Xenia (III)

Termita e specia de musafir de care mi-e mie cel mai teamă, pentru că sunt incapabilă să reacţionez direct proporţional cu manifestările ei. În faţa termitei am un aer tâmp, de bovină umilă.

Termita nu te anunţă că soseşte, ea sună direct la uşă. Iar dacă tu eşti în mansardă şi ai febră musculară de la curăţatul grădinii şi tunsul ierbii, până ai coborât să deschizi, termita s-a făcut comodă, e deja în papuci de casă. Nu te ia în braţe, nu te pupă pe fiecare obraz ci-ţi trage o camaraderească scatoalcă peste spinare, în semn de bună vedere.
Reculul loviturii te dezechilibrează, moment în care termita te suspectează că ţi-ai ieşit din formă. Ceea ce naşte întrebarea firească: ai îmbătrânit cumva? Câţi ani mai ai? 42, răspunzi cu glasul pierit. Păi tot atâţia aveai şi data trecută! Ce poţi să faci, tu nu eşti Făt-Frumos, să-mbătrâneşti în două luni cât alţii-n cinci ani!

Termita, având metabolismul zglobiu, e flămândă mereu. Şi-n timp ce ea se schimbă în pantaloni scurţi şi maieu, tu faci calcule în funcţie de variabilele X (numărul de zile pe care le va sta termita la tine), şi Y (proviziile din cămară) încercând să faci o programare a bucatelor şi-a orelor de masă.

Când vede că e rost de potol, termita vine să te ajute la aşezat masa. Se simte ca acasă în momentul în care tu chiar ţi-ai dori să fie la ea acasă. Deschide toate dulapurile în căutarea feţei de masă. Apoi urmează sertarele, în căutarea tacâmurilor. Se interesează de meniu. Nuuuu! Budinca aia programată de tine pentru cină arată prea bine, deci ea vrea s-o servească la prânz, pe post de desert. Iar ciorba de cartofi merge minunat cu ceapă, aşa că o porneşte voiniceşte spre cămară. 'Geaba strigi tu că ceapa e în lada frigiderului, că termita deja iese victorioasă din cămară cu gulia în mână şi te roagă să i-o cureţi repejor de coajă că salivează de numa'! O decojeşti cu mişcări domoale, copleşită de gândul că seara nu mai ai din ce să încropeşti o salată la copănelele alea, va trebui să mergi iar în piaţă.

După ce şi-a văzut burta plină ochi, termita vrea la aer, în foişor. Nu te deranjează de la spălatul vaselor, deschide singură frigiderul, scoate toate sticlele care par a conţine ceva de băut, îşi pune cuburi de gheaţă, smulge din bibliotecă patru carţi la întâmplare şi iese. Mută masa la soare, scaunul la umbă, îşi urcă picioarele pe gard şi, în sfârşit, îşi găseşte pacea. Răsufli uşurat şi iar începi să faci calcule. Variabile, bun înţeles.
Lac de apă, mergi să faci un duş şi dai să pleci la piaţă . Dar te trec iar toate sudorile când dai cu ochii de termita care rânjeşte satisfăcută în pragul uşii, fericită să te răsplătească pentru prânzul delicios oferindu-ţi teatral trandafirul Golden Delight abia îmbobocit pe care tu-l păzeai ca pe butelie, de două săptămâni, să-nflorească.

Te-ntorci de la piaţă cu coşul de legume, fructe, brânză, lapte, carne. Termita le recepţionează pe toate, constată că perele arată bine aşa că îşi va spăla una şi-o va devora pofticioasă. Laptele are cam prea multă grăsime, vede ea acum de unde îşi extrage seva ţesutul tău adipos. Brânză de asta ea n-a vazut până acum, drept pentru care desface cutia şi-şi taie o bucăţică, pentru că din excursiile în Franţa s-a obişnuit cu combinaţia exotică brânză albastră-pere Napoleon.

Seara iese în oraş. Se întoarce la miezul nopţii, împreună cu un prieten venit pentru aceeaşi conferinţă şi vor să mai depene amintiri la gura şemineului tău. După ce i-ai pregătit un culcuş moale noului musafir, te bagi în pat chitit să dormi două-trei ceasuri. Dar nu e chip, termita şi amicul răstoarnă prin bucătărie vasele în încercarea de-a-şi încropi fie o cină târzie fie un mic dejun precoce, nu ţi-e prea clar.

Dimineaţa te trezeşti cu amar în cerul gurii şi nu ştii dacă e de la ficat sau de la soartă. Preventiv serveşti un Colebil pe lângă cafea şi deretici prin bucătăria care arată răvăşită ca Osman Paşa după bătălia de la Plevna. Între timp aburii de cafea au pătruns exact ca-n reclama de la Jacobs pe sub uşa termitei care apare în bucătărie în chiloţi, cu ochii cârpiţi de somn şi-şi toarnă o ceaşcă de cafea. Sloboade un pârţ discret pe care-l justifică amuzat: combinaţiile alimentare din ziua precedentă. Şi se întoarce în pat la somnic. Tu rămâi să pregăteşti micul dejun şi-aştepţi trezirea la viaţă a musafirilor. Nu aştepţi decât până la ora 13 când decizi că trebuie să schimbi meniul cu unul mai consistent, de prânz, căci zorii au îmbătrânit între timp.

La 14 fix auzi zgomote, semn că gueştii au făcut ochi. Până să apari tu, ei au înfulecat ce le-a picat la îndemână, sunt pregătiţi de plecare. Te flanchează brusc, strigă "cheese" şi declanşează bliţul. Se grăbesc îngrozitor. De 4 ore ar fi trebuit să fie la Predeal, la conferinţa "Ospitalitatea românească între mit şi realitate". Ei au sărit peste dezbateri, se duc doar la concluzii, cu demonstraţia la dosar: poza cu tine, rânjind obnubilat la obiectiv.
Ospitalitatea este o realitate!