Haina-l face pe om (I)

Că nu-l face chiar tot, admit şi eu. Dar că procentul care revine hainelor este dolofan şi roşcovan precum Cupidon pe lângă un african amărât şi flămând, asta pot depune mărturie.

Pe la începutul anilor 90, pe când dădea colţul primelor firme de asigurări de viaţă în România, m-am decis să mă asigur că dacă o voi mierli prematur, înainte să devin nemuritoare prin operă, să am parte măcar de o înmormântare de neuitat. Nu eram convinsă că Vasile va cheltui bruma de avere ce-o aveam ca să mă îngroape într-o mare de flori albe aşa că am decis să-mi fac o asigurare care în caz de deces să acopere cheltuielile acestui moft alb imaculat. Vasile urma să fie beneficiarul despăgubirii, ceea ce-i garanta un oarecare confort financiar menit să compenseze disconfortul emoţional care speram să i se întâmple, recunosc.

Am sunat un asigurator şi-am stabilit data când urma să-mi facă vizita de informare. Nu ştiu a cui a fost greşeala, dar s-a-ntâmplat ca data pe care mi-am notat-o eu în agendă să nu coinicidă cu data pe care şi-a notat-o agentul. Şi cum în vremurile acelea viaţa era frumoasă, fără telefoane mobile, m-am trezit cu omul la uşă fix în ziua curăţeniei generale de Paşte. Asudată de efort, cu ochelarii aburiţi, prăfuită ca o bibliotecă necitită, gărbovită de mătura fără coadă, am deschis. Era domnul agent, pus la patru ace, freză geluită, prezenţă spilcuită. A salutat şi-a cerut cu doamna Arcadia. I-am spus că doamna nu este momentan, dar că pot prelua eu mesajul şi dosarele să i le înmânez. Sunteţi menajera, m-a-ntrebat? Da, sunt menajera, i-am spus, doamna are încredere deplină în mine, dovadă că mă lasă singură-n casă fără spaima c-o să fug cu argintăria. N-a prins ironia dar mi-a explicat zâmbind condescendent şi nedisimulat (cu dotarea intelectuală a unei menajere n-avea el a se teme că pricep eu nuanţele unui zâmbet!) că politica firmei nu-i permite să predea materialele publicitare menajerei. Aşadar, va reveni. I-am sugerat să revină peste o oră, pentru că doamna, garantat, va fi acasă atunci.

Am facut un duş, mi-am aranjat coafura, mi-am pus deux-piece-ul Gucci primit după revoluţie de la cumnata din America, mi-am compus o faţă intelectuală şi mi-am înmiresmat noua înfâţişare cu un puf de Chanel Allure poposit la mine tot de pe Tărâmul Făgăduinţei. Da, aveam cu totul altă alură! Când am terminat operaţiunea a sunat şi soneria. Am deschis larg uşa şi zâmbetul şi l-am poftit pe agent înauntru. "Sărutmâna, am vorbit mai devre....eee...e.."
Da, am vorbit mai devreme, i-am spus zâmbind condescendent şi nedisimulat.
A transpirat şi s-a bâlbâit pe toată durata expozeului în vreme ce eu cugetam cum Gucci şi Chanel m-au făcut dintr-o dată alt om...