Produsul meu românesc preferat

Lady Io m-a-ntrebat care e produsul meu românesc preferat. M-a-ntrebat demult, da' eu abia azi am reuşit să mă concentrez, să fac inventarul şi să decid: sunt trei produse, unul mai preferat ca altul, deci răspuns 3 în 1:

Pruncul meu o să râdă (iar!), dar trebuie să încep cu Pufuleţii. Da, pot să rezist tentaţiei când vine vorba de Martini, foie gras sau icre negre dar nu rezist pufuleţilor. Dacă simt miros de pufuleţi păţesc cam aşa:




Un alt produs românesc (braşovean) este Prăjitura "Deliciu" de la Vatra Ardealului.
Papilele mele s-au întâlnit de-a lungul timpului cu multe delicioşenii. De unele s-au bucurat moderat,
la altele au exaltat, pe altele le-au uitat. Au existat şi mirobolanterii pur şi simplu neînţelese de papilele mele. Gusturile puteau fi oricât de burgheze, dar dacă papila n-a avut la ce să se raporteze, n-a putut să analizeze şi, deci, să se extazieze. Ce ştie tăranu' ce-i şofranu'!
Prăjitura Deliciu însă, vorbeşte în graiul meu natal, are un gust supra-natural şi, ca orice lucru bun, e ilegal, imoral şi îngraşă.

Pate Helvet (cu verdeaţă!). Da, numai pateurile făcute de Vasile întrec în bunăciune acest pate românesc, la care numai când mă gândesc, mă însufleţesc şi poftesc.
Ceea ce pot să-i reproşez e că e mic. Nu poate sătura nici un pitic. Aş prefera un pate mai voinic, aşa, cam cât ai lua cu-n polonic.

În încheiere, recunoştinţa mea ţării care produce aceste minunăţii fără de care viaţa n-ar mai fi viaţă, dimineaţa n-ar mai fi dimineaţă şi iarna nu s-ar termina cu-o primăvară.

Pentru ţară:

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor,
Prăjituri Deliciu, pufuleţi - o mie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Zboare pufuleţii, trăiască pateul,
Dăinuie Deliciul, aste le nutresc;
Iată trei produse, iată apogeul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Iar...

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă
Lungi troiene îngheţate zac la mine în ogradă.
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi beţi.
De jumate de an, frate, îngheţăm printre nămeţi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iară,
Gerul ăsta-ţi face viaţa ca pelinul de amară.
Soarele rotund şi palid nu răzbate dintre nori
Sângele ţi-ngheaţă-n vine de gândeşti că ai să mori.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Gerul, vântul şi zăpada, toate par nemuritoare.
Când pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum
Iarna face iarăşi tumbe, zău că-mi vine s-o sugrum.

Cer incendiar cu stâlp electric falimentar

Dar din aripi bat cocoşii,
Răscolind văzduhul mut.
Albe-ntâi şi tot mai roşii
Zorile şi-ntind lucoarea -
Din zăvoi, privighetoarea
Iarăşi a-nceput!

(În zori - G. Coşbuc)

Pe când zorii mei încă nu-şi întindeau lucoarea iar privighetoarile din zonă zăceau mute, îngheţate bocnă, somnul mi s-a dezintegrat brusc, ca un balon de săpun.
Nu m-am panicat, sunt obişnuită cu trezitul la ore crude, aşa că m-am extras tiptil dintre aşternuturi zâmbind gândului că în câteva clipe o să-mi savurez cafeaua. Părea mai întuneric ca de obicei dar mi-am zis că poate m-am trezit eu, de data asta, la o oră nepârguită absolut deloc.
Nu, era preaobişnuita şi pârguita oră 5, dar toată casa era în beznă. Electrica dormea dusă.
Na, mi-am zis, acum să te văd Arcadio, cu ce-o să te îndeletniceşti tu până se va ivi pe ştrase curentul electric.
M-am spălat pe dinţi vreo 10 minute, pierdută în elaborarea unui plan de activităţi. La momentul apei de gură aveam deja o căpiţă de posibile îndeletniciri la care renunţasem, pentru că pentru toate aveam nevoie de curent electric.
Cel mai tare îmi lipsea cafeaua. Cafeaua mea savuroasă, spumoasă, delicioasă.
Primul gând a fost să citesc. Pe-ntuneric?
M-a fulgerat gândul să fac o excepţie şi să mă uit la televizor. Fără curent nu merge nici ăla.
Am să calc rufele alea de ieri. Doar cu un fier de călcat cu cărbuni aş fi putut.
O să pun nişte rufe la spălat. Sau nu.
O sa scriu un articol pentru blog. Doar în gând.
O s-o sun pe mama, ea se trezeşte odată cu mine. Telefonul mobil sucombase peste noapte din lipsă de curent iar telefonul fix funcţionează doar cât e alimentat la reţea.

O să gândesc pur şi simplu, mi-am zis. Slavă Domnului, măcar gânditul n-are nevoie de curent electric!
Fiat lux, mi-a trecut imediat prin cap.
Apoi mi-am amintit de Bias din Priene când fugea din faţa armatei lui Cirus: eu iau totul cu mine, le-a spus el concetăţenilor săi disperaţi să-şi salveze bunurile cele mai de preţ.
Pe întuneric, fără cafea, fără cărţi, fără Google, fără blog, fără telefon. Port totul cu mine.
Ce-ar fi să-mi fac eu un inventar? Am nevoie de un cântar...

Am renunţat din pricina unui cer incendiar cu stâlp electric falimentar.

Dr. House şi Mickey Mouse

Mă pregăteam să execut unul din preparatele culinare cu care aveam să-mi consolidez reputaţia de maestră în arte marţiale culinare, când a sunat telefonul. Am răspuns cu glas zglobiu pruncului care apela. Mămuca la telefon, care-i baiul pui de dac?
Femeie, lasă prostiile şi dă-mi-l pe Vasile! (După atâţia ani în care l-am alintat cu apelativul Vasile pe colegul de cameră, până şi pruncul i-a uitat numele adevărat, iar mie mi se adreseză cu "femeie" cu mult înainte să devină el bărbat). M-am executat. Dar mi-am lungit urechile mai ceva ca măgarul Ciuş, în nădejdea că prind din zbor câteva silabe care, cusute laolaltă, să mă dumirească ce năpastă a dat peste fericirea noastră. N-am auzit nimic, dar cu ochii cât cepele pe faciesul tot mai livid al lui Vasile şi din întrebarea lui abia îngăimată - care roată? - am dedus că e vorba de maşină. Se rupsese un arc, aveam să aflu peste câteva ceasuri în care preparatul meu culinar, oricât s-ar fi umflat, oricât s-ar fi rumenit, oricât ar fi înflorit, nu mai putea să trezească în mine spiritul Chuck Norris.

S-au întors acasă bărbaţii familiei chitiţi să-mi folosească maşina, care până în urmă cu câteva ore nu era de nasul lor masculin pentru că nu are tracţiune integrală. Mi-au cerut cartela şi-au coborât în garaj. Mă aşteptam s-aud un demaraj. Numai că peste puţin timp au apărut în cadrul uşii ca doi brebenei ofiliţi, anunţându-mă că maşina mea e moartă. E drept că eu nu mai circulasem cu ea de vreo trei săptămâni pentru că maşina lui Vasile e mai îndemânoasă pe vreme geroasă, dar pe-a mea o lăsasem în bună regulă, eram sigură.
Au schimbat bateria, socotind că ăsta ar putea fi baiul lipsei ei de reacţie. Numai că nici cu şocuri electrice nu s-a sculat din morţi, aşa că au apelat la profesionişti. Pe strada noastră fiinţează un service auto, aşa că au chemat specialştii, au tractat moarta, urmând să fim ţinuţi la curent cu evoluţia. În prima zi niciun semn. A doua zi pe la amiaz', sună specialistul şi ne informează amuzat că baiul a fost depistat ca în Dr. House: Mr. Mouse a ros cablurile maşinii.
Deci pe viitor, înainte să sunăm Salvarea, tre' să chemăm Deratizarea.

Mare ne-a fost mirarea! Va să zică, zăpăceala, jalea şi depresia nu lovesc numai omenirea ci şi şorecimea. Maladia loveşte România.
Iar dacă eu abia mă descurc printre truisme, şorecimea roade turisme.

Mă înspăimânt la gândul că dacă frigul mai ţine mult eu aş putea să mor iar şoarecele să se apuce de ros la motor.

Avem nevoie de-o gură de ajutor.