Mărită-te cu mine!

E clar că lumea e nedreaptă, că fericirea nu e împărţită echitabil pe planetă. Pentru că altfel cum să explic faptul că în vreme ce unele femei din generaţia mea au făcut psihoză de la şampanie tot sperând la fiecare Sfânt Valentin că pe fundul paharului le aşteaptă în imersie printre bulele de acid, inelul de logodnă, în vreme ce eu, am stârnit mereu pasiuni şi m-am confruntat cu un excedent de cereri în căsătorie?

Prima cerere a venit în clasa a doua, când Gelu m-a-ntrebat roşind ca un gogoşar dacă vreau să mă mărit cu el. Îmi plăcea de el dar ştiam că trebuie să ai sâni când te măriţi şi eu n-aveam. Aşa că l-am amânat, fără să-i spun de ce. După ce mi-au crescut sânii nu m-a mai cerut, pesemne că Felicia i-a zis DA din prima, ştiind că ei n-o să-i crească oricum.

Mai apoi, pe la începutul tinereţii mele, un holtei uşor mucegăit a hotărât în inima lui că m-ar lua de nevastă. Ştiindu-mă durdulie, s-a gândit că ţinteşte la fix dacă-mi aduce ceva papa. Aşa că a purces la aprozar, a cumpărat un un kil de struguri, i-a pus într-o sacoşă (de 60 de kile, dar ce conta?, pungile colorate de plastic din America erau, pe vremea aceea, mai rare ca florile de colţ) şi s-a prezentat la mine la job. A bătut la uşă, mi-a înmânat cadoul şi mi-a spus c-a dat norocul peste mine. Mă ia. Cum eram prea tânără pe vremea aia ca să cunosc spaimele împletitului de cozi dalbe şi speram şi eu că Făt Frumos o să sune la uşa mea într-o bună zi, l-am refuzat. Aşa că omul s-a dus acasă, a îndesat în diplomat actele de proprietate de la cele două case, cele două maşini, de la terenul extravilan plus declaraţia notarială a fratelui din America prin care acesta ceda jumătatea sa de moştenire fratelui mai mic şi s-a dus glonţ la tata. I-a dat bineţe, a scos documentele şi l-a îndemnat pe tata să mă sfătuiască părinteşte, dar apăsat, că el nu e o partidă de ratat. Cine-l cunoaşte pe tata deja râde. I-a promis omului că va face tot ce ţine de el, dar că decizia mă va lăsa s-o iau eu, totuşi, pentru că sunt amarnică rău şi el se teme de mine când devin violentă şi sparg tot ce-mi iese în cale.

După o vreme de la întâmplarea de mai sus, un homeless a făcut o pasiune stranie pentru mine. Îl chema Ciută. Dormea probabil prin vreun tomberon din preajma locuinţei mele şi-l mai milostiveam din când în când cu câte ceve de-ale gurii sau vreun ban care-mi prisosea. Încurajat de atitudinea mea, a început să mă salute de la distanţă, chiar dacă nu treceam strada să-i dau ceva. Cum pe mine nu mă lasă inima să nu tratez cu minimum de bunăvoinţă orice vieţuitoare a planetei, îi răspundeam. Şi dacă prin poşetă nu aveam nici mărunţis nici vreun sandviş să-i dau, lipeam de bună ziua un zâmbet milos şi i-l serveam în loc de tartină.

(Eu mereu găsesc câte un motiv să mă fasolesc la populaţie, nu mă pot abţine. Mi-am propus de nenumărate ori să fiu mai rezervată, să-mi compun o figură mai gravă, să par şi eu mai importantă, mai inaccesibilă, dar nu-mi iese, cu niciun chip.
Cândva, hlizindu-mă împreună cu pruncul despre o întâmplare oarecare, ne-am pomenit întrebaţi de o cunoştinţă dacă noi râdem mereu pentru că suntem fericiţi sau pentru că suntem inconştienţi de realităţile lumii în care trăim. Nu ne-am putut decide, aşa că am ridicat din umeri. După ce-a plecat am râs de ne-am cocoşat, evident).

Şi uite aşa, de la salut, omul a trecut la plimbat. Mă însoţea de la distanţă, ca un o gardă de corp, până la job şi înapoi acasă. În fiecare zi. Ştia orele la care plec, la care mă întorc, era umbra mea inofensivă. Începuse deja să meargă mai ţanţoş, să se aranjeze. Îşi uda cu scuipat pletele soioase iar pe mine mă apuca mila de inima şi soarta lui amărâtă.
În peisajul acesta pitoresc, a apărut Vasile. Homeless-ul meu a simţit pericolul aşa că nu putea asista cu mâinile în sân privind cum ne e ameninţată simbioza şi într-o zi m-a întrebat dacă mă mărit. I-am zis că da, Vasile e logodnicul meu. Siderat, cu ochi de căprioară împuşcată, mi-a spus că până n-am semnat la primărie, încă mă pot răzgândi...
Nu m-am răzgândit iar Ciută n-a mai avut pentru cine trăi. Am auzit după o vreme c-a murit, la nici 30 de ani.