Visuri prea mari sau oameni prea mici?

De cum deschizi ochii, ziarul ori televizorul, de cum ai păşit în supermarket sau ai oprit la semafor, eşti asaltat de cereri: un bănuţ pentru cel micuţ, o donaţie pentru biserică, un ajutor pentru orfani, pentru bătrâni sau pentru bolnavi, o carte poştală a cărei contravaloare merge către o fundaţie umanitară, o picătură de sânge care salvează o viaţă.
Sunt atât de mari şi de multe nevoile şi atât de mici posibilităţile de împlinire a lor încât, confruntat cu cererea, nechezi şi scuturi capul a negaţie înainte să asculţi nevoia. Am devenit sceptici, imuni, surzi, orbi. Ni s-au tăbăcit nu numai palmele ci şi sufletele.

Într-un asemenea context, a solicita ajutor pentru a împlini un vis cu acorduri de chitară mi se pare un act de curaj de care nu oricine e în stare. Demersul acestui părinte m-a câştigat prin justificarea sa frustă:

"Vă rog să mă trataţi cu înţelegere. Demersul este unul demn, chiar dacă îmi doresc enorm să îi ofer şi această experienţă! Vreau să crească în deplină convingere că orice este posibil, că trebuie doar să vrei şi să fii tenace".

"Am căutat să vedem oameni şi locuri care înseamnă ceva, să cunoaştem, să înţelegem că orice poate fi atins, egalat şi depăşit. Nu este o trufie să îţi doreşti să fii primul dacă inveţi şi lecţia acceptării înfrângerii".

Le doresc să-şi împlinească visul acesta şi pe urmă să viseze iar, pentru că nimeni nu poate zbura mai sus decât visurile sale.