Fumatul poate ucide

Citeam deunăzi pe blogul lui George aproape japonez despre ţigări, cu dor. Mie, postarea mi-a trezit amintiri mai degrabă dureroase...

Primul fum de tutun mi-a invadat plămânii virgini prin clasa a treia. Însă până să pun ţigara în gură am urmărit, luni de zile, orice fumător care mi-a ieşit în cale. Observam atent felul cum scoate fiecare ţigara din pachet, cum o aşază pe poziţie, cum aprinde chibritul (brichetele erau rare), cum trage primul fum. Primul fum era un spectacol fascinant. În funcţie de cât de mare fusese dorul, unii trăgeau din ţigară scurt, cât să se asigure că s-a aprins, iar alţii îşi umpleau plămânii cu nicotină într-o inspiraţie pasională, care părea nesfârşită şi care mie, ca privitor, îmi producea oarece spaime că omul, la un moment dat, o să explodeze ca un balon. Mă relaxam abia când vedeam jetul de fum ţâşnind printr-un colţ al gurii, ca dintr-o locomotivă cu aburi, la primul expir. Apoi, amestecate cu vorbele, ultimele rămăşiţe de fum se revărsau, domoale, împrejur.

Ce mi-a rămas cel mai adânc săpat în amintire este ritualul aproape intim de aprindere al ţigărilor una de la alta. Cel care dădea focul îşi scutura ţigara, ca să pună în evidenţă miezul incendescent. Apoi, o apuca între degetul mare şi arătător, la mică distanţă de vârf, pentru a o asigura, cu palma făcută căuş, că n-o să i se întâmple nimic rău şi-o întindea, cu un gest de pur altruism, primitorului care îşi răsucea propria ţigară între degete, pregătind-o. O fixa apoi între buze, ţinând-o cu aceleaşi două degete ca şi donatorul, se apleca încet şi, ridicând degetul mic, îl sprijininea de pumnul celuilalt. Când cele două ţigări aveau gurile perfect potrivite una peste alta, începea să tragă scurt, de două-trei ori, sugând parcă din viaţa celeilalte, aprinzându-şi ţigara cu o încântare rotundă ca luna plină.

Mai era de observat felul cum fiecare ţinea ţigara între degete. Cei mai mulţi o apucau între falangele medii ale indexului şi mediusului şi-o devorau într-un ritual reflex. Existau însă unii, stămoşii cocalarilor de azi, care o ţineau între falangele proximale, aproape ascunsă în palmă, trăgând din ea cu aerul că trebuie să ferească de ochii prostimii magica împreunare a buzelor lor, cu ţigara. Şi mai era colega mamei, profesoara tapată de care v-am mai povestit, strămoaşa piţipoancelor din zilele noastre, care apuca ţigara atât de delicat, cu falangele distale, încât involuntar îmi ţineam respiraţia, de frică să n-o scape dintre deşte de la curentul răsuflării mele, într-atât de precară era priza dintre ţigară şi proprietară.
O ultimă categorie era aceea a pălmaşilor de rând care nu-şi permiteau să se oprească din treabă ca să fumeze, aşa că-şi împărţeau gura, frăţeşte, în două: cu jumate fumau, cu jumate vorbeau. Era uimitor să observ cum li se fâlfâie ţigara odată cu gargara muncitorească.
O altă subcategorie lovită de hărnicie era formată din cei care îşi permiteau pauza, dar o scurtau la minim, apucând ţigara sănătos, între police şi index, trăgând din ea, des, scurt şi viguros, mistuind-o în timp record.

Şi expulzarea fumului era un spectacol interesant şi divers. Unii proiectau jetul în faţă, continuu, ca un avion cu reacţie. Alţii, îl eliberau în tranşe, prevestind parcă, obiceiurile FMI-ului de azi. Unii îl slobozeau pe nări, în vălătuci moi, ca nişte tauri furioşi. Mai erau şi dintre cei care practicau fumatul relaxat, distractiv, care atunci când eliberau noxele în atmosferă arătau ca nişte peşti eşuaţi pe plajă: căscau gurile ritmic, eliberând doze precise de fum, în cercuri aproape perfecte, consecutive, care se înălţau, lărgindu-se şi topindu-se lin în văzduh, ori dozau în aşa fel presiunea că fumul se orânduia ca o ciupercă atomică, zăbovind şi aureolând, o vreme, fumătorul.


Pauză de ţigară, că tre' să plec la muncă. :D

Şi urăşte-ne pe noi...

...precum şi noi îi urâm pe ceilalţi!

Tre' să ai sânge-n vine ca să faci o asemenea rugăciune, e clar!
Varianta originală a rugăciunii, cu primirea iertării direct proporţional cu iertarea acordată greşiţilor,
e mult mai uşor de recitat pentru că, în vreme ce rosteşti cuvintele, îţi aduci aminte cu mândrie cum l-ai iertat tu pe Gigel, în clasa a doua, când ţi-a furat radiera parfumată. Şi ţi se pare absolut normal ca Dumnezeu să ţină seama de asta când tre' să te ierte acum, după 30 de ani, când i-ai furat şi tu lui Gigel, Opelul. Că şi-aşa el mai are două maşini, deci are cu ce merge şi la muncă, şi-n concediu de odihnă, iar dreptatea cerea să ai şi tu una.

Şi cum uneori Dumnezeu ni se pare foarte ocupat, iar dreptatea întârzie să fie împărţită, sărim noi să-L ajutăm, cu dragă inimă. Ne suflecăm mânecile şi ne pumen pe treabă. Luăm etichete, markere permanente, super glue şi lipim etichete pe semenii noştri.

Clasificarea după fapte: ticălos, periculos, nenorocit, zgârcit, trădător, cartofor, ucigaş, borfaş, etc.

Clasificarea după naţionalitate: jidan, bozgor, ţigan, armean, lipovean (cu subcategoriile: moldovean, oltean, bucureştean), ş.a.m.d.

Clasificarea după meserie/funcţie: parlamentar mincinos, primar odios, vameş ticălos, vânzătoare nesimţită, funcţionară nesuferită, etc.

Clasificarea după aspect: piticanie, pocitanie, cocoşat, crăcănat, uscat, umflat, etc.

Şi după ce ne-am stabilit categoriile, foarte precis, ne punem pe urât. Şi urâm, pe rând, apăsat, cu tragere de inimă, meticulos, pe fiecare, atunci când îi vine rândul. Şi când i-am terminat, îi urâm iar, neobosiţi. Mulţumiţi că suntem oameni cu opinie, cu coloană vertebrală, corecţi, drepţi şi deştepţi, că doar de aia ne merge bine şi avem de toate, că suntem pe drumul cel bun.

Lui Ixulescu i-a murit un bou de la bicicletă? Păi da, pentru c-a înjurat-o în clasa a doua pe mă-sa, când l-a urecheat c-a spart geamul.
I s-a înecat bobocul de raţă coanei Paraschiva? Normal, doar ştie tot satul că şi-a cicălit bărbatul.
Le-a ars şura Popeştilor? Ar fi trebuit să le ardă şi coteţul găinilor, pentru c-au votat cu PDL-ul la alegerile trecute.

Seara, la culcare, facem o cruce mare şi ne închinăm, cerându-i lui Dumnezeu alte şi alte bunătăţi, deşi avem sânge pe mustăţi după ce tocmai ne-am terminat de mâncat aproapele, cu pene cu tot. Iar dacă se întâmplă, cumva, ca vreo umbră de conştiinţă să ne mustre, scoatem iute din buzunar lista cu cele două faptele minunate de peste zi: am miluit un cerşetor care ne-a căzut în pridvor şi i-am împrumutat o cană de orez unui emigrant chinez.

Deci, merităm să visăm frumos peste noapte, legănaţi de îngeraşi bucălaţi.

Casă de piatră filosofală

Fericirea e o maşinărie ale cărei piese n-au garanţie pe viaţă şi, dacă nu te pricepi cât de cât la mecanica sufletească, rişti ca o pană în mijlocul casei să-ţi fie fatală.

Costel s-a convins de asta la trei luni încheiate de la însurătoare, când mariajului său care rula în plină viteză i-a explodat un pneu: Tatiana nu ştia să facă borş de cocoş ca la mama lui acasă, nu ştia să calce cămeşile şi să le înţepenească gulerul ca să-i ţină capul drept şi privirea semeaţă şi nu ştia nici să deretice prin casă. Ea era doar frumoasă. El nu era. Nu era frumos dar, când tăcea, filosof părea. Şi Costel tăcea mult. Tăceri adânci, pline de semnificaţie. Da' şi când îl lovea vreo idee şi glăsuia, toată lumea tăcea.

Că doară nu oricui îi explodează-n cap, ca focul de artificii de Revelion, la Copacabana, întrebarea genial-capitală: dacă mă aflu într-un autobuz care se deplasează cu 50 km/oră şi sar în sus, de lângă uşa şoferului, oare o să aterizez în acelaşi loc de unde am început levitaţia sau, între timp, autobuzul fuge de sub picioarele mele şi io aterizez în dreptul uşii din spate? Iată întrebarea!

Tatiana nu prea ştia să răspundă la întrebările lui şi asta l-a făcut pe el să se creadă şi mai filosof decât părea, la o primă tăcere, aşa. El a început să pună întrebări tot mai des şi să se ducă la muncă tot mai rar. Ea a-nceput să nu-l mai creadă între primii cinci mari filosofi ai lumii când îi explica el de ce nu-i poate cumpăra pantofi, așa că după doi ani Tatiana l-a lăsat fără răspunsuri şi-a fugit în lume cu-n cetăţean care nu era pasionat de filosofie ci de simbrie. Şi trăiesc până în ziua de azi, plini de euforie.

A jelit Costel cât a jelit, dar după o vreme a obosit. Şi s-a apucat de peţit. De data asta, fiind păţit, va fi mai chibzuit, credeam cu toţii. O s-o lase mai moale cu filosofia şi-o să apuce strâns mistria, ca să aibă cu ce plăti chiria.

Numai că deunăzi, ne-am întâlnit cu Costel. Cu părul strălucind de gel. (El are un păr, cum să vă spun?, sculat tot timpul de zici că-n fiecare dimineaţă se întâlneşte la ieşirea din bloc cu ursul şi-l trec fiori şi spaime cumplite.) Are aceleaşi cămăşi scrobite, aceleaşi bombeuri lustruite, aceleaşi preocupări filosofice şi-acelaşi deziderate utopice.


Şi-avea în ochi, Costel, o sclipire, când ne-a spus că iară-i mire....

Din grădină adunate...

...şi la lume arătate.

Se coc cireşele

Pe el îl cheamă Ştefan. Pe ea o cheamă Teodora. Noi o strigăm Teo. El o strigă Teuţa. E lumina ochilor lui. Îi arată, îi explică, o învaţă.
-Uite, Teuța, la peretele ăsta al Arcadiei! Cam aşa arată o junglă, vezi?
Apoi, pentru mine:
-Să nu te superi, e de bine. Pare junglă din cauza plantelor care atârnă. Ai multe. Au mai crescut de data trecută.

Teo:
-În camera asta ce-i?
-Pantofi.
-În toate cutiile astea sunt numai pantofi?
-Pantofi, cizme, sandale...
-Aha, deci mama ta nu ţi-a aruncat pantofii de când erai mică, aşa-i? Nouă mama ne aruncă pantofii care rămân mici sau se julesc.


Câinii sunt sătui şi leneşi. Ar vrea să doarmă. Copiii ar vrea să-i hrănească. Ştefan, pe Carol. Teo, pe Sara. Carol refuză vehement, se ascunde în cuşcă. Ştefan îl lasă să doarmă.
Nici Sarei nu-i e foame, întoarce capul când Teo o îmbie cu mâncare. Ea insistă, îi ia capul între mâini şi-i spune, rar şi apăsat:
-Uite ce blană scurtă ai, pentru că nu mănânci! Ia şi mănâncă, te rog, bomboanele astea sunt sănătoase pentru căţei ca legumele pentru copii. Şi Sara mănâncă din palma ei.
-Ai văzut, Arcadia? Am făcut-o pe Sara mai mâncăcioasă ca mine.

Ştefan râde, îi aşează după ureche o şuviţă rebelă de păr şi-o sărută "părinteşte" pe creştet. Se simte obligat să-mi explice gestul:
-Nici acum nu-mi vine să cred că am aşa o soră!


Nici mie nu-mi vine să cred că mai există astfel de prunci!

5 filme de Oscar

Leapşa vine de la Dara.
Care ştia că sunt o varză înfoiată şi perforată de limacşi la capitolul cinematografie, dar n-a răbdat-o inima ei zglobie să nu mi-o paseze şi mie. Fie.

Ca să vă faceţi o idee despre cultura mea cinematografică, să vă povestesc cum am reuşit eu să-i descriu unei prietene filmul în care a jucat un actor al cărui nume trebuia musai să-l aflu, ca să dovedesc ceva altei prietene.

-Alo?
-Da!
-Servus, te rog să mă ajuţi! Musai tre' să dibuiesc numele un actor.
-Servus! În ce film o jucat?
-Nu ştiu.
- ???
-Doar ştii că nu ştiu.
-Bine, zi-mi despre ce era vorba în film.
-Păi...păi nu prea-mi amintesc. Că am văzut filmul acu' vreo 3 ani şi între timp am mai văzut două filme şi mie ştii că mi se amestecă secvenţele prin cap, aşa...
-Zi-mi ce-ţi aminteşti.
-Păi, cred că era vorba despre o împărăteasă, sau o regină, o chestie de-asta importantă, oricum, şi despre un om de rând. Iar ăştia doi se îndrăgostesc.
-Apoi în cam toate filmele se întâmplă de-astea, deci tre' să-mi zici mai multe.
-De fapt, parcă era invers.
-Adică era homosexual?
-Nu, bre! Cred că era vorba de-un împărat, sau un rege, sau ceva la fel de important, şi-o femeie de rând. Care se îndrăgostesc.
-Evident.
-Haide, bre, nu râde, tre' să mă ajuţi! Te rog io mult!
-Mai zi-mi ce-ţi aminteşti.
-Păi, mai erau pe-acolo nişte copii. Parcă.
-... Zi-mi cum arată actorul care te interesează.
-Actorul cred că e american, cu mă-sa sau tac-su japonez. Sau chinez. Mă rog, asiatic vreau să zic. Are trăsături asiatice, dar nu e asiatic de tot, înţelegi? Cred că avea un părinte european. Mă rog, american.
-???
-Fain de leşini, tipu'! Îl ştii?
-Yun-Fat Chow?
-Ce?
-Te întreb dacă-i vorba de Yun-Fat Chow.
-Păi, pe mine mă întrebi? Io de aia te-am sunat, să-mi zici tu!
-"Istenem, cu ce Ţi-am greşit? De ce eu? Dă-i, Doamne încă vreo 25 de prieteni pe care să-i asasineze cu întrebări despre filme! Amin!"
(Aceste cuvinte nu fac parte din conversaţia reală, dar cred că o rugăciune asemănătoare a înălţat prietena mea în pauza scurtă care a urmat.)
-Pe actriţă ştii dacă o cheamă Jodie Foster?
-Nu ştiu.
-Hmmm...
-Stai!
-Stau.
-Mi-am amintit cum se termină filmul: Regele (sau regina, mă rog!) dansează de adio pe verandă. Nu rămân împreună, ca-n telenovele.
-Da. Yun-Fat Chow. Şi Jodie Foster. Ana şi regele.
-Da?
-Da!
-Mă', cert?
-Io nu mă cert!

...Şi uite aşa, dragii bunicăi, am aflat eu cum îl chema pe actor fără să ştiu nimic despre film. Dar prietena mea ştia, era mereu cu un pas înaintea mea. Dintotdeauna a fost aşa, ea înaintea mea. Da... Draga de ea!....


Doamnelor şi domnilor, iată nominalizările:

1. Bugs Bunny ("Of course you realize...this means war")
2. Days of Thunder. Vizionat de 55 de ori în cursul anului 1996, împreună cu pruncul care era complet fascinat de acest film. Am sărit vizionarea în prima şi a doua săptămână a anului din motive de sărbători de iarnă şi-n săptămâna a 4-a din august, din pricina apendicectomiei micuţului.
Dacă vă întrebaţi cum de am avut o asemenea răbdare cu copilul (care nu se putea uita singur la film pentru că trebuia să comenteze cu cineva scenele cele mai "tari") şi dacă vreţi, cumva, să-mi elogiaţi metodele excepţionale de educaţie, gândiţi-vă de două ori.
Sau uitaţi-vă o singură dată la o poză cu Tom Cruise şi mă lăudaţi după aia. Dacă vă mai vine.
3. Ana şi regele. Oscar pentru rege.
4. Tom şi Jerry. Pentru că unul mic, amărât şi deştept îl bate măr pe unul mare, tare şi inept. Fiecare episod în care mă identific cu Jerry îmi potenţeză self-esteem-ul.
5. Galactica. Galactica, punct. (Ştiu pe cineva care e de acord cu mine :P)

Cine vrea leapşa, face cerere.

Esse quam videri malim

Cum prin preajma începuturilor de an sau a aniversărilor ne facem aşa, câte un bilanţ mai amănunţit, de la ultima-mi aniversare încoace tot cuget şi fac calcule, înmulţesc, scad, adun, extrag radicali, rădăcini pătrate, cu nădejdea c-o să pot scoate cândva şi eu capul în lume, printre atâtea surate laureate, cu o frunzuţă micuţă de dafin după ureche. Atâta numa' cât să pot muri împăcată, cu un dram de succes în palmares.

Ai sau n-ai succes în viaţă, aceasta-i întrebarea.
Oriunde te piteşti, oricum o dai cotită, până la urmă tot apari în faţa divanului şi dai samă.

Aşa că înainte să aştept sentinţa, am luat o coală A4, am împărţit-o-n două şi-am început să-mi sortez realizările şi eşecurile. Ştiţi voi, ca la Carte: oile la dreapta, caprele la stânga.

Prima mea faptă de succes a fost dispoziţia de-a-mi da viaţa pentru sora mea mai mică aflată în plin proces de împrietenire cu oliţa, dacă mama, în schimbul sacrificiului meu, avea s-o ierte că făcuse iarăşi pe ea. Faptul că astăzi sunt aici, înseamnă că viaţa mea valorează mai mult decât o pereche de chiloţei albi cu buburuze, cotaţi excepţional pe piaţa neagră a anilor '70.
Spiritul acesta de sacrificiu dovedit la o vârstă atât de fragedă a constituit un succes incontestabil în bugetul meu personal vreme îndelungată. Ulterior, a devenit uşor acrisor.

Nu pot să nu trec, cu majuscule, de-a dreapta paginii, povestea nucului. (Urăsc să mă citez ca şi când aş fi un înţelept care a scris pilde în vremuri străvechi, dar nici să povestesc de două ori acelaşi lucru nu mi-e mai drag.)
La vârsta aceea, standardul maxim de succes pe care mi-l puteam imagina era să poţi repara singur un nuc. Am putut. Şi-am fost îngrozitor de mândră de mine, până prin adolescenţă când succesul a început să aibă parfum discret de testosteron. La 44 de ani însă, îmi pun chezăşie viaţa că o colecţie de inimi drept pradă de război nu înseamnă nicidecum că ai avut succes.

Cu egală dreptate am notat, pe partea stângă a foii, ratarea premiului întâi în clasa a cincea, din pricina burţii mele nesătule. Ca să-mi rotunjească media cu 50 de sutimi în plus, profesoara mi-a pus o întrebare. Am tăcut cu ochii umezi ca o Joiană în poiană, deşi ştiam răspunsul, pentru că tocmai îmi îndesasem în gură juma' de covrig şi nu puteam să molfăi şi covrigul şi răspunsul, concomitent. Pofta nestăpânită nu face casă bună cu succesul, aveam să învăţ pe propria piele şi propria burtă.


Apoi mi-am pus o altă ţintă: s-o bat pe Silvia. La 3000 de metri plat, nu vă gândiţi la pumni în dinţi.
Am câştigat cursa şi am gustat succesul adevărat. (Da, ştiu, e de porc să te link-uieşti singur, de două ori într-o zi, trecem fapta tot de-a stânga, printre caprele negre.)
Am mai câştigat în anii recenţi şi nişte "liniuţe" la 300 de metri trafic, dar simt cumva, în adâncul inimii, că nici asta nu e o realizare prea mare.

Am ratat la mustaţă o carieră politică şi nici misionar în Senegal n-am mai ajuns, mi-au lipsit exact cele patru chestii esenţiale: dorinţa, determinarea, încrederea şi perspectiva.

Tot auzind de poveşti de succes cu cabane la poala munţilor, cu palate la firul gazonului şi vile la malul mărilor, m-am gândit să las şi eu moştenire nepoţilor o căsuţă la fir de pir şi măciulie de păpădie. La inaugurarea casei m-a sunat un prieten realizat şi m-a-ntreabat dacă am calorifere. Am, zic, cum să nu? Păcat! Dacă n-ai băgat încălzire în pardoseală, te-ai ratat. Adevărat.

De supărare, am plecat la Dubai. M-am întors îmbrobodită c-o burcă dar cu succes mai puţin ca o curcă. Zburătoarea între timp a căzut cloşcă şi a umplut ograda vecinilor cu 20 de pui de toată mândreţea. La ora la care o pomenim poate fi, la o adică, deja străbunică.

Am plămădit de-a lungul timpului tot felul de idealuri pe care urma să le ating, tot felul de succese pe care aveam să le repurtez. Pe unele le ratam, pe altele le-atingeam, pe urmă îmbătrâneam şi iar reaşezam ştacheta. Acum lucrez la un mit despre îngroşarea stratului de ozon şi al celui de plancton.
(Nu vă bateţi capul, nu există nicio legătură între cele două, în afară de rimă.)

Sunt o femeie mediocră, banală, recunosc cu un nod în gât cât dovleacul. Nu vă osteniţi să negaţi nici măcar din politeţe pentru că eu par, cum zicea George Moise, mai deşteaptă, mai înaltă şi mai frumoasă în scris. Asta sunt, atâta pot. Mereu m-am uitat cu jind, printre scândurile de la gard, la femeile luptătoare, la femeile scriitoare, la cele deschizătoare de drumuri (deşi am făcut şi eu, odată, o potecuţă îngustuţă prin nămeţi, pentru nişte drumeţi), femei remarcabile, care au avut cu adevărat succes, despre care au vorbit, pe care le-au citit, pe care le-au urmat şi de la care au învăţat generaţii întregi de oameni.

Dacă a repara un nuc, a alerga mai repede ca vecina de pe culoarul 2, a avea o casă cu păpădie grasă şi deasă, a căsca gura la opulenţa izvorâtă din concurenţa între nişte şeici care n-au alt merit decît acela că s-au născut călare pe câte-un zăcământ de petrol, dacă succesul nu stă în toate astea zic (şi nu stă!), atunci musai că trebuie căutat în altă parte, evaluat după alte criterii, privit cu alţi ochi, din alte perspective, cu alte obiective.

Student în drept şi publicist

Mihnea şi-a petrecut după-amiaza la noi.

-Ce se-aude?
-Cucu.
-Cum face?
-Nam-nam!
("Cucu" e cuţu. Şi sunt sigură că ştiţi cum face! )



Mă prinde de tricepsul brahial şi-ncepe să râdă:
-Dată!
-Eu, grasă?
-Da!
(Sunt doar "lucrată", bre! )


-Vrei să faci nani? Nani-nani, puiu' mamii?
- Nu! Nani-nani puiu' Ca-a! Nani-nani puiu' Boba!
(Nu sunteţi mami, sunteţi Arcadia şi Vasile, deci adaptăm zicala. )


-Unde locuieşte Medeea şi Titus?
-La Muie!
(Locuiesc la Mureş, bravo! )

Am întâlnit şi părinţi depăşiţi

De ziua internaţională a copilului o să vă povestesc despre ceea mai tulburătoare întâmplare din cariera mea de mamă.
Cei care vreţi prunci, băgaţi se samă! Puţini părinţi sunt temeinic pregătiţi pentru ce-i aşteaptă după ce se nasc micuţii, iar eu nu mă număr printre ei nici acum, darămite atunci.
Înainte de-a deveni măicuţa pruncului aveam tot felul de idei naive şi suprarealiste despre cum îmi voi modela eu odrasla ca pe-un gogoloi de plastilină proaspătă. Ei aş! Micuţul meu avea consistenţă gelatinoasă, imediat ce-i dădeam o formă el se prelingea şi se metamorfoza în orice altceva decât intenţionasem eu. Am deprins meseria în mare grabă, din fuga calului, m-am calificat la locul de muncă, transpirând şi disperând pe alocuri, dar un lucru ştiu sigur: dacă aş fi fost de-adevăratelea conştientă cu ce se mănâncă meseria de mamă, nu mai făceam eu copii în viaţa vieţişoarei mele, aşa de mare e responsabilitatea asta.

Dar pe vremea aia eu voiam cinci prunci. Aşa i-am spus lui Vasile, după ce m-a convins, timp de câteva luni de zile, că mai fain şi mai geambaş băiet ca el n-o să găsesc şi că se impune să nu-l las a-mi scăpa printre bicepşi. Nu că ar fi vrut el s-o rupă la fugă, îşi punea singur piedică de câte ori trebuia să plece, da' era de efect avertismentul. Iar el era specialist în efecte speciale, a izbândit odată să-mi înghesuie în cutia poştală, prin fanta microscopică prin care poştaşul abia împingea ziarul, un maimuţoi balşoi, de m-am minunat un trimestru încheiat. Magician adevărat!

Aşadar, ne-am luat. După doi ani s-a născut pruncul nostru măricel şi foarte urâţel. Avea plămâni şi muşchi puternici, reuşea să evadeze din strânsoarea cu care-l legau fedeleş asistentele şi urla cât îl ţineau plămânii, ziulica toată. Eram siderată.

Sărim vreo zece ani şi ne oprim asupra poveştii promise la început.

Ca nişte părinţi clarvăzători, deşi ţara încă nu se revoluţionase, l-am îndopat cu engleză pe micuţ încă de la patru ani. Dovada că-şi însuşise bine engleza s-a văzut de la prima temă despre primăvară, când prin compunerea lui zumzăia o huge albeena prin iarba grass de-acas'.
Într-o bună zi, mă sună profesoara (particulară) de engelză să mă întrebe dacă studentul merge la oră. Cum în atâţia ani nu lipsise niciodată neanunţat, m-am cam iritat. Păi, a lipsit vreodat'? Normal că merge, i-am spus. M-a lămurit, defensivă, că de vreme ce-a lipsit toată săptămâna de la şcoală i s-a părut potrivit să întrebe dacă la ora ei merge.

M-am blocat. M-am aşezat. M-am deblocat cât s-o asigur că ne vedem în scurt timp şi-am căzut iar ţeapănă pe scaun. Oh, no-no-no! Oh, no-no-no! Copilul meu a mers la şcoală! Sigur a mers la şcoală, trebuie să fie o greşeală!

Chem minorul la apel. Senin ca o floare de Nu-mă-stresa se înfăţişează. Îi mângâi căpşorul adăpostind numai necunoscute şi-i amintesc de Convenţia de la Sinaia. Când, într-un decor idilic, ne-am jurat noi doi că n-o să ne minţim niciodată în viaţa noastră, aşa să ne ajute Dumnezeu. A avut o tresărire mică-mică, pe care eu am sesizat-o cu ochiul meu de cioară-mămică. I-am povestit despre telefonul profesoarei de engleză şi l-am rugat să expliciteze. A lipsit el de la şcoală? Da, dar nu sunt absolut deloc vinovat! Am lipsit din cauza ta! Ei, da! Pe cuvântul tău de puiuţ micuţ şi drăguţ? Da, da, chiar din vina ta! Şi câte zile n-ai fost tu la şcoală, dragul mamei tasmanian? Doar trei! Doar trei, repet ca pentru mine.

Doldora de psihologie infantilă, fără să mi se şteargă de pe faţă zâmbetul larg şi din ochi căldura maternă, îl întreb: ai vrea tu, nepreţuitul mamii, să-mi spui cam ce-ai făcut tu în cele trei zile în care eu te ştiam la şcoală, luptându-te cu ştiinţa de carte? Ia uite aici un carneţel gol-goluţ, pe care aş vrea să scrii, pe zile, sistematic, îndeletnicirile tale extraşcolare din aceste ultime trei zile, bine? Cu tot cu motivaţie, dacă se poate, adică să-mi spui tu, aşa, şi de ce ai făcut ceea ce ai făcut.

Au fost cele mai lungi minute din toată viaţa mea. M-au trecut ape, mi s-au blocat supape, m-am încălzit, m-am răcorit, m-am înroşit, m-am învineţit, am încercat emoţii pentru descrierea cărora nu s-au inventat cuvinte. M-am simţit....părinte.

Mi se înmânează documentul oficial pe un ton foarte, foarte natural.



Luni. 14 octombrie omienouăsutenouăzecişiceva.

Ora 8. Plecat de acasă.
Ora 9. Sosit în gară.
Orele 9-11. Privit sosiri şi plecări trenuri, observat ciocănirea roţilor de tren, depus monede pe şine, colectat monede turtite.
Ora 12. Întors acasă.

Toate acestea s-au întâmplat din vina mamei mele care n-a vrut niciodată să mergem cu trenul undeva, că vrea ea să mergem numai cu maşina.



Marţi, 15 octombrie acelaşi an.

Ora 8. Plecat de acasă.
Ora 8,15 urcat în troleibuz. Cumpărat bilet cu bani furaţi de la Moma*. Moma jurat că nu spune. Plimbat aproximativ 3 ore aşteptând să cadă captatorii. N-au căzut.

Această plimbare e tot din vina mamei mele care n-a vrut să oprească maşina să vedem cum şoferul de troleibuz fixează captatorii trăgând de sfori.



Miercuri, 16 octombrie.

Ora 8. Plecat de-acasă.
Ora 9. Vorbit cu Alex, să spună învăţătoarei că lipsesc de la şcoală pentru că pe mama mea a prins-o garda financiară şi ca să nu facă puşcărie trebuie să ne mutăm şi să vindem apartamentul. Deja nu mai avem nici telefon, deci să nu sune că oricum mama e foarte nervoasă.**
Ora 10. Intrat în bar Laguna. Ascuns ghiozdan sub masă. Comandat Coca-Cola. Uitat la televizor.

Aceste lucruri le-am făcut tot din vina mamei mele care zice că Coca-Cola nu e sănătoasă şi nu mă lasă să mă uit la televizor, vrea mereu să citesc.

_____________________________________________

* Moma = bunica maternă.
** Întâmplare reală, din viaţa unor vecini ai unor prieteni, prinsă din zbor de prunc din discuţiile din casă.





Later edit:
Am primit încuviinţare ca de ziua copilului să pun pe blog o poză cu pruncul şi pretina lui :)
Ta-ta-ta-tam!