Bârfa noastră cea de toate zilele

M-a sunat de dimineață M. să-mi spună, gâtuită de emoție, c-a aflat nuș' ce gogomănie durdulie despre o cunoștință comună. N-am reținut în detaliu infracțiunea victimei, n-am vocația picanteriilor decât când e vorba de mâncarea din propria farfurie. Fiecare mai dosește în grabă prin câte-un sertar de urgență bonul exorbitant de la salonul de înfrumusețare pe care nu trebuie să-l zărească soacra care tocmai sosește neanunțată în vizită, oricui i se poate întâmpla să mai înghesuie, la repezeală, în dulap, când vine popa cu ajunul, hainele adunate de trei zile pe spătarul scaunului.

De ce te-ar interesa, de ce ți-ai investi timpul, emoțiile, energia, în ceva atât de lipsit de folos, atât de lipsit de frumos?

Nu știu cum sunt alte popoare, dar al nostru are sudată pe codul genetic fascinația zgândăririi bubelor, a scormonirii printre rufele și așternuturile altora, are un zel nativ când vine vorba de cercetări ilicite, de dat pe goarnă, de brodat artistic.
Se ia întâmplarea scandaloasă și se plimbă prin târg, ca într-o procesiune care invocă ploaia. Înițial, incantația are o singură strofă, e optimistă, dar pe măsură ce se adaugă voci noi la cor ea devine tot mai gravă și i se adaugă noi strofe. Rapsozii bârfitori adaugă versuri în funcție de fantezie, de talent, de antrenament. Se lucrează în funcție de invidie, de răutate, de frustrări, de defulări. Și nu e nevoie de calități ieșite din comun ca să faci dintr-o materie primă aproximativă un produs finit de formă îndoielnică dar perfect vandabil.  Publicul țintă căruia i se adresează oferta nu e pretențios. E vorace. De la vestea banală că te-ai îngrășat sau că ți-a crescut gușa și alte părți componente până la senzaționalul știrii că ai contractat SIDA de la împerecherea cu un  cimpanzeu în timpul misiunii umanitare la care ai participat în Gabon, totul este consumabil, digerabil, proliferabil.

Bârfitorii se împart și ei în mai multe regnuri, încrengături, clase. O să-i împărțim azi doar în două categorii: bârfitori onești, cinstiți, de treabă, corecți și bârfitori corupți, depravați, nerușinați.

Cei din prima categorie își asumă această meserie, hobby, divertisment, de la caz la caz. Măcar știi cu cine ai de-a face.
Cei din a doua categorie n-au nici acest minim curaj al asumării, astfel că îmbracă pelerina lungă și decentă de farisei. Ei nu bârfesc, ei compătimesc. Fariseic, evident. În fond, sunt încântați, excitați, exaltați de necazurile, păcatele, accidentele, nenorocirile, calamitățile din viața cunoscuților. Condiția esențialmente necesară e ca fariseul să nu fi comis vreun păcat asemănător cu cel pe care-l deplânge, ci oricâte sau oricare altele care nu seamănă cu acesta. Și cu cât gradul de apropiere cu păcătosul e mai mare, cu atât lacrimile fariseului vor fi mai rotunde, mai bombate, mai sărate.  
Iar ca plăcerea să fie supremă, precum orgasmul ideal, se ia păcatul inițial, mic și pricăjit, și se umflă la dimensiuni apocaliptice. Fețele se congestionează de satisfacție, iar răsuflările devin zgomotoase, contopindu-se într-un hârâit comun capabil să zguduie și să împută tot universul. 

Dar așa cum a face bine nu este totuna cu a nu face rău, bârfa nu înseamnă doar exacerbarea și proliferarea păcatelor cuiva. Felul cum reacționezi când îți ajunge la urechi o întâmplare stânjenitoare despre cineva este esențială în calcularea valorii tale umane. Poți alege să caști urechile cât gura găleții, apoi să te oprești și să-I mulțumești lui Dumnezeu că tu nu ești ca personajul din poveste. E aproape legitim, dacă mă întrebați pe mine.
Sau poți alege să te implici, să pui întrebări, să te interesezi, să cercetezi, să explorezi dimensiunile infracțiunii și să te oferi voluntar în campania de publicitate. E o chestiune de gust personal, iar gusturile nu se dispută. Fiecare cuvânt pe care-l rostești însă, e ca o ploșniță strivită între molari. Și trebuie să ai gusturi ale dracului de exotice ca să faci asta cu devotament și implicare.

Defăimarea aproapelui nu presupune doar să însămânțezi îndoiala în brazdele din creierii cuiva dispus să te asculte. Tot defăimare e și atunci când auzind cum plesnesc ploșnițele între dinții comesenilor tu taci mâlc în loc să iei apărarea condamnatului în lipsă. Dacă nu te poți opune arsenalului cu care este atacat, este imperios neceasr, moralmente, să te ridici de la masă flămând, sacrificându-ți slăbiciunea pentru puiul cu sos de mango de dragul iubirii de oameni. Tăcerea într-o astfel de situație este la fel de dezgustătoare ca un vierme care ți se plimbă pe sub limbă.

Cunosc gustul ploșnițelor, n-o să mă prefac inocentă. Și mi s-au târât și mie printre molari viermi grași, zemoși. Apoi, într-o dimineață, mi-am schimbat regimul de viață.

Actualmente, pe teritoriul arcadian se mănâncă raw-vegan.

De la arta seducției la arta deducției

De când e lumea, femeile și bărbații, deopotrivă, au vrut să-și sucească mințile reciproc, să-și pună creierii pe foc și inimile pe jar.  Avem pornirea asta încolăcită pe ADN ca vrejul de fasole pe arac.

De cum începe să se ivească moțul estrogenilor și-al testosteronului, comportamentul ne e pecetluit. În mod inexplicabil, într-o bună zi o vezi pe fetiță venind de la grădiniță îmbujorată de-un pupic de la  Prâslea cel Voinic, sau îl vezi pe băiețel, îmbujorat și el, ascunzând un bilețel de la Catrinel. (În zilele noastre femeile se scutură de timpuriu de convențiile sociale perimate, nu mai așteaptă să fie abordate, curtate, își iau soarta în propriile mâini, capsând cererea de însurătoare pe oferta de măritare și dându-le-o bărbaților spre semnare și autentificare.)

Sunt pline cărțile, ziarele, revistele, blogurile, Facebook-ul, de titluri edificatoare:

Cum să-l seduci în zece zile. 
Cum să-i pui moț și să ți-l faci soț.
Cum să (te) gătești ca să-l cucerești.
Dezleg cununii și vindec nebunii. 

Bărbații vor scutura capul a aprobare, dezgustați de șiretlicurile la care recurg femeile din era noastră ca să pună gheara pe ei, să se vadă măritate cu acte, să-și ia o grijă de pe existență.
Însă zbârlitul bărbii și oripilarea în fața acestor atrocități nu e legal, domnilor. Petru că asta sugerează că bărbații, în inocența lor, nu s-ar preta vreodată la asemenea startageme, dând întotdeauna dovadă de-o onestitate, o sinceritate și-un altruism egale sau mai mari ca ale Apostolului Pavel.
Dacă răsfoim însă beletristica de specialitate destinată bărbaților, găsim dovezi certe că suntem egali în iubire și amăgire:

Cum să seduci o femeie în doi pași.
Trei trucuri ca s-o bagi în boale și s-o scoți din țoale.
Cum să le lași pe femei în cercei când vrei.
Cum s-o ții ca Ivan, cu ochii în tavan. 

Ceea ce nu pot eu pricepe în ruptul capului e cum de toate sfaturile pentru femei le îndeamnă pe acestea să se comporte ca niște disperate, ca niște sclave pe plantația de bumbac a măritișului.
N-am văzut măcar o propoziție, pe undeva pe vreo margine de articol, care să le-ndemne să pună mâna pe-o carte, să-și maseze și creierii, nu numai celulita.  
Peste tot găsești scris negru pe alb că dacă vrei să-l cucerești  tre' să știi și să gătești și cum să-l servești. Dulceața de nuci tre' să i-o aduci doar cu o ață-ntre buci, nu e de bonton să te prezinți cu halatul de molton.
E musai să ai balanța cu revizia la zi, nu poți umbla cu ocaua mică atunci când vine vorba să-l satisfaci. Tre' să te lepezi de poziția misionarului ca de necuratul, să prestezi exerciții la bară, la paralele, să exersezi toată vara Tsukahara dacă vrei ca-n toamnă să ai parte de vreun iepuraș de pluș sau vreo inimioară de catifea.

N-am înțeles niciodată de ce așteaptă femeile de la bărbați pisicuțe, fluturași, iepurași și alte flocoșenii și idioțenii. O frază deșteaptă, spusă la momentul potrivit face cât o crescătorie de iepuri și-o fabrică de inimioare roșii la un loc. Dar, ca să fie în stare de-așa o frază letală, bărbații ar trebui să-si pună și ei creierul la treabă, să citească măcar odată pe an din Cioran, să renunțe din când în când la Playboy dacă vor să dea gata pe vreuna mai acătării la cap, dintre noi.

N-am înțeles nici de ce bărbații  fug ca Usain Bolt de cele cu doctorat în fizică atomică și cad lați la picioarele (lungi, e drept!) Miss-urilor, cu discursuri și burți extra-plate:

Sunt Miss Boboc, studentă la facultatea particulară Ion Neculce din Josenii de Sus, specialitatea pictură pe unghii. Visul meu e să descopăr America și adresa de email a lui Brad Pitt.

Sunt Miss Univers și îmi doresc să repar pacea și stratul de ozon.

Sunt Miss Bionatura, ador uleiul extravirgin și-mi place să dorm într-o căpiță de fân.




Deducem deci că seducția nu mai este de mult o artă, ci un război, care pe care. Fiecare iese la înaintare cu ce are mai tare în dotare. De-un asemenea război n-aș fi în stare.
Har Domnului c-am pus din vreme gheara pe Vasile, pot sta sâmbătă seara acasă, nu tre' să ies pe ninsoare, la vânătoare.

Îmi pun coada pe spinare și mă duc la culcare.

Balamuc cu puc

Ora 18:45. Intră pruncul val-vârtej în cameră și-mi zice:
- În cinci minute să fii îmbrăcată, mergem la meci!
- Ce meci, tasmanianule? Eu? La meci?
- Tu, la meci.
- Tac-tu merge?
- Nu, el are treabă. Deja ți-au mai rămas patru minute doar!

M-am executat, extrăgându-mă iute din textilele cu Tweety și m-am echipat corespunzător în timp ce prin cap mi se învârteau  tot felul de scenarii. De ce nu vine și Vasile? Dacă e o conspirație și ăsta mă duce la azil? Mi-am repetat cu voce tare numele, prenumele și adresa din buletin, restul strămoșilor urmând să-i enumăr pe drum, ca să-mi verific memoria.

Când am urcat în mașină urlau gâtuiți cei de la ACDC. Back in black. M-a luat cu răcori.
Cum meciul începea la 19:30 și riscam să rămânem fără locuri, pruncul a condus mai mult pe două roți, l-ar fi băgat în boale și pe Titi Aur.
Har Domnului, am ajuns teferi, niște amice de-ale lui ne cumpăraseră deja bilete și-am intrat. M-am așezat pe scaun și-am început să scanez habitatul. Cum la plecare, în viteză, am uitat să-mi iau ochelarii, nu gineam decât până pe la jumatea terenului, restul decorului fiind ceva luminos-cețos-lăptos. Și răcoros.

Am socializat minim cu gașca pruncului, mi-am scos telefonul și-am cotit-o direct spre Facebook. Trebuia să știe toată lumea unde-s și-n plus să par sigură pe mine, relaxată, dornică de sânge, ca și cum mersul la meciuri de hochei era a doua mea îndeletnicire.  Postarea a avut efectul scontat, în două minute deja se buluceau like-urile și comentariile la statusul meu.

În sfârșit, a început meciul. Cât de greu poate fi, mă întrebam? O să mă uit la cei de pe lângă mine și-o să fac și eu ca ei. Îmi părea rău că n-am și io o goarnă, aș fi avut o ocupație concretă. Brașovul a  dat primul gol, l-am postat imediat pe Facebook, am mai răspuns la niște comentarii și așteptam de-acum să simt ceva furnicături, să intru în atmosferă, să erupă adrenalina în mine. Nimic. Doar nițică răcoare pe la picioare.

La 1-1 răcoarea urcase deja până la genunchi și adrenalina nicăieri.

La 2-1 primesc sms de la Vasile: ”Unde ești bre, că nu te văz la teveu!? Dă din mâini, sari în teren, fă ceva să apari pe sticlă! Acum ori niciodată!”

Și cum stam eu așa, concentrată pe telefon, numai ce simt un vâjâit pe la urechea dreaptă. Era șansa mea de-a apărea la televizor: câțiva centimetri de n-am luat între dinți un puc la vreo sută de kilometri pe oră. Nu m-ar mai fi reparat niciun stomatolog, aș fi zâmbit cu amigdalele toată viața.

Nici nu mi-am venit bine în simțiri că mi-a tras pruncul un cot zdravăn în coaste: ”Vine valul!”
Holy shit! Reflexul a fost să mă arunc pe burtă, între scaune. În ultima secundă am priceput că nu-s în pericol de moarte, că spectatorii se sculau de pe scaune și dădeau din mâini cu un scop pe care până la momentul de față nu l-am aflat. S-au tot sculat și s-au scuturat preț de vreo cinci ture de patinoar.

La 3-1 domnul din stânga a început să se uite  la mine suspicios. Cred că-l enervase faptul că stăteam inertă lângă el, ca un gibon plictisit la grădina zoologică. Am hotărât deci să sar și să mă agit și eu un pic, să-l liniștesc că țin cu Brașovul. M-am ridicat și chiar am aplaudat, fiu-meu mi-a zâmbit și parcă m-am și încălzit un pic.

La 3-2 era cât pe ce să-mi dau foc la valiză bucurându-mă cum îmi făcusem planul, nebăgând de seamă că se schimbaseră poțile și că golul îl luaserăm noi.

La 4-2 am încercat nu numai să mă scol și să bat din palme ci chiar să hăulesc, să văd și eu cum e. Am slobozit un ”iuuuuuu” ușurel. Nu mă auzeam defel! Am încercat să strig ceva mai tare. Degeaba. Mi-am amintit cum făceam în copilărie, când cântam la cor și nu mă auzeam. Băgam degetele în urechi și  brusc auzeam doar vocea mea. Asta era! Am început cu ”iuuuuu”, am continuat cu ”ieeeee” și pentru că la cor astea-s vocale cu probleme, am slobozit în forte un ”daaaaaa”.  Numai că fiind eu cu deștele-n urechi, n-am auzit că zarva se potolise și rămăsesem singura care urla. Cetățeanul de lângă mine zâmbea. Nu-l puteam lăsa să creadă că urlu ca lupul la lună, așa că i-am șoptit cu un aer ușor confidențial ”Ei, ăsta da, gol, ha?” M-am tolănit apoi în scaun ca un spectator profesionist. Era derutat complet, vă jur.

Scorul final a fost 6-2 pentru noi, dar eu eram deja epuizată psihic, n-am mai mișcat, n-am mai strigat, nu m-am mai sculat la nicio fază până la sfârșitul meciului.
Simțeam că mi se lichefiază creierii în cap de la zgomot și că toate organele se plimbă prin mine alunecând pe patine...

Acum mi-e mai bine.

Flora vs. fauna

Dacă în postarea anterioară am vorbit despre anatomia bărbaților, cu egală dreptate trebuie să vorbim și despre cea a femeilor. Grea treabă. Și dacă-i greu de scris pe blog, unde presupunem că citesc adulții cu precădere și școlarii alfabetizați, în cel mai rău caz, cum o fi să-i povestești toate astea la o făptură bălaie care o pudrează pe Barbie cu praf de stele și vrea să se facă prințesă când o să fie mare?
Cartea zice că e musai s-o facem, așa că Doamne-ajută!, să purcedem la fapte.

Cică nu tre' s-aștepți până pune întrebări făptura. Că poate micuțul nu-i curios din fire, poate că are impresia că știe exact ce și cum dar de fapt e dezinformat și crede niște gogomănii de se chircește ADN-ul în el.
Tu, ca părinte responsabil,  trebuie să-i povestești totul de-a fir a păr înainte să i se nască lui dilemele-n căpșor.

Cică pruncii, pe măsură ce cresc, încep să-și facă un fel de hartă imaginară a lumii și-a propriului corp. Mama-i face primele schițe atunci când îi spune duios: îngeraș, ăsta-i pătuțul , ăsta-i biberonul, iar exaltata aia din colț e bunică-ta paternă. Și pruncul ”desenează”.
Apoi începe ”harta” corpului: ăsta-i  perișorul, ăștia-s ochișorii, ăsta-i năsucul, asta-i bărbia, ăștia-s genunchii și aici sunt piciorușele tale.

Mâna sus cine-a făcut așa!
Greșit, oameni buni! Sub barbă nu-i cresc direct genunchii. Între gât și genunchi mai sunt niște grozăvii pe care trebuie să le treacă pe hartă progenitura, nu puteți sări peste ele. Ar fi ca și cum pe harta politică a lumii între Ungaria și Moldova ar există ceva neînsemnat, de care e rușine să pomenești, unde se întâmplă niște chestii scandaloase.

Așa cum am învățat în lecția trecută, nici fetiței nu-i puteți numi ceea ce are între gât și genunchi
cu nume din flora sau fauna carpatică. Așadar, cei care au avut 10 la biologie nu se vor lăsa ispitiți să folosească termeni ca ”lalea”, ”panseluță”, ”păpădie” sau ”prună”. Cu egală dreptate și olimpicii la zoologie se vor feri de nume ca banalul și impersonalul ”păsărică”,  neinspiratul ”pupăză”, zglobiul ”veveriță” sau complet sinistrul ”jder”, cum a botezat-o o cunoștință de-a mea pe împricinată.  Copilul știe din cărțile cu animale sălbatice cum arată toate aceste sălbăticiuni și-l derutați complet. 
Fetele au vulvă, fix așa tre' să-i spuneți odraslei. (Nu că termenul ar fi mai muzical sau mai prietenos ca jderul!) Chiar mă întrebam cine i-o fi dat numele ăsta, că Adam, la creațiune, când a denumit toate cele făcute de Dumnezeu, nu cred c-a fost atât de lipsit de inspirație. Tot vreaun savant din ăla aiurit, cu ochelari groși și aburiți, care n-a prea zărit ce botează, a numit-o astfel. În fine, asta avem, cu asta defilăm.

Autorii cărților despre care vorbesc, presimțind că o să avem dificultăți cu pronunția termenilor științifici, ne îndeamnă să ne antrenăm din vreme. Și ne propune să rostim cu glas tare, de zeci de ori, în timp ce aspirăm sau ștergem geamurile, termenii buclucași. Ca să ne obișnuim cu sonoritatea lor, să nu ne cadă urechile-n bernă și să nu ni se fleșcăie limba când o să-i pronunțăm, zâmbind, în fața progeniturilor.

(Personal, îi sfătuiesc pe cei care vor începe de mâine antrenamentele astea ca la carte să facă o mică rugăciune și-o cruce mare înainte să se-apuce, ca nu cumva să intre cineva în casă în momentul ăla și să audă sonorul de la antrenament. Zic și eu...)

Închei cu drama mea, de pe vremea când pruncul meu își desena astfel de hărți virtuale ale corpului omenesc.  El a avut o aplecare mai specială pentru detalii, putea scoate lejer un atlas de specialitate încă din gimnaziu.

Dereticam eu într-o zi prin casă când aud din camera micuțului un cântecel. Vai, mi-am zis încântată, astea-s acordurile lui ”Melc, melc, codobelc”.  Și pentru că el continua să cânte cu zel am ciulit urechea și la cuvinte.  Astea erau clar alte cuvinte decât ”Melc, melc, codobelc” pe care i le cântam eu:

”Jderul” mă-tii de că-țel,
”Jderul” mă-tii de că-țel,
”Jderul” mă-tii de că-țel,
”Jderul” mă-tii de că-țel.....

Am tras aer în piept, mi-am dres vocea și-am intrat la el în cameră. Nu s-a oprit, era necântat de mult, pesemne. L-am întrerupt și l-am întrebat cu glasul sugrumat:

- Muzicantu' lu' mama talentat, ce cânti tu acolo?
- O muzică pe care am compus-o eu din capul meu!
- Aoleu!!!!!

Later edit: