Povestea porcului reloaded

După saltul de record mondial al domnului Emanuel, viaţa a revenit la normal.
Doamna Gabi mă întreba grijulie în fiecare dimineaţă ce meniu poftesc în ziua respectivă, iar domnul Emanuel era şi grijuliu şi zglobiu. Doamna făcea zilnic prăjituri. Domnul îmi povestea zilnic aventuri. Eu eram plină de figuri. Ecosistemul rezista.

Om cu frica lui Dumnezeu şi cu oarece frici legate de mine, domnul Emanuel mi-a atras delicat atenţia că ordinea în casa lor este lege şi că nici pe mine nu poate să mă dezlege de la această obligaţie. Aşadar, dacă voi mai părăsi incinta lăsând dezordine în cameră, voi suporta rigorile legii. Aşa de blând îmi vorbea, aşa de calm mă avertiza, că nici prin gând nu-mi trecea că s-ar putea vreodată să fiu bună de plată.

Vremea trecea, un vecin mă plăcea, curte îmi făcea, iar în cameră la mine dezordinea domnea. Ecosistemul încă rezista.

Până într-o seară de iarnă geroasă când, întorcându-mă acasă cu vecinul curtenitor, am simţit brusc că mor: camera mea era foarte luminoasă, cu perdeaua netrasă. Cum şedeam la etajul al doilea, priveliştea nu era greu de admirat şi judecat. De lustră atârnau nişte ciorapi, vreo câteva tricouri şi nişte chiloţi întinşi astfel ca să poată fi interpretaţi fără dubii după formă, iar de mânerul geamului atârnau două sutiene în poziţii obscene. Aveam probleme! Ecosistemul se dărâmase.

Vecinului i-am arătat luna, am făcut pe nebuna şi-am urcat pe scări ca furtuna. Pe masă aveam adunate grămăjoară tricouri, stilouri, caiete, ghete, cosmeticale, reviste ilegale, vaza cu flori moarte, o carte tolănită pe spate şi aşa mai departe, iar pe pat o învălmăşeală totală. O privelişte infernală.

Aţi văzut vreodată o furnică agitată? Ei bine, aia era anchilozată faţă de viteza cu care m-am mişcat eu în următoarele 30 de minute! Mama Gonzales m-ar fi dorit de noră, pot să jur, dacă m-ar fi văzut atunci, cu ce sprinteneală am făcut eu curăţenie generală.

Când cheia s-a răsucit în broască, pe mine mă durea la bască. Stăteam tolănită pe pat, totul era aranjat.
Dacă vă imaginaţi că odată întorşi acasă domnul Emanuel sau doamna Gabi au scos vreun cuvânt, vă înşelaţi. Erau diplomaţi. Până în măduva oaselor. Iar eu făcusem curăţenie până în măduva sertarelor, deci la ce bun să se dezbată o problemă deja rezolvată? Fiecare şi-a văzut în pace de viaţă fără să dea cărţile pe faţă. Ecosistemul se echilibrase.

Singura care nu era împăcată era onoarea mea nerăzbunată. Trebuia să mă pregătesc temeinic, iepurele nu mă mai putea salva încă odată. Am aşteptat cam o săptămână să se liniştească spiritele şi vigilenţa domnului Emanuel să obosească. Îi era limpede că tăcerea mea nu prevestea nimic bun, aşa că nu se aşeza nicăieri fără să verifice locul, privea mereu peste umăr, era mereu cu ochii-n patru.
Numai că nenorocirea te loveşte când te aştepţi mai puţin, iar eu îmi făcusem munca de cercetare temeinic. Mi-am notat cu precizie ora la care sună ceasul deşteptător, cât îi ia urmăritului să iasă în coridor, care e pasul următor; cât durează micul dejun, echiparea, la ce oră e plecarea. M-a ajutat faptul că era organizat şi punctual ca un ceas elveţian.

Sosise clipa răzbunării!
Am aşteptat retragerea în dormitoare, ora de culcare, sforăitul de rigoare şi-apoi am sărit în picioare. Am luat pantalonii domnului Emanuel şi le-am cusut mărunt, cracii. Am cusut degetele de la mănuşi, două câte două. Apoi am trecut la palton. Am sigilat mânecile, buzunarele şi butonierele. Căciulii i-am cusut câteva pene din coada fazanului împăiat de deasupra uşii. Am aşezat totul frumos în cuier şi m-am culcat. Am adormit greu, dar la ora 5,30 am sărit din pat, m-am îmbrăcat pe întuneric, fără zgomot şi-am ieşit tiptil din casă.
Nespălată, nemâncată şi emoţionată.

Eram răzbunată.