miercuri, 1 septembrie 2010

Bulimia vs lipotimia

Cu mulţi ani în urmă am fost silită de împrejurări să socializez o primăvară cu o domnişoară sosită în ţară de pe tărâmurile îmbelşugate ale unei ţări îndepărtate.
N-am întâmpinat-o cu buchetul tradiţional de garoafe ci cu ochii mijiţi, pregătiţi să reacţioneze şi să sancţioneze creatura care invada habitatul meu tihnit.
A sosit un fel de Albă ca Zăpada, preţioasă, arţăgoasă, supărată şi debusolată, iar mie mi s-a cerut să mă port frumos pentru că e nefericită, îndrăgostită, rănită şi părăsită.
Cam multe şi cam ambigue suferinţe pentru mine, care până la vremea aceea nu iubisem pe nimeni într-atât încât să mi se diminueze apetitul sau să-mi sară somnul.

Domnişoara Vera nu avea poftă de mâncare. Refuza laptele în orice combinaţie i s-ar fi oferit, bea doar ceai de tei sau de mentă deşi avea, i se spusese, lipsă mare de calciu.
Nici brânză nu mânca, de niciun fel. Mămăliga îi dădea frisoane iar măselele i se încleştau dacă vedea bucăţi de legume plutind în derivă prin ciorbă. Supa o strecura printre dinţi, cu mare grijă, să nu scape la vale pe gâtlej tăiţeii burtoşi şi alunecoşi. Merele trebuiau cojite iar piersicile jupuite. Din portocală mânca doar pieliţa albă de sub coajă, iar franzelei îi smulgea doar coaja de pe burtă. Fugărea puiul prin farfurie mai ceva decât fugise, viu, prin ogradă, iar dacă simţea iz de mărar devenea albă ca zăpada.

Prin comparaţie, eu semănam cu Ivan Turbincă. Neîndrăgostită dar mulţumită, mâncam orice. Piftie, lipie, baclavale, sarmale, miei, tăiţei, curcani, fazani, bibani, crapi, napi, acadele, bezele, paşol na turbinca! De la sosirea Verei însă, de câte ori ne aşezam la masă îmi săreau nervii din carcasă. Privind-o, nici dumicaţii mei nu se mai deplasau în orânduială: gogoaşa exploda pe traseu, puiul cotcodăcea înghesuit între amigdale, piftia tremura zdruncinându-mi plombele, bibanul o lua la vale cu solzii în răspăr. Nimic nu mai avea gustul de odinioară, iar când a sosit vremea plecării Verei în ţara ei bogată şi minunată, n-am suferit deloc, mărturisesc cinstit. Vorba basmului: de rămâneai, îmi erai ca un frate; iară de nu, îmi eşti ca doi.

Luna trecută ne-am revăzut, după mai bine de 20 de ani. Pentru mine momentul a fost debusolant: Vera e cât un elefant! N-a mai rămas nimic din Albă ca Zăpada, nici măcar culoarea, pentru că Vera şi-a petrecut pesemne ultimii ani în solar. Acum mănâncă şi mărar. De fapt mănăncă orice, judecând după apetitul cu care s-a înfruptat în ziua petrecută împreună ca să mai depănăm şi noi nicaiva amintiri din tinereţe. N-avem decât o primăvară în comun, aşa că amintirile s-au terminat repede, dar ea a depănat în schimb vreo 200 de metri de paste Carbonara la cină. La micul dejun si-a asigurat doza anuală de fosfor şi calciu iar la prânz am reuşit să ţin socoteala primelor 15 sărmăluţe-n foi de viţă sufocate în smântână, după care am pierdut şirul caloriilor.

Uitându-se suspicioasă la cafeaua mea de dimineată, fără zahăr şi fără lapte şi la cina mea compusă din salată asortată cu tofu m-a-ntrebat dacă-s beteagă, de ţin aşa un regim drastic. N-am avut curaj să-i spun că am descoperit blogul doctoruluinostru şi că la o adică-s mai sănătoasă decât eram la 18 de ani, mâncând curcani, aşa că am îngăimat ceva despre regimuri de viaţă. A sărit arsă că e sătulă de regimuri şi-a cerut lista de vinuri.

Ne-am despărţit fiecare cu câte o frică în sân: ea temându-se că mă va lovi lipotimia iar eu cu teama c-a lovit-o bulimia.

13 comentarii:

  1. îmi vine să rîd singur cînd mă gîndesc cum aş fi reacționat la acest articol al tău nu mai departe de toamna trecută; nu mă întreba că nu îți spun, în bună parte de ruşine; acum mi se pare ca de la sine înțeles, firesc precum respirația; îmi pare rău pentru Vera, se pare că ea a făcut drumul în sens invers; altfel, confirmarea mea ca medic al tău, chiar şi virtual, mă onorează şi mă obligă.

    RăspundețiȘtergere
  2. Doctore, fii pe pace, nici eu n-o să-ţi spun (în bună parte din acelaşi motiv) ce gandeam până nu demult despre tofu :D

    Cât despre Vera la 20 de ani, ea nu mânca toate cele enumerate nu pentru că i-ar fi păsat de sănătate ci pentru că trebuia să atraga atenţia asupra problemelor ei. Iar dacă mănâncă atât de mult acum e cam din cauza aceloraşi probleme, pe care le abordează din altă perspectivă, consolându-se mâncând.

    În privinţa obligaţiilor tale faţă de mine, ca pacient, nu te grăbi, pentru că poate mă loveşte ipohondria şi-o să zac numai la uşa cabinetului tău =))

    RăspundețiȘtergere
  3. Olá Arcádia - eu estava com saudades - obrigada pela visita.
    Adorei o texto e, de forma sugestiva, a foto...

    RăspundețiȘtergere
  4. Dacă fotografia ar avea miros aş mânca monitorul... :D

    RăspundețiȘtergere
  5. Iar, mi-ai adus zambetul de seara! Am devenit dependenta de blogul tau!!! Sa ne traiesti! De 'lipo' sa te feresti! :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Fataaaa, bine ca nu-i invers! ;-)
    Eu te servesc cu niste castraveti cu ardei iuti, ca sa ramai la fel de acra-era sa zic,ptiu! astaaaa fierbinte, adicaaa iute rau ca o zvarluga!

    RăspundețiȘtergere
  7. @Costea: Iti place asa de mult falafel-ul? :D

    @Anima: Sa nu te auda doctorul ca te interneaza la dezintoxicare! :P

    @Liana: Ma pot lipsi de castraveti, dar de ardei iuti nu :D

    RăspundețiȘtergere
  8. Incepusera sa-mi lipseasca povestirile astea... bine ai revenit!

    Cat despre Alba ca Zapada versus Elefantul Vera - cred ca este un moment bun de autoanaliza si introspectie. Ma gandesc ca orice transformare exterioara vine in urma unei transformari interioare. Deci, musai cu totii ar trebui sa (ne)privim un pic in trecut si sa tragem concluziile.

    Despre stil - acelasi. Genial!

    RăspundețiȘtergere
  9. :)) =)) in sfarsit, ti-ai revenit! ma apucase panica! :D

    RăspundețiȘtergere
  10. @robert: Schimbarile interioare se reflecta, fara indoiala, in atitudinile si faptele noastre. Cred c-ar trebui sa umblam cu oglinda-n buzunar mereu :D

    Despre aprecieri - aceleasi. Nemeritate! :P

    @Andraw: Trebuie sa recunosc ca ma apucase frica de presiunile tale, asa ca am luat condeiul si-am purces la treaba :))

    RăspundețiȘtergere
  11. în curînd deschid şi un cabinet (virtual); bineînțeles că te vreau de pacient, însă doar virtual; cît despre tofu, cînd te gîndeşti că acum 20 de ani o Românie întreagă era gata să omoare pe oricine i-ar (mai) fi oferit fie şi (doar) o felie de salam cu soia; viața are farmecul ei.

    RăspundețiȘtergere
  12. @doctorultau: Da, eu eram gata sa ucid si in vremurile mai apropiate :D
    Da, viata e fermecatoare :P

    RăspundețiȘtergere