul pe remușcări mi-a scăzut aproape la zero, mă doare la bască.

Vă doresc un an cu soare, încântare și realizări nemuritoare.