Xenia (II)

Mimoza e o o specie de musafir care atunci când vine în vizită are convingerea fermă că-ţi face o nemeritată favoare. Din timp în timp coboară ca luceafărul din ceruri şi te sfinţeşte cu prezenţa ei. Mimoza e o fiinţă extrem de sensibilă. Iarna, sufletul ei vibrează la căderea fiecărui fulg de nea. Dacă ninge abundent şi omătul proaspăt îi trezeşte nostalgii şi amintirii vii de la naşterea sa care s-antâmplat într-o iarnă feerică, mimoza sună la tine care locuieşti într-o zonă montană evocând iernile de odinioară. Brodează o compunere plină de adjective cu patru forme flexionare şi strecoară printre propoziţii mesaje subliminale despre un eventual noroc chior ce te-ar putea lovi dacă ar putea să-şi facă loc în programul ei aglomerat şi să-ţi facă o vizită.

Aici greşesc eu de fiecare data, de ani de zile. Compunerea despre corola de minuni a iernii îmi fleşcăieşte în aşa hal inima slabă că mă cuprind remuşcările pentru că eu nu sunt capabilă să iubesc iarna.
E, probabil, cel mai mare defect al meu. Nu vibrez odată cu Crivăţul de miazănoapte şi nu mă las pătrunsă de fiorul alb-poetic. Mie iarna îmi pătrunde doar în oase - ocolind inima - şi-mi congelează globulele poeziei din sânge.
Copleşită de vinovăţie, răspund de fiecare dată că uşa mea e deschisă pentru toţi iubitorii de zăpezi, fulgi, ţurţuri şi troiene. Măcar atât pot să fac şi eu pentru iarnă, îmi zic, într-un moment de rătăcire.
Odată ce mi-a scăpat printre amigdale propoziţia cu uşa mea cea deschisă, dialogul ia o întorsătură dramatică. Mimoza devine gravă şi începe să bată în retragere. Ea nu vrea să mă deranjeze , nu vrea să fie o povară, nu vrea să profite de ospitalitatea mea. Din pricina asta a avut mult de suferit în viaţă, a ratat patru ierni unice, cu zăpezi care nu se mai întorc. Îi simt tremurul din glas, lacrima născându-se şi mă copleşeşte invariabil sentimentul propriei ticăloşii: cum să nu iubesc eu iarna? Ce suflet insensibil pot să am?
Aşa că rog mimoza să nu se priveze de încă o iarnă irepetabilă şi să poftească la mine unde-i cald şi bine. Mimoza ciuleşte urechea ca să audă inflexiunile care însoţesc invitaţia. Vai mie, uneori tuşesc de la bronşită fix în mijlocul invitaţiei şi mimoza sesizează o umbră de ezitare. Şi se pune pe jelit. Jeleşte viaţa trepidantă din oraşul ei, stresul de la muncă şi mai ales poluarea. Şi cât de bine i-ar face o ieşire la munte, o bătaie cu zăpadă şi-un ceai din ăla cu scorţişoară cum numai eu, Arcadia, ştiu să fac! La faza asta simt că soarta mi-e pecetluită şi încep să plâng: al 20-lea week-end consecutiv cu musafiri. Mimoza ghiceşte doar plânsul, nu şi cauza lui, se sensibilizează şi cedează. Va veni, uite, dacă mă opresc din plâns. Dar asta numai pentru că ţine enorm de mult la mine şi vrea să-mi facă o bucurie.

De-aici tiparul se suprapune iar peste comportamentul oricărei mimoze.

Odată sosită, mimoza va refuza din principiu orice vrei să-i oferi: papuci de casă albi, cu căţeluşi? Nu vrea, că se murdăresc. Va umbla desculţă. Deşi, pentru că face mereu cistită dacă are picioarele reci, îi va încălţa la insistenţele tale. Cina? Aşa, de cum a intrat în casă? Vai, nu se face să sară ca nesătula, de cum a sosit, pe bucatele tale! Va gusta, ca să nu te superi, doar un pic de pateu de casă, pentru că nu are E-uri, o feliuţă de plăcintă mai mult pentru gemul ăla delicios dintre straturi, o feliuţă de budincă pentru că numai la tine mănâncă ceva atat de rafinat şi o porţioară de salată de fructe, pentru că ea manâncă sănătos şi apreciază că tu pui, uite, mare preţ pe alimentaţia bio. La sfârşit va bea şi-o înghiţitură de suc după ce se va fi asigurat, citind eticheta, ca nu conţine coloranţi, conservanţi şi zahăr şi va ronţăi câteva saleuri care-i aduc aminte de bunica ei decedată. Aici deja începe să plângă şi mai indeasă în guşă o brioşă, să se liniştească.

Seara, la culcare, vrea în cameră doar un fresh de portocale şi-un pahar cu apă plată cu trei picaturi de lămâie, pentru digestie. Şi te roagă să scoţi ceasul din cameră că are somnul delicat şi ticăitul ceasului o jenează la timpan. Dacă mai vrea o pătură? Vai, cu niciun chip să nu te deranjezi! E ea friguroasă cum bine ştii, dar va folosi cuvertura de pat ca să-şi încălzească oasele îngheţate de pe drum. Dar dacă tot ai sosit cu pătura, ar vrea acum s-o pună pe asta dedesubt. Dar fără cearşaf, că e pufoasă şi molicică şi îi aduce aminte de păturica ei din copilărie.

Când vine ziua plecării, mimoza se trezeşte cu lacrimile gata pregătite de plâns. Totul o întristează. Regretă că trebuie să te părăsescă fără să fi reuşit să te echilibreze psihic, deşi vizita ei asta îşi propusese, regretă nespus tot deranjul, toată osteneala, toată cheltuiala. Ea n-ar fi îndrăznit niciodată să dea buzna la tine dacă nu şi-ar fi dat seama că aveai mare nevoie de cineva care să te înţeleagă, să te mai scoată din rutina zilnică, să te facă să mai uiţi de griji. Când vezi cum te compătimeşte, cum a sesizat din prima paloarea ta pe care nimeni n-o băgase de seamă, mai că-ţi vine să slobozeşti o lacrimă de mila proprie. Greşeală fatală! Mimoza sare iute şi ţi-o şterge şi promite pe cuvântul ei că oricât de greu i-ar fi, de-acum înainte te va vizita mai des. Te strânge protector în braţe şi pleacă absolut încântată de sine, bifând cu toată convingerea o nouă faptă măreaţă, o nouă milostenie înfăptuită de mintea ei creață.