Sol lucet omnibus

Vremurile în care femeile stăteau galeşe în pridvor şi aşteptau să vină vreun fecior să le peţească au trecut, slavă Domnului! Era noastră a deschis drumeagul egalităţii şi al libertăţii, femeia poate ajunge pe Lună, poate vorbi de la tribună, poate pilota un MIG, la fel cum poate bate la uşa alesului, cu verigheta în traistă, să-l ceară de bărbat.
Cu egală dreptate, bărbatul poate schimba fierăria cu bucătăria, poate să-şi ia concediu postnatal sau poate deveni un gigolo fatal. (Egalitatea s-a înfăptuit în ambele sensuri, iacătă, bărbatul are acum acces la meserii la fel de străvechi ca ale femeii).

Ce facem însă cu inegalităţile care stau încolăcite ca smârdarul pe ADN-ul nostru , cu diferenţele de bagaj din valiza cu care ne plimbăm pe planetă în căutarea jumătăţii care să ne întregească?
'Geaba hălăduim de-a lungul şi de-a latul lumii cu traista burduşită de calităţi, se prea poate să nu ne întâlnim alesul în primul ocol al Pământului. E nedrept, dar unii, cu traista fluturând în vânt, de-ndată ce-au coborât în prima haltă terestră i-a şi întâmpinat norocul şi i-a poftit la masă, casă şi aleasă. Aşa s-au născut ei, sub o stea norocoasă, în vreme ce alţii s-au născut pe sub câte-un nor, vai de steaua lor!

Te uiţi la câte un dandi care de îndată ce-a deschis uşa vagonului de dormit şi-a slobozit un gângurit e mintenaş încercuit de-o hoardă de femei care-i fac ochi şi supe dulci la minut.

La clasa a doua, un licenţiat premiat e la al patrulea ocol al Pământului, la a opta invenţie şi nici o duduie nu i-a dat vreodată atenţie.

Unuia i se ofileşte păpădia-ntre deşte şi nu-ndrăzneşte să-i spună fetei c-o iubeşte de când a zărit-o prima dată-n curtea şcolii în clasa a şaptea, în vreme ce altul cade-n genunchi în faţa primei jumătăţi blonde menită altcui şi din două vorbe o face a lui: divino, sunt ciobit, făptura ta m-a întregit!

Timidul a citit toată biblioteca din Alexandria ca să ticluiască cea mai tare cerere de măritare şi vine Gigi Duru şi-i "umflă şunca din fasole" (vorba amicului nostru edy.b) pentru că deşi el n-a citit decât Ursul păcălit de vulpe şi Albă ca Zăpada, a sortat şi memorat verbele după scop şi adjectivele după efect.

Nici femeile nu-s la fel înzestrate. Unele-s mai talentate, altele mai împiedicate iar altele-s de-a dreptul disperate.

Femeie fiind, ghinionul te poate lovi în moalele balului taman când prinţul te priveşte. De emoţie elasticul plesneşte. Prinţul se uită la tine, te vede cu chiloţii-n vine şi nu mai intervine în soarta-ţi neomenoasă, luându-te acasă. O ia pe nasoală, că e mai morală.

Alta, ca să-şi găsească jumătatea, face vocalize jumătate de viaţă şi repetă, allegro ma non troppo, Habanera, deşi nu crede că "L'amour est un oiseau rebelle." Nu crede până n-o vede pe surata ei afonă care n-a priceput indicaţia de pe partitură şi năvăleşte troppo, atacă o acută cu care-l dă gata pe meloman şi până termină solista aria ea e deja forte măritată.

Aşa se nasc unele, norocoase şi sănătoase ca Ileana Cosânzeana. Nu le doare nici inima nici coloana, alesul apare la momentul potrivit, ele nu s-au spetit . Altele, bietele, se nasc cu părul şi norocul pleoştit, trăiesc o viaţă cu săgeţi în inimă şi le trec năduşeli maligne la fiecare nuntă din cartier.

Ne naştem şi hălăduim prin lume cu traista-n spinare aşteptând mila Celui de Sus.
Sol lucet omnibus.

Love and marriage

Dragostea şi măritişul (sau însurătoarea, după caz), mergeau cândva împreună, precum calul şi căruţa. În vremurile acelea viaţa şi întâmplările erau mai simple, aşteptările mai timide, pretenţiile mai mignone.
Dacă băietu' avea armata făcută, ştia o meserie şi avea o colibă la sol, era apt de însurătoare. Fata, dacă avea ceva zestre în pod, ceva cunoştinţe gastronomice cât să nu încurce curcanul cu fazanul şi prăjitura cu răcitura, dacă avea ochii plecaţi şi obrajii-mbujoraţi, n-o bântuiau frici de nemăritare.
Se întâlneau în sat, la joc, de sărbători. De câteva ori. De Sânziene culegeau flori, pe ea o treceau fiori, pe el sudori şi gata, se luau.

Vremurile de odinioară cu obiceiurile ei simple-au apus. Folcloristica actuală presupune alte datini, alte atelaje şi alte personaje. Acum, căruţa o ia înaintea boilor, pruncii înaintea nunţii, pântecele înaintea frunţii.
Însurarea sau măritarea nu mai e obligatorie, uniunea consensuală e la fel de senzuală ca o nuntă tradiţională, iar despărţirea a devenit din excepţională, banală.
Bărbaţii nu mai poartă ismene, n-au auzit de Sânziene, iar fetele se inhibă numai când aud de colibă.

Orice fată vrea de soţ un bărbat tandru, inteligent, romantic, sensibil, cu simţul umorului, un bărbat care să-i spună în fiecare zi de cinci(zeci) de ori că e frumoasă, că nu poate respira fără ea, c-o iubeşte la nebunie şi pe ea şi pe pisicuţa ei pufoasă (sau căţeluşul ei flocos, după caz). Bonus, bărbatul ar putea fi bogat şi n-ar strica să semene din faţă cu George Clooney iar din spate cu Denzel Washington, amin!

Bărbaţii sunt mai precişi şi mai concişi: orice bărbat vrea de nevastă o femeie care să semene peste tot cu Pamela Anderson când avea 20 de ani, care să-l iubească necondiţionat pe el şi pe mama lui.

Fiecare cu pofta-n cui.

Colgate

Pentru o viaţă sănătoasă (în care să nu vă mai doară articulaţiile, în care să nu mai aveţi migrene, în care să nu vă mai pese de deadline-uri, de proiecte, de defecte), aveţi nevoie de Colgate.

Mihnea foloseşte Colgate 3 în 1: zâmbeşte, alb(ăstr)eşte, fericeşte!

Neues Osteuropa

Celebre şi bogate vom ajunge, Căprescu şi eu, după ce am apărut în ultimul numar al Neues Osteuropa. Ea cu articol, eu cu poze.
Ca să intrăm în top 500 Forbes bănuiesc, totuşi, că va trebui să vindem şi ceva mere din gradină plus unul din câini şi câteva buchete de gladiole.


http://neues-osteuropa.de/

Numărul online in pdf (încărcarea durează 2 minute) :

http://neues-osteuropa.de/wp-content/uploads/2010/10/NOE2_komplett.pdf

Edit later: Mireasa ediţiei este soacra mea! Ura! =))

Mere

Facă-vi-se după vrere,

Vă poftesc pe toţi la mere.

Adunaţi-le-n panere

Iar a toamnei adiere

Să vă circule-n artere

Cu vreo patru atmosfere.

Să uitaţi de-orice durere,

Să dispară bariere

Fără nicio-ntârziere.

Orice ins poate să spere

Că acum va face-avere.

Nu e vorba de himere,

De cuvinte austere,

Ci de dolofane sfere

Cu de soare mângâiere

Şi de măr îngenunchiere.

"Ce ascund cuferele trecutului"

De leapşa pe care i-am promis Teodorei că o voi prelua mi-am amintit azi, după o discuţie de vreo jumătate de ora cu un copil de 8 ani, peltic şi vorbăreţ, care m-a lăsat năucă şi fără grai, povestindu-mi (aveam să mă documentez acasă, cu Google), despre un film/desen animat numit Bakogan.

Vorbea cu o însufleţire care m-a uimit despre Naga cel aflat în căutarea nu ştiu cărui "nucleu", despre lupte între personaje de care urechile mele nu auziseră vreodată. În micile pauze în care-şi mai trăgea răsuflarea am apucat să-l întreb în ce clasă e. A doua, mi-a spus, dar eu n-am luat niciun 2. Fratele meu are 2 de 2. Pe urmă a mai băgat rapid un episod cu bakogani şi-ntr-o altă pauză de respiraţie l-am întrebat ce-i place cel mai mult la şcoală. Fotbalul, mi-a răspuns. Sunt şi la fotbal şi la înot. Joia şi sâmbăta am antrenament la fotbal iar marţi şi vineri am la înot. Ajung acasă la 6 seara şi după ce mănânc mă culc o oră, că sunt obosit. Şi temele? Când îţi faci temele, l-am întrebat? Nu prea mai am timp de teme, că trebuie să mă uit şi la televizor.

Întâmplarea m-a pus pe gânduri şi mi-a amintit de vremurile copilăriei mele, când nu existau decât "desenele" cu Mihaela, care ne învăţa să fim cuminţi şi să ne spălăm pe dinţi. :D
Ce Pokemoni? Ce Bakogani? Nici poveste! Cărţile, puţine, aveau personaje cu nume uşor de pronunţat: Scufiţa Roşie, Albă ca Zăpada, Lizuca. Să fi auzit pe vremea aceea de Fear Reaper, Skyress, Terrorclaw, făceai otită şi te lua cu febră. Un episod din Powerpuff Girls te băga direct în spital, în şoc emoţional.

Revenind la leapşa Teodorei, nu sunt foarte sigură care a fost prima carte pe care am citit-o. Prima de care-mi amintesc e "Ce n-a știut căluţul roib", pe care o primise sora mea de la Moş Crăciun. Mie Moşul îmi adusese o carte despre flori, pentru "fetiţe mari", dar cea cu căluţul care s-a trezit dintr-o dată fără iarbă, fără flori şi fără izvor pentru că venise iarna peste noapte, mi s-a lipt de suflet.
"Moşule Cuşmă-brumată, cine-a băut apa din izvor?" citeam eu, pe furiş, din cartea soră-mii, înainte s-o citesc pe-a mea care, deci, a fost a doua carte citită de care-mi amintesc şi al cărei titlu nu-l mai ştiu. :(

Deşi nu e printre primele cărţi citite, îmi amintesc amuzată de "Întâlnirea" lui Constantin Chiriţă. Mereu o întrebam pe mama pentru care carte din bibliotecă m-am făcut destul de mare ca s-o citesc. Şi de câte ori o întrebam despre "Întâlnirea" îmi spunea că nu e de mine, că pe aia nu-i pagubă dacă n-o s-o citesc niciodată. Bun înţeles că pe aia voiam eu musai să pun mâna. Aşa că de câte ori eram singură scoteam cele două volume şi citeam. Nu înţelegeam mai nimic din ce spunea tovarăşul Pârvan acolo, sau din ce făcea tovarăşul Severin, dar judecând după refuzul repetat al mamei am tot sperat, până la sfârşitul cărţii, să dau peste vreun secret colosal, peste ceva total interzis, cu care să mă laud apoi în faţa celorlaţi copii.

Până azi, de căte ori aud numele Eugen gândul mă duce la "Întâlnirea" lui Constantin Chiriţă.
Iar căderea primei zăpezi îmi aminteşte de Căluţul Roib.

Leapşa merge mai departe la Robert, de va binevoi. Să mai vedem şi din lecturile băieţilor. :)



Edit later:
Pentru preluarea lepşei, Arcadia acordă medalia de aur Domnului Robert - Colours and Sounds.

România, te jelesc!

România. Braşov. GDF SUEZ Energy Romania SA. Ora 11 am. Am păşit timid dar vioi pentru că îmi păstrasem inerția după cele patru ture de cartier în căutarea unui loc de parcare. Cel mai apropiat a fost la 300 de metri de instituția vizată de mine, între două movile de pământ, printre muncitori, lopeţi, roabe şi utilaje. De când cu lucrările în zonă, locuri de parcare nu mai există.
La relaţii cu publicul coadă. Mare. Vreo 20 de persoane. Am evaluat situaţia rapid şi, în urma vastei mele experienţe cu compania de gaz am estimat o aşteptare de aproximativ o oră. Deprimant. Şi cald. M-am ataşat rândului păstrând distanţa sanitară faţă de cetăţenii din faţă. Numai că pe măsură ce în spatele meu poporul se aduna la pomana porcului (s-a deschis sezonul subvenţiilor la căldură pentru iarna 2010-2011), am fost împinsă în faţă. Cetăţenii de pe scaunele laterale (pe care nu-i luasem în calcul la numărătoarea iniţială) se ridicau şi ei, mărind şi mai mult densitatea aşteptătorilor. O vreme mi-am făcut ordine prin hârtii, mi-am verificat documentele, chitanţele, mi-am trecut telefonul pe modul silenţios (nu-mi mai permiteam să risc un apel de la prunc iar telefonul meu din buzunar să înceapă să strige: Mom! Mooom! Mommy! Mommyyyy! Moooom! speriind cetăţenii din jur). Am ridicat ochii din dosar direct în ceafa groasă şi păroasă a unui cetăţean. Am făcut, reflex, un pas înapoi şi era cât pe ce să mă proptesc în burtoiul unei pensionare care pupa în cioc un pui de vrabie. Îl resuscita, mi-a explicat, citindu-mi şocul din pupile: creatura zbura, n-a văzut geamul instituţiei şi a căzut secerată după impactul violent; a dat fuga de l-a ridicat şi acum încearcă să-l readucă-n simţiri.

Am experienţă cu astfel de personaje: de îndată ce-ai slobozit dintre amigdale primul cuvânt, de îndată ce ţi-ai lăţit un pic fălcile, nu mai ai scăpare. Afli totul despre el, despre familia lui, despre bolile care-l macină, despre pisicile, câini şi vecinii lui. Aşa că n-am schiţat niciun gest, n-am scos niciun cuvânt, luptându-mă să-mi apăr spaţiul vital de halena letală care însoţea povestea tragică a puiului kamikaze. Imposibil! Acum îmi întindea puiul, să-l pup şi io pesemne, să-i suflu în cioc suflare de viaţă. Am refuzat, muţeşte dar ferm. După o vreme puiul a început să mijească ochii dar leşina la loc în clipa următoare de la mirosul de porc putrezit care ieşea în vălătuci de sub proteza salvatoarei SMURD-VET. Crezând, de bună seamă, că-s ori surdă ori mută şi-a căutat un alt interlocutor.

Între timp părul de pe ceafa cetăţeanului din faţă a asudat de la căldură iar de sub gulerul jegos al hainei se ridica un damf ucigător. În urechi, băgam de seamă tot mai oripilată, parcă avea cuibăriţi doi arici, aşa de ţepoase şi dese se iţeau smocurile de păr. Iar în faţă, mai erau vreo 10 oameni. Perspectiva încă unei jumătăţi de oră în mijlocul acestei gradini zoologice mi-a tăiat rasuflarea. Mi-am revenit amintindu-mi de contractul de distribuire a gazelor naturale fără de care iarna îşi pierde din feerie, romantism şi frumuseţe. Am tras aer în piept cu gând să mă îmbărbătez. M-am îmbătat însă de amestecul de duhori care mă înconjurau. Simţeam cum moleculele doldora de mirosuri grele mi-au invadat plămânii, cum alunecă lascive ca tentaculele unei caracatiţe bătrâne spre bronhiile, bronhiolele şi lobulii mei pulmonari, apoi explodează eliberând în acini mirosurile cumplite, amestecate, care îmi vor otrăvi iremediabil sângele...

Când am ajuns la biroul de relaţii publice eram deja ca o grenadă amorsată. Mi s-au cerut zeci de documente. Aveam. Am o plăcere sadică să-i dezarmez pe cei care vor să mă găsească, musai,descoperită. N-am prevăzut însă că voi avea nevoie de 2 copii ale unei chitanţe. Aveam doar una. Domnul de la ghişeu a rânjit triumfător şi m-a întrebat a doua oară: aveţi cele 2 copii? Nu, i-am răspuns, dar parcă aveam un pistol. Şi mi-am însoţit cuvintele de gestul aferent: m-am ridicat brusc în picioare, am scos din poşetă, printr-o mişcare fulgerătoare, chitanţa în original (puteam obţine o copie de la casieria primăriei) şi i-am băgat-o sub ochelari. Mărturisesc că momentul următor a fost unul fabulos, delicios:
a evitat chitanţa cu o eschivă laterală demnă de un boxer profesionist, iar eu mi-am întins rânjetul de satisfacţie până am simţit că-mi plesneşte gura. Şi am semnat contractul. De la prima întrevedere.

Am plecat meditând la sconcşii jegoşi lângă care mi-am petrecut o oră supravieţuind anevoie şi cărora ar trebui să li se interzică prin lege părăsirea domiciliului fără o minimă igienă, meditând trist la oraşul meu cu străzi veşnic în reparaţii, la locurile de parcare tot mai rare, la ţara asta fără niciun orizont, împreună cu care încet dar sigur ne scufundăm.
Au revoir!

Bis

Văd că singura şansă a blogului meu sunt fotografiile cu Mihnea. Deci, voila ce-aţi făcut din el: deja ne priveşte cu condescendenţă!

Mihnea, mama, mere

Epilog 25

Sergentul lui Alecsandri ştia el ce ştia când zicea că drumul de întoarcere e mai lung şi mai greu. Mai ales cel spre vechiul liceu.
M-am băgat în pat devreme, cu toate lucrurile puse la punct în amănunt dar somnul de frumuseţe nu mă lua şi pace. Mi-am cântat "Unde eşti tu nene Ene / Ca să mi te plimbi alene / Pe cărările din gene?" (prietenii ştiu de ce! :D) dar cu toate sforţările am adormit târziu şi m-am trezit devreme. Noaptea a nins. Am plecat dârdâind, nădăjduind că peste zi se va îmbuna vremea. Cei 170 de kilometri mi s-au părut lungi ca mustăţile lui Salvador Dali.

Am ajuns printre primii. Una dintre colegele-prietene nu m-a recunoscut. Îmi zâmbea reţinut, cu pupilele căscate, făcând eforturi disperate să mă suprapună peste şablonul mărimea XL din trecut. Din cei 36 câţi am fost în clasă, la întâlnire au venit 22. Unii au lipsit pentru că sunt plecaţi din ţară şi-n ţară se vine cât e vară, alţii au avut probleme ori necazuri care i-au ţinut departe iar alţii n-au avut bunăvoinţă. Niciun dram. Aveau hram.

Cu o singură excepţie mi-am recunoscut toţi colegii, de la prima zărire. În 25 de ani ni s-a mai fleşcăit colagenul, ne mai atârnă fălcile, guşa sau burta, ni s-au rărit şi ne-au albit coamele, vocile ne-au mai răguşit de la tutun ori de la hăulit , dar năravurile ne-au rămas aceleaşi. Unii mai timizi, alţii mai îndrăzneţi; unii mai umili, alţii mai semeţi. Discursurile au fost direct proporţionale cu firea omului. Unele mai vărzoase, altele mai zemoase; unele emoţionante, altele mirobolante; unele mai misterioase, altele mai haioase. Cuvinte frumoase, care au atins inimile celor prezenţi. Cuvintele mele au atins doar fălcile. Sunt incapabilă să mă ridic la înălţimea acestor evenimente lirice, cu cuprins grav şi deznodământ măreţ. De bună seamă că incapacitatea aceasta ţine de mediocritatea mea, pentru că dacă m-aş putea prezenta şi eu cu vreun teanc de realizări halucinante, sigur mi-ar ţâşni lacrimile de admiraţie văzându-mă şi ascultându-mă.

Profesorii erau emoţionaţi şi ei. În fond, te pot trece niscaiva fiori pe la subţiori când afli că elevul pe care l-ai pedepsit silindu-l să scrie de 100 de ori formula aldehidei formice ori teorema lui Bézout e acum medic la policlinica din cartierul tău şi poţi ajunge, la o adică, pe mâna lui dacă ai o criză de ficat. Sau, elevul pe care l-ai lăsat corijent pe vară a ajuns primar şi, după 25 de ani, ai nevoie de semnătura lui pe cererea de subvenţie la căldură.

În concluzie, o întâlnire mare, de oameni şi inimi. Sau o întâlnire de oameni mari cu inimi. Sau o întâlnire de oameni cu inimi mari. După cum va fi simţit fiecare.

25

"Dacă toată lumea e supărată şi are de învăţat, tu nu poţi păstra liniştea".

"Toată clasa tremură la ore, numai tu râzi şi spui snoave".

"Chiar şi astăzi, după ora de fizică la care tocmai ai incasat o notă istovită, eşti plină de veselie".

"Îţi doresc un bărbat care să râdă mai mult ca tine".

"Râdeai ca descreierata din nimica toată."

"Veneai la şcoală nu să înveţi din manuale ci să citeşti romane şi să prezinţi parada modei".

"Nu-ţi ştiam numele dar ştiam că faci numai obraznicii şi râzi tot timpul"

"Tu nu şopteai în ore, tu vorbeai tare, nu ştiu cum de suportau profesorii să "predai" în acelaşi timp cu ei".



Iacătă ce descrieri mi-au făcut colegii de liceu în caietul de amintiri, acum 25 de ani. Nimic despre îndeletnicirile mele intelectuale, muzicale ori paranormale, deşi citeam romane şi tricotam în timpul orelor, cântam la pian "Sonata lumii" (sic!) în vacanţe şi ghiceam în cărţi în pauze. (Pe vremea aceea psihoterapia nu era la modă).


Mâine o să ne revedem pentru prima dată după atâta amar de vreme.
La vremuri noi, oameni noi.
Sunt tentată să mă prezint la întâlnire gravă ca un ambasador , îmbrăcată în taior, cu dinţii albiţi şi uşor strepeziţi, să vorbesc puţin, să râd deloc şi să plec lăsându-mi foştii camarazii în parţială eclipsă . Mi-aş renova imaginea, i-aş convinge că mi-am luat pastilele în fiecare zi, că vuvuzela mea are acum sonorul la minim.
Aş face din întâlnirea asta un fel de erată la imaginea din trecut.


Dacă atunci mâncam pâine goală în orele de istorie şi ni se părea delicioasă, se prea poate ca acum unora dintre noi să ni se pară caviarul uşor acrişor.
Dacă blugii decoloraţi ai colegei de bancă lucrau în două schimburi, când fluturând pe coapsele ei minunate când opintindu-se de le crăpa urzeala pe coapsele mele îndesate, acum o să mă prezint elongată, colorată şi cu onoarea reparată.
Pe-atunci unghiile ne erau scurte, pentru că le rodeam în pauză de frica profului de anatomie. Între timp s-au inventat unghiile false, din gel acrilic, a căror lungime poate leza, la o adică, ficatul vreunei colege cu imunitatea scăzută.

Eram frumoşi şi inimoşi. Unii mai pragmatici, alţii mai romantici. Acum suntem toţi antici.

Şi ce cap frumos răsare!..

...Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar al cui! Şi la ureche
Uite-o floare.

Visuri prea mari sau oameni prea mici?

De cum deschizi ochii, ziarul ori televizorul, de cum ai păşit în supermarket sau ai oprit la semafor, eşti asaltat de cereri: un bănuţ pentru cel micuţ, o donaţie pentru biserică, un ajutor pentru orfani, pentru bătrâni sau pentru bolnavi, o carte poştală a cărei contravaloare merge către o fundaţie umanitară, o picătură de sânge care salvează o viaţă.
Sunt atât de mari şi de multe nevoile şi atât de mici posibilităţile de împlinire a lor încât, confruntat cu cererea, nechezi şi scuturi capul a negaţie înainte să asculţi nevoia. Am devenit sceptici, imuni, surzi, orbi. Ni s-au tăbăcit nu numai palmele ci şi sufletele.

Într-un asemenea context, a solicita ajutor pentru a împlini un vis cu acorduri de chitară mi se pare un act de curaj de care nu oricine e în stare. Demersul acestui părinte m-a câştigat prin justificarea sa frustă:

"Vă rog să mă trataţi cu înţelegere. Demersul este unul demn, chiar dacă îmi doresc enorm să îi ofer şi această experienţă! Vreau să crească în deplină convingere că orice este posibil, că trebuie doar să vrei şi să fii tenace".

"Am căutat să vedem oameni şi locuri care înseamnă ceva, să cunoaştem, să înţelegem că orice poate fi atins, egalat şi depăşit. Nu este o trufie să îţi doreşti să fii primul dacă inveţi şi lecţia acceptării înfrângerii".

Le doresc să-şi împlinească visul acesta şi pe urmă să viseze iar, pentru că nimeni nu poate zbura mai sus decât visurile sale.