Bacovia reloaded

În orașu-n care plouă de opt ori pe săptămână

Ploaia s-a făcut stăpână.

Până când o pune frână

Nici un om n-o să rămână.

Vom cădea, uzi, într-o rână,

Ne vom arunca-n fântână

Lanț, ținându-ne de mână.

Turmă fără servofrână,

Oi rămase fără stână,

Fără lapte și smântână,

Fără verde  iarbă până

Ploaia rece și hapsână

Ce-a rupt norii din țâțână

În sfârșit, va pune frână.

(Cică, peste-o săptămână!)

Știre despre absolvire

La patru ani voia să se facă ”popă de tribulan”.  (Judecător la tribunal).

Pe urmă s-a visat polițist, ca să-i aresteze pe bandiți pentru  ”bandă, contrabandă, fals și contrafals”.  

 Mai apoi a vrut să devină doctor, ca să vindece copiii de ”vaccirelă” - care în limba normală înseamnă ”cădere de vânt”.

După vizita unchiului din America a vrut să se facă musai ”american”, ca să zboare cu avionul, să meargă la Mall și să-i vadă pe ”Tom Cud” (Tom Cruise) și ”Mai Dectân” (Michael Jackson).
(E drept că într-o după-amiază și-a dorit să fie ungur, ca să mănânce pe săturate ”Kiloș Kilogaș” (Kürtőskalács), dar asta a durat puțin, nu se pune.)

După ce-a mai crescut ”făcător de case” s-a vrut.

Și constructor s-a făcut!

Nu-mi place ploaia decât sub formă de ceai

Uneori cerul coboară aproape de pământ, mai-mai să-l poți atinge cu degetele. Și plouă. Plouă mărunt, tihnit, și oamenii își pierd zâmbetul cum se pierde soarele după fuioarele de nori.
Când plouă ca-n poeziile lui Bacovia și oamenii se scurg pe străzi ca ploaia pe geam, cu gândurile și picioarele ude, e timp potrivit pentru ceai și povești.

Sunt fel de fel de povești. Cel mai greu e să citești printre rânduri povestea unui om, să completezi, corect, ca la un chestionar, spațiul dintre cuvinte, să umpli tăcerile, să continui gesturile frânte, să construiești un întreg din bucăți pline de taine. Dar ca să-i prinzi tâlcul, trebuie să fi învățat să asculți, nu doar să auzi, să vezi, nu doar să privești, trebuie să știi când să fii ploaie și când să fii soare, pentru ca sufletului din fața ta să-i vină să încolțească, să crească, să înflorească. Altminteri, omul din fața ta rămâne ferecat ca un miez de nucă în coaja lui tare.

 Am citit ieri frânturi dintr-o poveste și-acum nu știu ce să fac: să tac ar fi prea puțin, să vorbesc ar fi prea mult. Va rămâne așa, o poveste de visat cu ochii deschiși în zilele când cerul coboară aproape de pământ și plouă mărunt.
Eu o să mă iau din când în când după urma ei udă și-o să mă întorc cu drag înapoi la o duminică de mai cu gust de ceai...

Întoarcerea la inocență

"A fost odată ca niciodată o fată"... Așa debutează episodul întâi. Ca-n povești, cu zâne la ferești.
Pe la episodul douăzeci întră în scenă Făt-Frumos. Și viața e duioasă, frumoasă, voluptoasă.

În următoarele episoade eroina începe să simtă  în ceafă o briză răcoroasă. Deretică prin casă, pune de-ale gurii pe masă, plătește factura la casă și leagănă progenitura plângăcioasă.

Telenovela continuă, grandioasă: eroina e un pic mai osoasă, dulceața cam înecăcioasă, vara cam ploioasă, dar fata norocoasă.

Pe la episodul patrușpatru, pentru puțin suspans, regizorul umblă la avans: mărește ralantiul, mărește stresul, pornește GPS-ul, zdruncină universul. Coafura rezistă, dar eroina-i cam tristă.
Gata cu elegia, schimbăm poezia!, strigă regia.Vedetei nu-i priește regimul cazon, o trimitem la o cură de ozon și la plimbări pe gazon!

În sezonul următor, pribeaga se va-ntoarce voioasă acasă, cu o nouă competență și-o nouă experiență.

În ultima secvență se va fi-ntors deja la inocență...