Fluctuat nec mergitur

(Postare motivaţională)


Deja nu mai e un secret că nici prin Arcadia pajiştile nu sunt verzi în toate anotimpurile, că uneori privighetorile înţepenesc prin copaci şi cucuvelele îşi fac de cap ziua-n amiaza mare, că sunt săptămâni în care niciun sfânt nu-şi serbează ziua de naştere, zile când burduful acordeonului e legat fedeleş şi singurul instrument care cântă e inima albastră cu coarde uzate şi dezacordate.

Nu ştiu câţi dintre voi aveţi angoase şi, dacă aveţi, după ce calendare vă apucă ele, nu ştiu care sunt motivele care vă deprimă şi cât de întemeiate sunt ele, dar eu m-am trezit într-o bună dimineaţă, trasă la faţă, fără nicio poftă de viaţă. Nu-mi trebuia nici dulceaţă, ceea ce la mine e semn de boală sigură.
Am pus repede mâna pe balada Mioriţa şi-am citit despre simptomatologia oii bârsane:

Dar cea Mioriţă
Cu lîna plăviţă
De trei zile'ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.

Vai, mi-am zis, jelesc de fix trei zile, coafura plăviţă nu-mi mai rezistă nici cu Taft, când văd salata mă apucă inapetenţa, deci e bai. Tre' să merg la doctor.
Îmi pun rapid cămeşa albă a lui Vasile, îmi bag în urechi căştile de la computer în chip de stetoscop şi-mi fac singură o amamneza scurtă şi la obiect:

Mioriţă laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile'ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Draguţă Mioară?

Lepăd iute cămeşa albă, îmi pun la loc lâna plăviţă, mă tolănesc în fotoliul psihoterapeutic şi încep a glăsui:

De trei zile-ncoace
Gura nu-mi mai tace
Creieru-mi turbează,
Gânduri fermentează.

Rimele mă epuizează, aşa că trec pe proză.
Simt, dom'le, în ultimele zile, că în loc de normalul creier sănătos, dens şi creţ, al meu a dospit la căldură, s-a aerat, s-a afânat şi prin găurile lui mişună neobosite sumedenie de gânduri, ca nişte furnici într-un muşuroi uriaş.

Doctorul cu cămeşă albă decide tratamentul: o gaură-n cap pentru depresurizare plus două perechi de palme pentru sculat gândurile în capul oaselor şi apucat în şir indian pe cărăruia cea dreaptă.

Prea drastic tratamentul, decide pacientul cu lână plăviţă şi-amară guriţă.
Poate mă salvează filosofia, gândesc.

Bună ziua, cogito ergo sum! Încep eu să filosofez în stil burghez.
Aş vrea să pătrund sensul aceastei stări de cotropire mongolo-tătaro-ostrogotă care îmi calcă-n picioare fiinţa de trei zile-ncoace şi nu-mi mai dă pace. Aş vrea să mă eliberez de acest mâl, de această mocirlă care îmi năclăieşte gândirea, să reduc la zero această sumă dramatică de erori care face din fiinţa mea altă dată acceptată, o creatură socialmente insuportabilă, care violează echilibrul social al habitatului în care fiinţez. Menţionez că în cazul meu, depresia nu este vocaţională ci ocazională.

Nu m-am adresat direct unui anumit filosof, dar primul care mi-a răspuns a fost Kant:
Nu vei cunoaşte noumenul, dar trebuie să lupţi, să încerci să te apropii de absolutul pe care nu-l vei atinge niciodată. Întreabă-te: ce pot şti? ce trebuie să fac? ce-mi este permis să nădăjduiesc?
Muică, ăsta e mai rasolit ca mine, ăsta mă bagă definitv în depresie de nu mă mai scoate niciun psiholog la liman!

Descartes mi-a ţinut un Discurs asupra metodei de vindecare şi m-a îndemnat la Meditaţii metafizice. Apoi mi-a zis că tre să mă divid ca o euglenă verde, să mă împart în res cogitans şi res extensa.
Uite ce, zic, eu nu mă împart şi nu mă vindec pe bucăţele, eu vreau să rămân aşa, întreagă, nevătămată şi nedivizată.

Aristotel m-a luat tare: Citit-ai De Sophisticis Elenchis? De Anima? De Longitudine et Brevitate Vitae? De Juventute et Senectute?

Păi...cum să explic, zic, pe astea două, ultimele le trăiesc deja, bănuiesc că tocma' de la brevitatea vieţii şi de la senectute m-a luat aşa, cu greţuri existenţiale. Înţelegi matale?
Nu, nu pricepea nimic.

Platon ma jignit, mi-a zis că trăiesc în întuneric, în peşteră, legată cu lanţuri. M-a luat cu teoria formelor când eu mă luptam cu fondul problemei şi m-a-ntrebat ce-s io: înțelept? militar? meșteșugar? grădinar? Apoi îs toate la un loc, zic, depinde de situaţie şi depinde cu cine am de-a face.
Mai-mai că-mi venea să scot puşca şi s-o fac un pic pe militarul cu el! Mai bine rămâneam la Aristotel!


Văzând eu că nici filosofia nu face lumină în cazul meu, am decis să apelez la reţeta lui Martin Page.
În fond, cu cât eşti mai deştept, mai inteligent, în loc să-ţi poţi ţine în frâu angoasele, să-ţi struneşti depresiile, tu ţi le întreţii, pentru că ai mijloacele să ţi le justifici, operezi cu idei şi concepte care pot legitima, la o adică, orice stare.
Dar cei de pe lângă tine nu te judecă ideologic, filosofic, ci atitudinal, comportamental. Ori, ca manifestare, tu eşti doar un ciufut, un scremut, un posac, un constipat. Şi nimeni n-are răbdare să te scarpine pe tine între coarne, să scobească răbdător printre cauze, filosofii şi ideologii să găsească vreuna care, Doamne-ajută!, ţi s-ar potrivi cât de cât şi te-ar putea reanima.

Prin urmare, dragii mei, am ieşit binişor şi fără ajutor din balta călduţă unde zăceam ca un hipopotam inert, m-am uitat la "Viaţă de gândac" şi-am decis că dacă Flik cu neamurile lui a salvat Insula Furnicilor de cosaşi, îmi pot salva şi eu propria insulă, de-o jale mică, dacă am creier măcar cât o furnică. Carevasăzică.

Oaia albă

Dragii mei, cine credea că schimbările sunt uşoare, că obişnuinţa e lesne de învins, că lupului îi e uşor să-şi schimbe părul, că doar năravu-i dă de furcă, cine credea că oaia neagră poate deveni brusc bălaie dacă face baie, ăla om zic, se înşeală amarnic.

După nişte zile betege, blege, se subînţelege că trăgeam după mine nădejdi de mai bine.
Mesajele voastre de încurajare în gura mare şi interpretarea de excepţie a prietenului meu Ştefan mi-au dat elan să mă apuc de schimbări. Am început cu blogul. Mă gândeam să-l desprimăvărez un pic, mai ales că unora dintre voi negrul din cerul gurii lui vă strepezea retina.
Numai că ceea ce credeam eu a fi o treabă fulgurantă s-a dovedit o experienţă torturantă.

Bloggerul, cu platformele lui, a stat azi fix cu dosu-n sus, orice parametru am voit eu să modific, la calcule, lui îi dădea cu virgulă ori cu rest şi-mi scotea din guşă numai imposibilităţi de înfăptuire.

Am încercat, pe rând, cu headeru', cu sidebaru', cu widget-urile, cu html-ul, cu codurile php, şablonul ăla nu voia cu niciun chip să-şi schimbe faţa. Ţinea la imaginea lui, strângea din dinţi, iar eu îmi ieşeam încet din minţi.
Am luat o pauză terapeutică. Dar, ca orice femeie sensibilă, am revenit în scurt timp la locul crimei, să încerc să înviez şablonu' mort. Dar el, nu şi nu, aşa că harşti, i-am tăiat sidebaru' stâng.

Apoi l-am văruit, l-am ferchezuit, e curat, imaculat, minunat, numai că eu, în loc să mă bucur acum, cu satisfacţia lucrului dus la bun sfârşit, mă uit la el fără niciun sentiment. Sunt ca o statuie de ciment. Efortul mi-a erodat trei pătrimi din încântare, mintea încă mă doare şi nici urmă de soare.

De Dragobete, băieţi şi fete, vă fac cadou un şablon nou!

Gloria victis!

Nu trageţi nădejdi inutile, nu am chef să scriu!
De fapt n-am chef de nimic. Mă furnică aşteptări paranormale, mă chinuie griji abnormale, sunt ciufută, umflată ca un balon de ciungă, mă simt cea mai neînsemnată dintre daci şi-s rece ca o găină moartă de cinci zile.
Sunt inertă, într-un loisir total ilegal şi imoral, mi s-a pleoştit umorul, curajul, tragerea de inimă, verbul mi-e flasc, adjectivele paralizate, cuvintele moarte.
Mă simt ca un tablou kitschos, cu nume pompos şi mincinos - "Femeie aşteptând vara". N-aştept nicio vară! E seară, nu mai am vlagă, m-a părăsit dorinţa de soare, de căldură, de lumină. Îmi port sila precum miresele trena, spiralele de ADN îmi sunt ca nişte arcuri rupte într-o saltea dormită de cinci generaţii. Neuronii mi-s tari ca fularul, inundaţi de monoaminoxidază în vreme ce eu vâslesc pe uscat, visându-mi bunicii morţi de decenii. Sunt capră fără iezi, lăcrimând la ghişeu, plătind cu ultimii bani taxa pe regrete adăugate.
O păpuşă de cârpă trasă de sfori, cântând fals despre vechi şi pierdute candori.

Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare ?

Cony mi-a pasat o altă leapşă în care-mi cere să spun ce mi-am dorit eu să devin în viaţă, care au fost visurile mele şi cum s-au schimbat ele de-a lungul timpului.

Prima dată când am fost întrebată oficial ce vreau să mă fac când o să fiu mare a fost la grădiniţă, în vremea şederii mele la bunicul cu ochi la spate.
Mi se părea fascinant cum poate el să facă tot felul de lucruri, cum orice poruncea el se executa fără comentarii şi cum avea el o cutie mare de lemn în care nimeni nu ştia ce se ascunde pentru că o ţinea mereu încuiată. Aşa că prima mea dorinţă a fost să mă fac bunic, toată lumea să asculte de mine şi eu să pot face orice.

În etapa a doua mi-am propus să mă fac vânzătoare, ca să-mi pot lua tot ce poftesc de pe rafturile magazinului, fără să plătesc.

(Nu mă pot abţine să vă spun că în vremea aceasta şi soră-mea avea aspiraţii la fel de promiţătoare: voia să se facă ţigan, să aibă o căruţă cu coviltir cu care să se plimbe prin lume cât şi unde ar fi vrut).

Apoi, văzând-o pe prietena mamei care ne zicea nouă "moţatelor!" şi avea părul galben şi tapat, pantaloni bleu foarte evazaţi şi buzele foarte roşii, mi-am dorit să mă fac şi eu profesoară. Eram decisă să-mi umflu părul şi mai tare decât ea, să mă dau cu ruj şi mai roşu şi să port pantaloni şi mai evazaţi, să se mire toată lumea din cancelarie când o să intru eu cu catalogul plin numai cu note de 10. Ăsta a fost, să zicem, cel mai de Doamne-ajută vis pe care l-a incubat căpşorul meu sărman.

Nu ştiu exact câţi ani aveam, dar ştiu că de câte ori îl vedeam pe tata la volan, cum conducea el aşa, relaxat şi cu ţigara-n mână, cum ştia el să repare orice bujie, orice carburator şi orice condensator, visam zi şi noapte să mă fac şofer, şă ţin un cot pe geam şi să trag din ţigară, gonind pe şosea şi făcând depăşiri. Doamne, ce-mi mai plăcea să mă uit la şoferii pe care-i depăşea tata! Nu pricepeam eu de ce depăşiţii îmi zâmbeau, că eu în ascunsul gândului le ziceam prăpădiţi şi mă uitam cu dispteţ la ei.
(Visul cu fumatul mi l-am împlinit foarte repede, furând ţigări de la tata din torpedou, dar cu şofatul a trebuit să mai aştept nişte ani).

Cel mai ascuns vis al meu a fost să devin secretar de partid. Despre visul ăsta n-am spus decât unchiului meu de la Piteşti când a venit odată în vizită la noi dar el m-a certat şi mi-a zis că nici vorbă, să-mi aleg altă meserie, că secretarii de partid mănâncă numai căcat, mă scuzaţi. Noa, cum meniul nu mi se părea prea atrăgător, am renunţat, deşi de gustat am gustat totuşi, fără prea mari satisfacţii, în vremea cât am fost secretar UTC.

Ultimul vis din seria eşecurilor mele profesionale de care vă mai povestesc este visul de-a deveni cântăreaţă la acordeon. Îmi amintesc perfect: în bucătărie la bunici, la nunta fratelui mamei, fraţii Strâmbu, muzicanţii. Octavian, Eugen şi Petru. Când l-am văzut pe Eugen, cum rupea el acordeonu-n două şi cum cânta de-ţi rupea inima, fugărind cu degetele pe toate clapele şi butoanele alea, mi-am jurat că dacă mai cresc un pic, cât să pot căra în spinare lădoiul cu acordeon, nimic altceva nu vreau să fac în viaţă decât să cânt la nunţi şi să văd oamenii dansând fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Mă uit cu jind la căpşoarele deştepte ale fetiţelor din ziua de azi care-şi doresc să se facă doctoriţe, cântăreţe, modele, iar cele mai curajoase, poliţiste, astronauţi, grăniceri.
La vârsta lor eu aveam cu totul alte vederi.