Anomalie, dulce nebunie!

De-a lungul timpului am încercat tot felul de frici, mai mari sau mai mici. Eu schimb fricile precum suratele mele, poşetele. În ultima vreme mă feresc de cuvântul "normal". Mă tem de el, pentru că deşi niciodată nu i-am pătrus înţelesul, în loc să fac progrese, încep să devin tot mai confuză. Am cheltuit raţionamente întregi cu el şi-am ars o căpiţă de gânduri, fără să dibuiesc cu precizie de unde până unde ţine sau cât il pot întinde până plesneşte.

Am răcnit cât m-a ţinut gura că nu e drept să n-am voie să mă mărit în clasa a patra cu domnu' Sandu, doar pentru că mama şi tata îmi spuneau că nu e normal.
Pe urmă au început să mi se pară anormali şi părinţii, nu numai argumentele lor.
De fapt, cred c-a fost o vreme când nimic nu mi se părea normal în afara de mine. Dar mi-a trecut, am mai prins la minte şi-am început să-mi aliniez normalul la moralul comunitar:


- nu e normal/moral să omori capra vecinului.
- e o anomalie, îţi zici, ca paltonul tău să geamă în chinuri făcând şpagatul pe şolduri deşi de trei zile prânzeşti câte-un măr şi cinezi câte-un ceai, în vreme ce amicei care se-ndoapă de jumate de ceas cu ciocolată şi sandviciuri îi zăngăne oasele-n palton precum xilofonul.
- anormal ţi se pare şi când un bărbat preferă în locul tău (fată cu şcoală dar care la o adică repari singură uşa frigiderului pe care-l ştii umple cu bunătăţi), o sclifosită care a citit doar Abecedarul şi Capra cu trei iezi, care habar n-are ce-i aia Pasta 'ncasciata (mulţumim, Maya!) şi care e masterandă în shopping.

Şi pe când crezi tu, aşa, că ştii cam care-s graniţele normalităţii şi slalomul tău e de-acum natural printre anomalii, viaţa îţi face câte-o surpriză.

Constaţi într-o bună zi că tot satul s-a umplut de râie de la capra vecinului tău, aşa că dintr-o dată, uciderea caprei ţi se pare nu numai normală şi morală ci de-a dreptul vitală. Moartea caprei va salva pruncii de mâncărimi, dispensarul de cheltuieli neprevăzute-n buget şi vecinul de blestemele consătenilor.

Sau, dai nas în nas lângă bufetul suedez, cu colega cu xilofon în palton. Şi observi cu amărăciune-n cerul gurii, după ce-ai răpus un purceluş de lapte cu garnitură de mere coapte, 50 cm de cârnăciori, un tortuleţ cu cremă de unt şi două pahare de şampanie, că pe ea suedezul a sedus-o doar cu o frunză de lăptucă şi-o aripă de peşte. E momentul să constaţi că normalitatea iar ţi-a jucat feste, purcelul e incompatibil cu xilofonul.

Şi cu alegerile bărbaţilor te lămureşte viaţa, în cele din urmă. Pentru că nimereşti într-o vară la picnic şi-n vreme ce tu transpiri pregătind fleicile pentru grătar, tăind legumele pentru salată şi având grijă şi-ţi bombăneşti consortul că e nepriceput la făcut focul, sclifosita-şi înhaţă arendaşul, îi smulge şosetele apretate din picioare, îi zâmbeşte cu toţi dinţii şi-l roagă s-o lase să-i facă un masaj la tălpi, că sigur e obosit de la atâta apăsat pe ambreiaj. Şi uite-aşa, constaţi cu stupoare că alegerea bărbaţilor e cât se poate de normală, iar tu ai luat ţeapă, iar.

Zilnic, vechi normalităţi sunt demise.
Dovadă, acest măr cu narcise.

Tăcerea zmeilor

Cu copilăria populată de împăraţi coloraţi, de zâne, vrăjitoare şi ursitoare, de zmei paralei şi alte idei, te trezeşti într-o bună dimineaţă om mare, cu sechele de poveste.

În funcţie de intonaţia cu care ţi s-au citit poveştile în copilărie şi, deci, cât de încredinţat şi fascinat ai fost de atmosfera lor fantastică, mai devreme sau mai târziu te trezeşti la realitate. Şi descoperi surprins că iarna din viaţă nu-i ca vara din poveste şi fericirea ta intră în comă de gradul cinci. Un fel de tranziţie de la Louboutin la opinci.

Nu ştiu vouă, mici fiind, ce v-au povestit părinţii ori bunicii despre însemnătatea Paştelor, dar mie nu mi-au întristat pruncia cu drama lui Iisus răstignit pe cruce, cu coroana de spini îndesată pe frunte, cu coasta împunsă de suliţă şi gloata isterizată. Şi nici că păcatele mele ar contribui direct proporţional la această odioasă crimă nu mi-a spus nimeni. Aşteptam să vină primăvara, să se ouă Iepuraşul, să primesc haine noi, să vină mătuşile cu cadouri, să scobesc cozonacul mâncând macul şi cam atât.

Mielul de pe masă, transformat în friptură grasă, nu l-am asociat vreodată cu vietatea blândă de pe imaş, deşi cu această ignoranţă lezam oarecum sentimentele porcului, despre care lesne am acceptat că, fiind murdar, umflat şi ţipând isteric la Ignat, merita sacrificat. Asistam miloasă ca un zmeu la pârlirea şi tranşarea lui, ba chiar uneori ceream brişca să particip activ la acţiune.

Numai că viaţa s-a răzbunat pentru curajul meu de zmeu: am năvălit într-o primăvară, din greşeală, peste bunicul, exact în momentul în care sacrifica mielul de Paşte. Şocul m-a paralizat. Niciodată n-am găsit cuvintele potrivite pentru a descrie grozăvia acelei clipe. Incapabilă să mă mişc, am asistat cum fiinţa aceea firavă şi blândă a murit fără să scoată un sunet.
Liniştea aceea mai grea ca pământul e la fel de vie şi azi, ca un tatuaj pe care nu-l mai pot şterge de pe suflet.

"Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa".


Zmeul a-nţeles. Şi tace şi el.

Tears

O primăvară furtunoasă

sActul I
(Restaurant Belvedere. Ferestre mari, cu vedere către oraş. La stânga, în planul întâi şi-n planul din fund mese mari, cu lumânări; în dreapta, pe planul al doilea, liftul.)

Scena I
Arcadia, aşteptând Iepuraşul. O puşcă de gardist cu spangă atârnată lângă ea.

Scena II
Aceeaşi. Arcadia ocheşte. Iepuraşul o zbugheşte.

(Cortina)

Rochie Dolce & Babana

Iepuraşul mă iubeşte! A venit şi-n acest an cu cel mai potrivit cadou de Paşte, o minunată rochie alb/verde.
Cum postesc cam de prin ianuarie încercând să nu las seul să se depună pe aortă micşorându-i ei alezajul şi mie eficienţa intelectuală şi cum fac sport într-o disperare care l-a pus pe gânduri şi l-a umplut de respect pe colegul Vasile, am căpătat o siluetă mirobolantă, care se cerea lansată oficial. Şi ce ocazie mai bună decât Paştele, sărbătoare care impune haine noi?

Aşadar, prietena mea virtuală Pansy a înhăţat rochia din gheara Iepuraşului aglomerat şi s-a oferit să mi-o aducă ea însăşi. Mulţumesc Panseluţo, eşti sublimă!

N-am înţeles foarte bine de ce, dar se pare că aşa cum Moş Crăciun vrea colinde când descarcă sacul cu daruri, Iepuraşul vrea poeme. Ca să primesc rochia, tre să compun şi să recit, deci.


Dup-atâta ceai cu apă
Silueta mea divină
Intră-n rochia de ceapă-
Frunze- jos şi sus - tulpină.

Lăsăm la o parte gustul,
Nu-l dezbatem niciun pic!
Însă ce mă fac cu bustul,
C-al meu e niţel mai mic?!

Talia mirobolantă
Mi se potriveşte brici.
Despre mâneca bufantă,
Pansy dragă, tu ce zici?

Dar să nu uităm parfumul,
Când prin amplele mişcări
Se ridică-n slăvi, ca fumul
Şi pătrunde-adânc în nări.

Cu rochiţa mea de ceapă
Voi purcede la oraş,
Sărbătoarea poa' să-nceapă!
Săru'mâna, Iepuraş!

Ultima zăpadă

Mărgele

Raindrops Keep Falling On My Head

Sporturi extreme şi alte dileme

Tocmai când mă lamentam că m-a părăsit tragerea de inimă şi că nimic nu-mi mai poate înviora blogul şi traiul, m-am pomenit cu articolul lui Oovi despre The greatest Cassius Clay, care mi-a ridicat adrenalina şi pixul.
Articolul povesteşte în termeni foarte frumoşi despre viaţa şi realizările merelui pugilist şi este comentat foarte duios de Alm, dar mie mi-a amintit de mai vechile controverse pe care le-am avut cu colegul Vasile pe tema anumitor sporturi cărora eu nu le-am priceput niciodată rostul.

De fiecare dată când îl vedeam animat de vreun meci din sfera sporturilor de contact mă apuca amocul. Cum să-ţi placă, îl întrebam, să te uiţi la doi cetăţeni pe care mamele lor i-au născut, cu bunăvoia lui Dumnezeu, întregi şi sănătoşi, cum îşi sparg arcadele, nasul, oasele, capetele şi-şi zdrobesc ficatul şi creierii?

Dacă cineva simte nevoia să sară repede cu argumentul că astfel de sporturi dovedesc bărbătoşenia practicanţilor, că aşa se învaţă disciplina, perseverenţa, spiritul competitiv, că aşa se formează caracterul şi muşchii şi încearcă să mă convingă că-s eu dobitoacă şi de aia nu pricep beneficiile smardoielii, îi răspund că în calitate de femeie prefer bărbăţia dovedită cu ghioaga doar dacă ursul mă atacă pe mine sau pe prunc în timpul picnicului în creierii munţilor (deşi un bărbat adevărat se informează şi evită camparea cu familia pe traseul de adăpare al ursoaicelor cu pui din Carpaţi), muşchii se antrenează şi la sală sau practicând sporturi care nu presupun vărsare de sânge şi nervi, disciplina se poate învăţa şi practicând maratonul, se poate exersa perseverenţa în încercarea de-a învăţa japoneza, de exemplu, iar dacă cineva adoră competiţiile, se poate înscrie la una de şah.

Dacă e adevărat că Muhammad Ali îşi datorează, fie şi parţial, starea actuală (parkinson, respectiv cărucior cu rotile) boxului şi pumnilor în cap pe care i-a încasat, ce pot să spun? Poate meditează şi îşi îndrumă nepoţii spre balet, să zicem.

Foarte frumos vorbeşte draga de Alm, comentând articolul, despre eroii necunoscuţi de lângă noi, cei care şi-au trăit frumos viaţa în ciuda faptului că şi-au trăit-o într-un scaun cu rotile, sau având alte dizabilităţi cu care s-au născut şi cu care au luptat, depăşindu-le, dovedindu-se a fi adevăraţi eroi, modele demne de urmat.

Prin comparaţie, dacă John Doe (care s-a născut sănătos şi frumos) a ajuns în scaun cu rotile pentru că s-a crezut indestructibil şi s-a aruncat ca un dobitoc cu snowboardul de pe Everest, a supravieţuit miraculos şi, după 2 ani de recuperare anevoioasă în care nevastă-sa împreună cu cei doi prunci preşcolari s-au istovit de efort şi plâns, primul lucru pe care l-a făcut Johnny când a putut sta nesprijinit în două picioare a fost să încalece iar snowboardul să se mai arunce odată în cap de pe-un pisc din Kilimanjaro (ca să văd eu ce bărbat curajos şi tenace e el), să nu vă aşteptaţi de la mine să cred că-i vreun mare erou. Pentru că-n opinia mea el este un mare bou.

Iar dacă cineva mă poate lămuri că wreslingul e un sport la care privind te poţi îmbogăţi cu ceva, sau că acest sport poate fi practicat de bărbaţii cu coeficientul de inteligenţă peste 50, îl trimit şi pe Vasile la antrenamente, să intru şi eu în rândul lumii.

N-am nimic cu tradiţiile niciunui popor şi mi se pare lăudabilă strădania de-a le menţine în viaţă, oricare ar fi aceste tradiţii.
Asta până când cetăţeanul patriot, în anul de graţie 2011, trebuie să mănânce o omletă din ouăle unei întregi ferme de găini şi să bea laptele de la trei bivoliţe la micul dejun, iar la prânz să-nghită un curcan întreg şi recolta de orez de pe jumate de hectar ca să se menţină în formă pentru luptele de sumo.
Frăţioare, cât de tare tre' să-ţi iubeşti ţara ca să te sacrifici acceptând să arăţi ca un hipopotam cu coc, hărjonindu-te şi trăgându-te de chiloţi cu un alt hipopotam iubitor de sporturi tradiţionale? Nu mai bine te rezumi la ceremonia ceaiului, împăcându-ţi şi ţara şi sănătatea şi nevasta?

Şi-apoi culturismul! Să te-ndopi cu proteine de să ţi se acrească şi lichidul cefalorahidian, să-ţi trăieşti viaţa în sala de antrenamente trăgând de fiare, ca după toată schingiuiala asta să te fâţâi strângând din buci şi din bicepşi pe-o scenă, unsuros şi sticlos ca un caltaboş expandat, cu muşchii mai creţi decât creierul. Ăsta da, scop în viaţă!

Gata, mă opresc, că iar m-am ambalat şi m-am încruntat.

Spring nightmare

Doi

Doi. A-i, nu-na. Guga. Pa.

Nu vă osteniţi să folosiţi Google translate, limba asta n-o ştie decât Mihnea. :D
Câţi ani împlineşte azi? V-a spus: doi. Şi are ochelari, că e "lună" afară. Gluga e pentru vânt şi frig.
Hai pa!

Spring night

And the Oscar goes to...(the end)

Doamnelor şi domnilor, dragi cititori, dragi prieteni, la cererea publicului, ultima parte a filmului.

Cu oarecare părere de rău şi cu destulă jenă vă anunţ că sentinţa pronunţată de vecinii mei în postarea anterioară e adevărată, efectivă, indiscutabilă, palpabilă şi dovedită.

Azi am făcut o prăjitură pe care am împărţit-o frăţeşte cu vecinii mei. Prăjitură de post. Post de prost.

And the Oscar goes to... (Part two)

Am intrat în casă bosumflată şi umflată ca un broscoi, mi-am făcut un ceai de Sângele Voinicului şi unul de Giugiumă creaţă ca să-mi revigorez curajul şi să-mi încreţesc scoarţa cerebrală în căutarea soluţiei ideale. Luam alternativ câte o înghiţitură din fiecare, trăgând nădejde să mă voinicesc şi să mă-nţelepţesc măcar temporar, cât să rezolv problema gardului, cu pierderi colaterale minime.

Cred c-am pus prea multe buruieni în ceai, sau le-am lăsat prea mult la infuzat, că m-au lovit dintr-o dată şi ideea şi voinicia: am să mă apuc chiar eu de vopsit cei 25 de metri pătraţi de gard. În fond, am avut eu în viaţă probleme mai mari, n-o să mă las bătută de-un gard şi de-o vecină căpoasă. La sfârşit, eram sigură, toţi se vor simţi ruşinaţi, mai ales bărbaţii, de hărnicia, voinicia şi diplomaţia mea.
Plus că venise primăvara, era cald şi aveam ocazia să mă îmbăiez în raze de soare. M-am echipat de muncă, mi-am pus mănuşi, am înhăţat bidonul de vopsea, pensula şi m-am prezentat la locul de muncă.

Frăţioare, locul de muncă era sălbatic rău, simţeam cum mi se scurge curajul în ghete. Rugi ţepoşi de zmeură rânjeau la mine, contorsionaţi şi înţesaţi, ca lianele în junglă. Nu m-am lăsat intimidată, m-am întors cu un ghem de sfoară. Aveam să leg ramurile ţepoase în grupuri, apoi aveam să le îndepărtez de gard, priponindu-le cu un ţăruş. Mi-am adus materialele şi m-am apucat de sistematizare. Între timp m-am încălzit (în sfârşit!) şi m-am întors în casă după un tricou cu mâneci scurte. Munceam, dar mă şi bronzam.
2 în 1, ca mai toate ofertele din zilele noastre.

Pregătirea şi mişunatul meu de ici-colo a atras atenţia vecinilor. Rând pe rând au devenit curioşi de cele ce se petreceau pe strada noastră. Se mişcau perdele, se deschideau geamuri, dar nimeni nu părăsea incinta. La pensiunea din stânga deja ieşeau prin balcoane turiştii, să vadă cu ochii lor acţiunea. Până şi Vasile scotea capul din garaj din când în când, cu un zâmbet discret în colţul gurii.

Am pătruns cu avânt în zmeuriş, dar am agăţat cu piciorul sfoara iar rugii ţepoşi de zmeură au năvălit cu elan peste braţele mele dezgolite. Am strâns din dinţi fără să scot un sunet (ştiind că sunt atâtea perechi de ochi aţintiţi asupra mea), deşi îmi venea să urlu ca lupul la lună.
Am vopsit vreo patru scânduri şi mi-am dat seama că dacă vreau să mai port în viaţa mea mâneci scurte, e cazul să-mi protejez braţele. M-am extras cu preţul altor traumatisme din desişul odios şi-am intrat în casă. Holly cow! Tricepşii mei, la care lucrasem intens toată iarna ca să-i pot expune în formă maximă la soare în primăvară, erau acum jalnici, plini de zgârieturi însângerate şi tumefiate! Îmi venea să plâng şi să-l las în plata vecinilor de gard, dar aveam o onoare de apărat. Mi-am oblojit rănile şi mi-am pus pe mine o haină cu mâneci lungi, lucioasă, pe care speram ca ţepii să derapeze şi să nu mă mai deterioreze.

Vecinii mă aşteptau pe la fereşti. Am legat şi înălţat alt snop de rugi şi m-am apucat iar de treabă. După vreo şapte scânduri băiţuite eram nu numai încălzită, eram chiar foarte bine perpelită. Haina mea lucioasă era impermeabilă, mă proteja de înţepături, dar îmi asigura şi un mediu tropical-musonic, frăţioare, de mă apucaseră halucinaţiile. Am creat o mică diversiune, prefăcându-mă că verific calitatea lucrărior şi reparând goluri imaginare ale vopselei, încercând de fapt să evaluez după suprafaţa vopsită dacă o pauză ar putea intra în calcul. După trei metri pătraţi de gard vopsit, nici vorbă, dacă ţineam la reputaţia mea. Acum nu mai era în joc doar gardul cu culoarea ci şi eu, cu onoarea. Am continuat, simţind în ceafă priviri mai înţepătoare decât zmeurişul.

Aveam grijă cum mânuiesc pensula, unduindu-mi poignet-ul ca la orele de pian pe care le urâsem cu toată fiinţa în pruncie, neştiind că aveau să-mi folosească, iată, când mă aşteptam mai puţin; observam cu atenţie care e succesiunea de mişcări care îmi asigură eficienţa maximă; eram atentă cum îmi menţin corpul, pentru e evita să-mi expun posteriorul în poziţii compromiţătoare; mă ştergeam de sudoare rar, ca să nu se vadă efortul cu care lucrez şi mă bronzez. Am muncit aşa vreo trei ceasuri. Eram stresată, înfometată, epuizată, răscoaptă. Trebuia să mănânc, altfel aveau să mă găsească cei de la SMURD leşinată şi cu onoarea ruinată.

Pauza binemeritată a durat vreo 45 de minute. Aş fi dat orice să nu trebuiască să mă întorc la pensulă. Mă părăsise energia, mă apucase letargia, nostalgia, alergia şi uram psihologia care mă impinsese la gestul acesta extrem. Dispariţia mea le-a dat de înţeles vecinilor că abandonasem lupta, au început să iasă din case. Ghinion, ne-am întâlnit pe drum. Eu cu bidonul de vopsea, ei cu bidonul de bere. Şi de unde până atunci ne salutam şi ne întrebam de sănătate şi de toate, acum păreau a nu mai avea chef de vorbă.

După alte vreo două ore gardul era terminat. Şi eu la fel. Mă târam spre casă mai anevoie ca Peneş Curcanul, dar eram convinsă că merit un Oscar pentru interpretare şi unul pentru regie.

Ah! pot să mor de-acum, am zis
A mea este izbânda!"
Dar ochii mari mi i-am deschis
Când am zărit oglinda.

Eram plină de vopsea pe nas, pe obraji, iar părul avea irizaţii stranii.
M-am îmbăiat îndelung, m-am îmbrăcat frumos, mi-am mai făcut un ceai şi-am ieşit în foişor. Sorbeam cu gura ceaiul şi cu ochii gardul cel gătat şi fain la care mă uitam ca la teza mea de doctorat. Eram mândră de mine, n-are rost s-o mai cotesc.

Au cotit pe stradă vecinii de la deal iar eu i-am întâmpinat, entuziastă:

-Ei, ce părere aveţi?
-Că eşti proastă!


Şi Oscarul n-a mai ajuns pe strada noastră.

And the Oscar goes to... (Part one)

Nu m-am apucat de jucat în filme, fiţi pe pace.
Dar dacă viaţa bate filmul, Oscarul meu îl bate pe cel luat de Natalie Portman. Iaca de ce.

Povestea filmului începe acum doi ani când alături de mine s-au mutat femeile din povestea "Parcarea din 23 de mişcări" (se găseşte în arhivă la luna iunie 2010 pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba).
Ei bine, accesul la casele noastre se face pe un drum comun de care, se presupune, ar trebui să ne îngrijim cu toţii. De comun acord am hotărât ca fiecare, în faţa casei sale, să-şi amenajeze drumul cum îi place:
-bordură Videanu plus gladiole Jóska
-pietre de râu plus Armeria Maritima şi Ageratum houstonianum în combinaţie cu trandafiri Poliantha (asta-s eu, aţi ghicit )
-bălării cu Zmeuriş Scăpat-de-sub-control plus pepinieră de corcoduşi răsăriţi spontan
-altele.

Anul trecut s-a renovat gardul care delimitează drumul. Un cetăţean a fost plătit să stea în soare ziua-n amiaza mare şi să-l băiţuiască. Miloasă cum sunt, l-am hidratat şi hrănit pe om. Mai aveam un pic şi-i luam pensula din mână trimiţându-l la umbră, urmând să termin eu treaba. Numai că vecinele s-au răstit la mine că-l învăţ cu nărav, să mai stau potolită în ograda mea. Am stat, că le ştiu de frică.

Pe când s-a apropiat omul cu vopsitul de limita de proprietate cu zmeurişul şi corcoduşii pitici, a ieşit proprietara urlând şi făcând spume la gură că omul îi distruge plantaţia şi-i scutură cele paişpe boabe de zmeură care mai sălăşluiau pe rugii crescuţi haotic şi nevrotic. Şi omul a fost alungat, aidoma lui Adam din grădina Edenului, dar cu alte cuvinte, mai puţin divine.
Până nu venea toamna şi nu se scutura frunza zmeurului nimeni nu mai avea voie să se apropie de gard, era stabilit.

Şi cum iarna ne ia pe noi românii întotdeauna prin surprindere, gardul a rămas nevopsit până anul ăsta. Disperată cum sunt după venirea cocostârcilor şi apariţia de tractoare pe ogoare, eu mă uit foarte des pe geam aşa că des mă durea şi inima de cum arăta gardul ăla neterminat. Şi-am decis să iau taurul de coarne şi să adun comitetul stradal să decidem vopsirea gardului.

Vecina unu mi-a comunicat că de la ea de-acasă nu se vede nimic, deci n-o deranjează că vecina-cu-pricina nu-şi vopseşte gardul din faţa casei.
Vecina doi mi-a spus că ea a tocmit anul trecut omul care trebuia să facă treaba, toată. Cine l-a dat afară pe om să se ocupe acum de problemă.
Vecina trei a venit, m-a ascultat, m-a aprobat, a măsurat, a calculat. Şi s-a cărat. Avea ceva de rezolvat.
Am rămas eu, uimită, cu treaba stârnită, urmând să discut cu proprietara în cauză şi s-o conving cu vorba bună că treaba trebuie gătată.

Am sunat, tremurândă, la uşă. Vecina mi-a deschis şi mi-a răspuns iritată la salut. Mi-am întins fălcile în cel mai drăgălaş zâmbet de care sunt eu în stare, mi-am dres glasul mai ceva ca lupul din poveste, i-am făcut complimente la noile unghii de acril roşu-sânge şi când am simţit io aşa că pumnii şi fălcile i s-au mai descleştat, am adus, delicată ca o păpădie, discuţia în zona gardului. Cum că aş vrea io, care am înţepenit de atâta stat în casă toată iarna, să fac ceva mişcare şi, ca o specialistă recunoscută în zonă pentru cunoştinţele mele agricole şi floricole, mă ofer să-i tund zmeurişul pentru ca apoi să putem vopsi gardul de care e păcat să arate aşa, chiar în faţa casei ei.

A sărit arsă. Cuuuum? Să tai eu în zmeurişul? Niciodată! Lasă, că ştie ea, nu-i proastă, e trecută prin viaţă, e femeie cu şcoală, respectată, care şi-a crescut copiii şi i-a făcut oameni, care în luna mai îşi va mărita mezina cu un băiat pâinea lui Dumnezeu, care ar face bine s-o iubească pe fată pentru că altfel are de-a face cu ea, femeie răzbătătoare, care n-a aşteptat nimic de la nimeni, niciodată, care s-a descurcat în viaţă pentru că a pretins respect, pe ea n-o calcă nimeni în picioare, pe ea n-o poate lua nimeni de proastă, că e femeie care şi-a tocit coatele prin şcoli, n-o pot prosti nici eu, nu pot să tund zmeurişul pentru ca după aia să am pretenţii, să mă apuc la vară să culeg zmeura ei, aşa cum a mai păţit ea şi anul trecut când i-au lipsit boabe multe din recoltă, ne-am înţeles?

Vai, cum să nu? Am asigurat-o că ne-am înţeles perfect, eu m-am oferit doar s-o ajut, gândindu-mă că ea, fiind femeie cu atâta carte şi neavând timp pentru munci din astea murdare, poate nu ştie că dacă lasă rugii ăia de patru metri să crească în continuare de capul lor, recolta n-o să fie prea bogată; că ar trebui să-i tundă scurt, şi să-i rărească, să ajungă soarele la fructe, să le coacă.

Am salutat şi am plecat, şocată, bosumflată şi cu problema nerezolvată.




Urmarea şi rezolvarea în episodul următor, că iar am scris mult şi nimeni n-are răbdare să citească. Şi cu ocazia asta transformăm filmul în serial, deci va urma.

Între episoade puteţi servi o castană cu coniac.