Har Domnului, fiecare avem dreptul inalienabil să citim cărțile asortate cu creierii, inimile, vârstele și stările noastre. Suntem liberi să citim enciclopedii, poezii, SF-uri, eseuri, romane fanteziste, polițiste, reviste, cărți de bucate, biografii romanțate, abecedare, ziare, rapoarte, pancarte, si așa mai departe.
După această ultimă lectură, când o s-o mai aud pe vecina de la sud cum zbiară isteric din pricini neelucidabile, n-o să-mi mai sun agentul imobiliar să-mi caute client la casă ci mă voi răzbuna citind următorul fragment:
”...(femeile) țipau nu ca de o spaimă mare, ci ca la o competiție, cine zbiară mai lătrat, mai aproape de urechea vecinului (eu, în cazul în speță) ba ca lupul, ba ca țigăncile bătute de concubin, rotindu-se giruetă în toate cele patru puncte cardinale...”
Când va fi să-mi sfătuiesc pruncul cu cine să se-nsoare, o să-i strecor sub pernă citatul de la pagina 115, caligrafiat, parfumat și subliniat:
”Măi, să-ți alegi nevastă doar în funcție de cum se comportă în situații de necazuri aviatice. [...]
Dacă aleasa se repede, bulucindu-se, spre fereastră, las-o, știe ea ce face... Doar să te îndepărtezi nițel, că poate nu vrea să sară singură...”
Cartea poate fi citită în vacanța de iarnă, înghițită curativ, ca un Nurofen - răceală și gripă, cu o cană de ceai de mușețel. Dar dacă schimbi clăparii cu mocasinii și mușețelul cu sunătoarea, descoperi subtilități care-ți scapă la o lectură în viteză, pe schiuri, cu ochelarii aburiți. Autorul nu scrie bățos, pătruns de propria însemnătate, condeiul său are indubitabile aplecări ludice, demonstrând că importanța ori gravitatea unui subiect nu impune cu necesitate un ton măreț și-un limbaj solemn:
”Circulația sanguină în dreptul vârstei cu numărul trei e anevoioasă, ca să folosesc un eufemism pufos pentru greoi-tâmpită. [...] Așadar, nici vorbă de senectute luminoasă, înțelepciune și alte platitudini cu care mascăm ultima rundă. Ceea ce rămâne, oarecum intact, este demnitatea de a nu spera în minuni. Intervine, salvator, somnolența, ațipitul de-a-n picere, obnubilația pe gratis, crepusculul la preț de leuștean uscat, ca o recompensă mincinoasă. Undeva, la coadă, vag conturată dar insistentă, spaima, dar și speranța că aceasta nu va fi trăită pe viu, în direct, și că se va îneca decent în ultimul somn.”
Că boierul Jacotă mânuiește cu aceeași măiestrie și penița și pensula este evident, domnia sa pare că mai degrabă și-a pictat personajele decât le-a descris în cuvinte. Când a venit rândul femeilor nunțele pastel i se gătaseră deja, toate au păcate de un roșu aprins, obiceiuri violet, neînstare să deosebească verdele de China de roșul de Burgundia. Pe domnișoarele surprinse fără furou, autorul, obosit, nu le-a mai vopsit, le-a băgat în carte ca atare, bej-nude. Și le-a îndetelnicit cu activități asortate:
”Așa se face că am învățat amorul pe de rost de la o doamnă îngrijită, după dicție și ingenuitate, soră geamănă cu sfânta Maria. Dânsa, gureșă ca o vrabie abia scăpată din ghearele unui uliu, m-a condus la cuibul ei și, fiindcă nu găseam bucătăria, ne-am dus direct în iatac unde, șoptit și cald, mi-a spus că în dormitor toate sunt admise, că aici și dracul are probleme cu vederea, pe treisferturi orb...
Au urmat momente în care dracul virtual și-a pus mâinile la ochi, apoi, prevenitor, la urechi...”
Bărbații care au zâmbit condescendent la paragraful anterior nu trebuie să citească integral cartea ci doar până trec de pasajul următor:
”Cum poți repara un ceas care a rămas fără cuc? Nicicum. Ateliere de acest gen nu au existat și nici meșteri. O disciplină care, numai dacă o atingi, naște drame. Așa că nimeni nu s-a învrednicit să o zgândăre. Odată intrat în muțenie, nimic nu va învia plescăitul cucului. Nu va mai respira, nu va mai bucura pe nimeni. Va sta pleoștit, jignit de destinul său efemer, de inutilitatea orgolioasă, un apendice împăiat cu memorie vie, răzbunător...”
Și eu sunt pomenită în carte. În treacăt, discret, mai mult prilej decât subiect, autorul evocând un fragment din corespondența noastră particulară. ”Rar pripășită pe aceste locuri”. Așa m-a descris. Pe loc m-am și imaginat cu penajul imaculat, așteptată și respectată ca barza în țările cu natalitatea la limita de avarie. Rara avis, ”voal peste șindrile”, cum caligrafia, încântător, în dedicație, domnia sa. Aș putea să afirm că am devenit celebră. Dacă mâine dau colțul, dispar în plină glorie. Am intrat în istorie.
Fiul nopții e o carte alunecoasă, insidioasă, spumoasă, delicioasă.
