Fluctuat nec mergitur

(Postare motivaţională)


Deja nu mai e un secret că nici prin Arcadia pajiştile nu sunt verzi în toate anotimpurile, că uneori privighetorile înţepenesc prin copaci şi cucuvelele îşi fac de cap ziua-n amiaza mare, că sunt săptămâni în care niciun sfânt nu-şi serbează ziua de naştere, zile când burduful acordeonului e legat fedeleş şi singurul instrument care cântă e inima albastră cu coarde uzate şi dezacordate.

Nu ştiu câţi dintre voi aveţi angoase şi, dacă aveţi, după ce calendare vă apucă ele, nu ştiu care sunt motivele care vă deprimă şi cât de întemeiate sunt ele, dar eu m-am trezit într-o bună dimineaţă, trasă la faţă, fără nicio poftă de viaţă. Nu-mi trebuia nici dulceaţă, ceea ce la mine e semn de boală sigură.
Am pus repede mâna pe balada Mioriţa şi-am citit despre simptomatologia oii bârsane:

Dar cea Mioriţă
Cu lîna plăviţă
De trei zile'ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.

Vai, mi-am zis, jelesc de fix trei zile, coafura plăviţă nu-mi mai rezistă nici cu Taft, când văd salata mă apucă inapetenţa, deci e bai. Tre' să merg la doctor.
Îmi pun rapid cămeşa albă a lui Vasile, îmi bag în urechi căştile de la computer în chip de stetoscop şi-mi fac singură o amamneza scurtă şi la obiect:

Mioriţă laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile'ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Draguţă Mioară?

Lepăd iute cămeşa albă, îmi pun la loc lâna plăviţă, mă tolănesc în fotoliul psihoterapeutic şi încep a glăsui:

De trei zile-ncoace
Gura nu-mi mai tace
Creieru-mi turbează,
Gânduri fermentează.

Rimele mă epuizează, aşa că trec pe proză.
Simt, dom'le, în ultimele zile, că în loc de normalul creier sănătos, dens şi creţ, al meu a dospit la căldură, s-a aerat, s-a afânat şi prin găurile lui mişună neobosite sumedenie de gânduri, ca nişte furnici într-un muşuroi uriaş.

Doctorul cu cămeşă albă decide tratamentul: o gaură-n cap pentru depresurizare plus două perechi de palme pentru sculat gândurile în capul oaselor şi apucat în şir indian pe cărăruia cea dreaptă.

Prea drastic tratamentul, decide pacientul cu lână plăviţă şi-amară guriţă.
Poate mă salvează filosofia, gândesc.

Bună ziua, cogito ergo sum! Încep eu să filosofez în stil burghez.
Aş vrea să pătrund sensul aceastei stări de cotropire mongolo-tătaro-ostrogotă care îmi calcă-n picioare fiinţa de trei zile-ncoace şi nu-mi mai dă pace. Aş vrea să mă eliberez de acest mâl, de această mocirlă care îmi năclăieşte gândirea, să reduc la zero această sumă dramatică de erori care face din fiinţa mea altă dată acceptată, o creatură socialmente insuportabilă, care violează echilibrul social al habitatului în care fiinţez. Menţionez că în cazul meu, depresia nu este vocaţională ci ocazională.

Nu m-am adresat direct unui anumit filosof, dar primul care mi-a răspuns a fost Kant:
Nu vei cunoaşte noumenul, dar trebuie să lupţi, să încerci să te apropii de absolutul pe care nu-l vei atinge niciodată. Întreabă-te: ce pot şti? ce trebuie să fac? ce-mi este permis să nădăjduiesc?
Muică, ăsta e mai rasolit ca mine, ăsta mă bagă definitv în depresie de nu mă mai scoate niciun psiholog la liman!

Descartes mi-a ţinut un Discurs asupra metodei de vindecare şi m-a îndemnat la Meditaţii metafizice. Apoi mi-a zis că tre să mă divid ca o euglenă verde, să mă împart în res cogitans şi res extensa.
Uite ce, zic, eu nu mă împart şi nu mă vindec pe bucăţele, eu vreau să rămân aşa, întreagă, nevătămată şi nedivizată.

Aristotel m-a luat tare: Citit-ai De Sophisticis Elenchis? De Anima? De Longitudine et Brevitate Vitae? De Juventute et Senectute?

Păi...cum să explic, zic, pe astea două, ultimele le trăiesc deja, bănuiesc că tocma' de la brevitatea vieţii şi de la senectute m-a luat aşa, cu greţuri existenţiale. Înţelegi matale?
Nu, nu pricepea nimic.

Platon ma jignit, mi-a zis că trăiesc în întuneric, în peşteră, legată cu lanţuri. M-a luat cu teoria formelor când eu mă luptam cu fondul problemei şi m-a-ntrebat ce-s io: înțelept? militar? meșteșugar? grădinar? Apoi îs toate la un loc, zic, depinde de situaţie şi depinde cu cine am de-a face.
Mai-mai că-mi venea să scot puşca şi s-o fac un pic pe militarul cu el! Mai bine rămâneam la Aristotel!


Văzând eu că nici filosofia nu face lumină în cazul meu, am decis să apelez la reţeta lui Martin Page.
În fond, cu cât eşti mai deştept, mai inteligent, în loc să-ţi poţi ţine în frâu angoasele, să-ţi struneşti depresiile, tu ţi le întreţii, pentru că ai mijloacele să ţi le justifici, operezi cu idei şi concepte care pot legitima, la o adică, orice stare.
Dar cei de pe lângă tine nu te judecă ideologic, filosofic, ci atitudinal, comportamental. Ori, ca manifestare, tu eşti doar un ciufut, un scremut, un posac, un constipat. Şi nimeni n-are răbdare să te scarpine pe tine între coarne, să scobească răbdător printre cauze, filosofii şi ideologii să găsească vreuna care, Doamne-ajută!, ţi s-ar potrivi cât de cât şi te-ar putea reanima.

Prin urmare, dragii mei, am ieşit binişor şi fără ajutor din balta călduţă unde zăceam ca un hipopotam inert, m-am uitat la "Viaţă de gândac" şi-am decis că dacă Flik cu neamurile lui a salvat Insula Furnicilor de cosaşi, îmi pot salva şi eu propria insulă, de-o jale mică, dacă am creier măcar cât o furnică. Carevasăzică.

Oaia albă

Dragii mei, cine credea că schimbările sunt uşoare, că obişnuinţa e lesne de învins, că lupului îi e uşor să-şi schimbe părul, că doar năravu-i dă de furcă, cine credea că oaia neagră poate deveni brusc bălaie dacă face baie, ăla om zic, se înşeală amarnic.

După nişte zile betege, blege, se subînţelege că trăgeam după mine nădejdi de mai bine.
Mesajele voastre de încurajare în gura mare şi interpretarea de excepţie a prietenului meu Ştefan mi-au dat elan să mă apuc de schimbări. Am început cu blogul. Mă gândeam să-l desprimăvărez un pic, mai ales că unora dintre voi negrul din cerul gurii lui vă strepezea retina.
Numai că ceea ce credeam eu a fi o treabă fulgurantă s-a dovedit o experienţă torturantă.

Bloggerul, cu platformele lui, a stat azi fix cu dosu-n sus, orice parametru am voit eu să modific, la calcule, lui îi dădea cu virgulă ori cu rest şi-mi scotea din guşă numai imposibilităţi de înfăptuire.

Am încercat, pe rând, cu headeru', cu sidebaru', cu widget-urile, cu html-ul, cu codurile php, şablonul ăla nu voia cu niciun chip să-şi schimbe faţa. Ţinea la imaginea lui, strângea din dinţi, iar eu îmi ieşeam încet din minţi.
Am luat o pauză terapeutică. Dar, ca orice femeie sensibilă, am revenit în scurt timp la locul crimei, să încerc să înviez şablonu' mort. Dar el, nu şi nu, aşa că harşti, i-am tăiat sidebaru' stâng.

Apoi l-am văruit, l-am ferchezuit, e curat, imaculat, minunat, numai că eu, în loc să mă bucur acum, cu satisfacţia lucrului dus la bun sfârşit, mă uit la el fără niciun sentiment. Sunt ca o statuie de ciment. Efortul mi-a erodat trei pătrimi din încântare, mintea încă mă doare şi nici urmă de soare.

De Dragobete, băieţi şi fete, vă fac cadou un şablon nou!

Gloria victis!

Nu trageţi nădejdi inutile, nu am chef să scriu!
De fapt n-am chef de nimic. Mă furnică aşteptări paranormale, mă chinuie griji abnormale, sunt ciufută, umflată ca un balon de ciungă, mă simt cea mai neînsemnată dintre daci şi-s rece ca o găină moartă de cinci zile.
Sunt inertă, într-un loisir total ilegal şi imoral, mi s-a pleoştit umorul, curajul, tragerea de inimă, verbul mi-e flasc, adjectivele paralizate, cuvintele moarte.
Mă simt ca un tablou kitschos, cu nume pompos şi mincinos - "Femeie aşteptând vara". N-aştept nicio vară! E seară, nu mai am vlagă, m-a părăsit dorinţa de soare, de căldură, de lumină. Îmi port sila precum miresele trena, spiralele de ADN îmi sunt ca nişte arcuri rupte într-o saltea dormită de cinci generaţii. Neuronii mi-s tari ca fularul, inundaţi de monoaminoxidază în vreme ce eu vâslesc pe uscat, visându-mi bunicii morţi de decenii. Sunt capră fără iezi, lăcrimând la ghişeu, plătind cu ultimii bani taxa pe regrete adăugate.
O păpuşă de cârpă trasă de sfori, cântând fals despre vechi şi pierdute candori.

Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare ?

Cony mi-a pasat o altă leapşă în care-mi cere să spun ce mi-am dorit eu să devin în viaţă, care au fost visurile mele şi cum s-au schimbat ele de-a lungul timpului.

Prima dată când am fost întrebată oficial ce vreau să mă fac când o să fiu mare a fost la grădiniţă, în vremea şederii mele la bunicul cu ochi la spate.
Mi se părea fascinant cum poate el să facă tot felul de lucruri, cum orice poruncea el se executa fără comentarii şi cum avea el o cutie mare de lemn în care nimeni nu ştia ce se ascunde pentru că o ţinea mereu încuiată. Aşa că prima mea dorinţă a fost să mă fac bunic, toată lumea să asculte de mine şi eu să pot face orice.

În etapa a doua mi-am propus să mă fac vânzătoare, ca să-mi pot lua tot ce poftesc de pe rafturile magazinului, fără să plătesc.

(Nu mă pot abţine să vă spun că în vremea aceasta şi soră-mea avea aspiraţii la fel de promiţătoare: voia să se facă ţigan, să aibă o căruţă cu coviltir cu care să se plimbe prin lume cât şi unde ar fi vrut).

Apoi, văzând-o pe prietena mamei care ne zicea nouă "moţatelor!" şi avea părul galben şi tapat, pantaloni bleu foarte evazaţi şi buzele foarte roşii, mi-am dorit să mă fac şi eu profesoară. Eram decisă să-mi umflu părul şi mai tare decât ea, să mă dau cu ruj şi mai roşu şi să port pantaloni şi mai evazaţi, să se mire toată lumea din cancelarie când o să intru eu cu catalogul plin numai cu note de 10. Ăsta a fost, să zicem, cel mai de Doamne-ajută vis pe care l-a incubat căpşorul meu sărman.

Nu ştiu exact câţi ani aveam, dar ştiu că de câte ori îl vedeam pe tata la volan, cum conducea el aşa, relaxat şi cu ţigara-n mână, cum ştia el să repare orice bujie, orice carburator şi orice condensator, visam zi şi noapte să mă fac şofer, şă ţin un cot pe geam şi să trag din ţigară, gonind pe şosea şi făcând depăşiri. Doamne, ce-mi mai plăcea să mă uit la şoferii pe care-i depăşea tata! Nu pricepeam eu de ce depăşiţii îmi zâmbeau, că eu în ascunsul gândului le ziceam prăpădiţi şi mă uitam cu dispteţ la ei.
(Visul cu fumatul mi l-am împlinit foarte repede, furând ţigări de la tata din torpedou, dar cu şofatul a trebuit să mai aştept nişte ani).

Cel mai ascuns vis al meu a fost să devin secretar de partid. Despre visul ăsta n-am spus decât unchiului meu de la Piteşti când a venit odată în vizită la noi dar el m-a certat şi mi-a zis că nici vorbă, să-mi aleg altă meserie, că secretarii de partid mănâncă numai căcat, mă scuzaţi. Noa, cum meniul nu mi se părea prea atrăgător, am renunţat, deşi de gustat am gustat totuşi, fără prea mari satisfacţii, în vremea cât am fost secretar UTC.

Ultimul vis din seria eşecurilor mele profesionale de care vă mai povestesc este visul de-a deveni cântăreaţă la acordeon. Îmi amintesc perfect: în bucătărie la bunici, la nunta fratelui mamei, fraţii Strâmbu, muzicanţii. Octavian, Eugen şi Petru. Când l-am văzut pe Eugen, cum rupea el acordeonu-n două şi cum cânta de-ţi rupea inima, fugărind cu degetele pe toate clapele şi butoanele alea, mi-am jurat că dacă mai cresc un pic, cât să pot căra în spinare lădoiul cu acordeon, nimic altceva nu vreau să fac în viaţă decât să cânt la nunţi şi să văd oamenii dansând fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Mă uit cu jind la căpşoarele deştepte ale fetiţelor din ziua de azi care-şi doresc să se facă doctoriţe, cântăreţe, modele, iar cele mai curajoase, poliţiste, astronauţi, grăniceri.
La vârsta lor eu aveam cu totul alte vederi.

Nu-mi place

Tot în ordine aleatorie, nu-mi plac următoarele:

1. Valentine's day, Halloween şi alte sărbători asemenea lor, care n-au nici o semnificaţie pentru nişte români ce suntem, dar pe care le înghiţim cu tot cu coajă, îndesate fiindu-ne pe gâtlej de neamurile mai înstărite dinspre vest. Cu complexul sărăntocului care aspiră la o viaţă şi-o imagine mai bună, rânjim tâmp şi lăudăm bucatele grozave de la masa lor, chiar dacă papila noastră se zvârcoleşte în chinuri asaltată de gusturi necunoscute, tânjind după mămăliga noastră prietenoasă şi caldă.
Dacă pe cei plecaţi aiurea prin lume pot să-i înţeleg că adoptă obiceiurile popoarelor care i-au adoptat la rându-le, pe Ion Boureanu din Jegălia-Călăraşi nu-l pot ierta dacă azi înhamă calul la căruţă şi, îndesând în traistă o inimioară roşie pe care scrie I Love You, străbate satul să-i ureze Mărioarei Hepi Velăntai.

2. Nu-mi plac telefoanele. Mă gândesc serios şă renunţ la telefonul mobil. Când sună (şi sună de zeci de ori pe zi), mă apucă năbădăile, răspund abia stăpânindu-mi frustrarea. Sunt oameni care mă sună de drag, interesându-se sincer de soarta mea (vorba lui Vasile Baghiu), dar dacă telefonul sună fix când fac un calcul anevoios, fix într-un viraj în ac de păr, fix când bat albuşurile spumă, fix când îmi şamponez părul sau alte asemenea fix-uri, nici măcar interesul acesta sincer nu mă mai încălzeşte.

3. Nu-mi place mazărea.

4. Nu-mi plac prosoapele cu balsam de rufe. Prefer să mă usuc în aer liber decât să mă căznesc să mă şterg de apă cu un prosop care alunecă pe mine precum gâsca pe baltă.

5. Nu-mi place tonul ridicat, zgomotele, disonanţele, râsul zgomotos. Am urechi simţitoare, emotive, impresionabile. Dacă cineva vorbeşte tare, dacă râde strident, ca o bucată de polistiren apăsată pe geam, dacă izbeşte portiera, dacă muzica depăşeşte cei 60 de decibeli normal suportabili, mi se zbârcesc urechile, se cocoloşesc, se chircesc, am senzaţia că-mi vor intra în cap şi vor închide uşa după ele.
(Să n-aud comentarii, dar mie zgomotele mari după ce mi-au intrat prin urechi, mi se preling o parte prin humerus până în palme, iar restul alunecă, raşchetându-mi măduva spinării, până în pantofi).

6. Nu-mi place graba, agitaţia, deadline-urile, pripeala, presiunea, zorul. Pentru unii toate astea sunt andrenergice, pentru mine sunt la fel de toxice ca gazul sarin. Când am nevoie de adrenalină ies în trafic, fac liniuţe cu Vasile pe bulevard, dar când vine vorba de treburi vreau să le fac pe îndelete, fără Damocles prin preajmă.

7. Nu-mi plac unghiile lungi. Ale mele, zic.

8. Nu-mi place frigul. De cum dă iarna intru în hibernare, ca ursul. Dacă n-ar fi musai să ies din bârlog, până s-ar desprimăvăra nu m-aş dezlipi de şemineu şi nu m-aş descălţa de papucii de casă. Frigul nu-mi strâmtează doar vasele de sânge ci şi elanul, tonusul, pofta de mâncare, randamentul, talentul, amuzamentul.

9. Nu-mi place dezordinea, mizeria, slinoşenia, mirosurile urâte, hainele boţite, pantofii înnoroiaţi, halena de usturoi, femeile bătrâne cu părul lung, nestrâns.

10. Nu-mi place de mine când mă învinge lenea, când judec cu cizmele, când îmi pierd controlul şi mă enervez, când sunt intolerantă, când mă îngraş peste 55 de kile, când spun răutăţi gratuite (sau costisitoare :D), când fac măgării pe care nu mi le mai pot ierta eu, când mă cred mai deşteaptă decât sunt.

Când nu-ţi mai place de tine, e crunt!

Îmi place

Leapşă sosită la mine pe aripile Wind-ului şi din joaca puiuluideblog, care va lua calea banalităţilor lui Eugen şi-a Bucureştiului de vis dacă le va plăcea.

Sunt multe lucruri care-mi plac mie, e greu să numesc doar 10 dintre ele.
Le voi aminti pe cele care-mi vin acum în minte, la întâmplare.

1. Îmi place Dumnezeu, pentru că nu seamănă cu noi, chiar dacă ne-a făcut după asemănarea Sa. Îmi place de El pentru că indiferent de ticăloşiile pe care le facem, ne iartă şi ne răsare în fiecare zi soarele, şi ne dă bucurii mari şi mărunte, şi oameni frumoşi şi buni pe lângă noi, şi nădejdi în zilele grele, şi pâine, şi apă şi multe altele de care nici nu ştim noi că avem nevoie.

2.Îmi plac cărţile alea scrise fix pe gustul, pe mărimea şi pe sufletul meu, după care ţin doliu când le termin de citit. Cărţi care nu-s scrise numai cu litere şi cuvinte ci-s scrise cu mirosuri, cu gusturi, cu culori şi imagini, cu simţăminte, cu stări, cu emoţii care-ţi opresc inima.

3. Îmi place şi rucola. Foarte tare. Amăruie cât să aibă personalitate, bogată, minunată. Şi-n salată, şi-n tartă, şi azi şi mâine şi altă dată.

4. Şi pantofii îmi plac. Cumplit. Mai ales cei cu tocuri înalte. (Păcat că Daria nu mă înţelege. :D )
Pot să port o rochie şapte ani, n-am nicio problemă, dar fără pantofi mă ofilesc. Sunt pantofi în faţa cărora mi se înmoaie inima, genunchii, ochelarii, fac vertij, hipertensiune şi stridor laringian. Pantofii sunt prietenii cei mai buni ai picioarelor mele umblătoare. Prietenii lor sunt şi prietenii mei, deci.

5. Umorul fin. Îmi place aşa, până în strafundul creierului, umorul de calitate, replicile inteligente, ironiile subtile, chiar şi atunci când eu sunt subiectul lor. Toate acestea vădesc un spirit viu, ascuţit, pozitiv.

6. Mihnea. Şi pe lângă el toţi copiii. Copiii sunt un univers întreg, o inepuizabilă sursă de încântare, candoare şi soare. În preajma unui copil nu poţi fi decât uimit şi fericit.

7. Sunetul violoncelui îmi place până la lacrimi, până la piele de găină, până la păr ridicat pe ceafă. Grav, plin, mi se pare ca o piersică zemoasă şi catifelată. Par exemple: Bach - Allemande.

8. Mătasea. Da, mătasea naturală e atât de bună la simţit că de fiecare dată mă ia cu furnici pe piele şi pe sub piele când mi se prelinge ea agale de la humerus până la falange, când mi se târăşte lascivă nu numai pe trup ci şi printre măruntaie, îmi învăluie nucleul amigdalian, se încolăceşte pe axoni, se înfăşoară pe aortă, şi-mi merge drept la inimă.

9. Târgurile de antichităţi cu tot felul de lucruri vechi, cu straturi de poveşti şi istorii aşezate pe ele: ceşti, lămpi, vase, monede, gramofoane, tablouri, tacâmuri, cutii, medalii, ceasuri, felinare, scrisori, cărţi, bijuterii, fotografii.

10. Îmi plac demarajele, drifturile, viteza, maşinile cu personalitate şi Mazda RX8.



Despre ce nu-mi place scriu mâine că acum am treabă.

Visul unei după-amiezi de iarnă

Dragii mei, degeaba aţi trăit pe lume, degeaba aţi adunat averi, degeaba aţi petrecut vacanţe în insule exotice, dacă n-aţi petrecut o după-amiază ca a mea.
De regulă nu mă laud cu reuşitele mele dar astăzi fac o excepţie tocmai pentru că aş vrea să vă împărtăşesc şi vouă reţeta unei după-amiezi de vis.

Locaţie intimă, de un alb luminos, decorată în stil minimalist, pe alocuri cu elemente de inox. De cum am păşit înăuntru m-a învăluit un miros discret, aromoterapeutic. Muzică excelentă, lumină discretă.
Bărbatul a intrat înaintea mea, strângându-mi uşor mâna. Apoi a închis uşa în urma noastră, zâmbindu-mi irezistibil. În clipa aceea abia m-am putut stăpâni să nu-l sărut, atât de fermecător mă privea. Mi-a arătat locul unde trebuie să mă aşez. M-am conformat, beată de încântare, întrebându-mă ce-am făcut ca să merit o astfel de întâlnire, un astfel de bărbat, fie şi numai pentru o jumătate de zi. Tânăr, plin de viaţă, debordând de energie creatoare, care îmi pronunţa numele într-un fel în care nimeni nu mi l-a mai rostit vreodată. Uitasem de Vasile, uitasem de lumea de-afară, eram doar noi doi privindu-ne în ochi cu cea mai pură dragoste.





















Eu şi Mihnea, în cabina de duş.

Blog-notes

Dacă acest articol ar fi fost o carte iar comentariul meu, pe blogul lui Eugen, o adnotare pe paginile ei, se cheamă că deja ţin cont de părerea celor care consideră notiţele o impietate adusă cărţilor când folosesc, iată, "blog-notes-ul" pentru observaţii. :D

Prietenul nostru povesteşte despre prietenul lui şi prietena prietenului lui, ambii nemulţumiţi. El pentru că ea nu participă financiar la uniunea consensuală, ea pentru că ar vrea ca el s-o sprijine mai mult.

Nimic nou până aici, eu am aflat de mai bine de două decenii că aşteptările nu-s niciodată direct proporţionale cu realităţile din teren, încă de pe vremea când, visătoare, aşteptam ca Vasile să-mi cânte, îndrăgostit, serenade în miez de noapte iar el îmi citea, neliniştit, Comedia umană ziua-n amiaza mare. Contemporane cu aşteptările mele erau şi-ale lui, care noaptea visa raţe cu portocale iar la lumina zilei servea budinci catastrofale.

Deşi dragostea trece prin stomac, secretul fericirii nu este masa îmbelşugată ci masa negocierilor, cu dicţionarul ♀- ♂ la îndemână. Pentru că chiar dacă locuiesc în aceeaşi ţară, se poate lesne să nu vorbească aceeaşi limbă.

"Io vreau un bărbat care să mă sprijine mai mult", zicea prietena prietenului lui Eugen în poveste.
Ei bine, propoziţia asta trebuie tradusă. Adică femeia trebuie să explice clar, în termeni exacţi, ce aşteptări are. Vrea sprijinită de braţ când pe trotuar e polei? Vrea un grup-suport când e deprimată că s-a îngrăşat? Vrea sprijin material? Vrea glezne pupate şi picioare încălţate? Să se exprime, clar, aşadar: Guban? Louboutin?
Da, e foarte greu să formulezi în termeni precişi şi concişi dorinţele tale bombastico-fantastice, să le dai o faţă mai omenoasă, să cauţi prin hăţişul de bălării care-ţi populează aşteptările şi visările, câteva fraze de bun simţ care să nu-i bulbuce ochii şi să nu-i strepezească auzul iubitului, dar altă cale nu-i. Ori îi spui, ori îţi pui aşteptările-n cui.

Cu egală dreptate şi domnia lui trebuie să-şi prezinte aşteptările. Iar dacă ei i se cere efortul de-a renunţa la broderii, epitete şi aluzii discrete pentru ca el să priceapă limpede mesajul, de la el se aşteaptă o exprimare care să ţintească nu cortexul cerebral cu gândirea lui abstractă, ci sistemul limbic, responsabil cu emoţiile şi memoria.
Ce doreşte el? (În afară de sex, pentru că asta subînţelege ea şi fără cortex). Dacă aşteaptă curăţenie, trebuie să precizeze de care: zilnică, săptămânală, lunară sau anuală? Dacă vrea mâncare trebuie să-i spună cam de care, cam câtă şi cam la ce ore. Dacă vrea şi hainele spălate şi călcate înseamnă că vrea cam de toate şi deci tre să aducă la masa negocierii lista lui cu participaţiuni la uniunea consensuală.

Şi uite-aşa, doi oameni mari şi responsabili, adaugă sau taie de pe listă, de comun acord, aşteptări. Le ajustează, le printează şi le semnează dacă-i aranjează.

Ştiind astfel fiecare ce are de făcut şi de aşteptat, vor constata că fericirea există.
Şi coafura rezistă.

Însemnări -la propriu- pe margine de carte

Nu e o leapşă, dar am preluat titlul de la Silavaracald, iar postarea mea e generată de observaţiile ei. Citiţi articolul, ca să vorbim în cunoştinţă de cauză.

(Silavaracald, Arcadia te salută şi zice sărumâna pentru articolul care m-a inspirat, iată, să-mi fac înviorarea de dimineaţă a neuronilor.
Respect cu drag opinia ta, fiecare se apleacă asupra unei cărţi cu propriile aşteptări iar cărţile, ca şi alte întâmplări, pot avea efecte diferite asupra noastră).

Ca una care fac, uneori, însemnări pe cărţi, nu consider o dramă nici adnotările mele nici cititul unei cărţi adnotate.
(Cu amendamentul că o carte împrumutată trebuie păstrată cu sfinţenie, nu se scrie pe ea, nu se îndoaie, nu se pune pe oala cu smânână! :D)

Aşadar, ultima dată când am însemnat pe marginea unei cărţi a fost aseară, recitind Partea Diavolului (Denis de Rougemont) , neştiind că azi, dis de dimineaţă, voi citi despre obiceiul meu încălţată cu mocasini străini. :D

În capitolul "Vital" şi alte sofisme, am dat peste observaţia aceasta:

"De fiecare dată când descoperim un nou mecanism al vieţii devenim obsedaţi de ideea că "asta explică totul". Ciudată nevroză a omului modern! Ce e mai prostesc decât să crezi să explici conduita şi deciziile morale ale unui tot prin descrierea funcţionării unora din părţile lui, totdeauna ultimele analizate? Cine îţi dovedeşte că glandele te determină pe tine în mai mare măsură decât le influenţezi tu pe ele? Omul acesta are un caracter rău; puteţi spune că ficatul lui bolnav e cel care-l face să fie rău dar ştiţi la fel de bine că şi o mare furie deranjează ficatul. Cine a început? Cine e răspunzător de această decizie rea? Omul, sau ficatul lui?"

Pasajul m-a dus fulgerător cu gândul la părerea profesorului Emeran Mayer de la Universitatea California, despre care citisem mai devreme: "până acum, psihiatrii n-au căutat niciodată cauzele problemelor dedesubtul gâtului însă, în viitor, probabil că vom trata bolile psihice nu numai la nivelul creierului, ci şi la nivelul tubului digestiv" şi mai apoi la ce spunea profesorul Gomez-Pinillo că "alimentele acţionează asupra creierului ca un preparat farmaceutic".
Am notat pe marginea paginii trimiterea către cele două legături pe care le-am făcut în timp ce citeam, fără să consider asta un păcat impardonabil.

Mergând mai departe şi presupunând că la un moment dat voi împrumuta cartea cuiva care va citi adnotarea, opinez că dacă va cerceta cele scrise de mine nu i se va întâmpla nimic fatal.

Noa, iacătă, aveţi la dispoziţie două păreri diferite, la care o puteţi adăuga pe-a voastră, cu egală dreptate.

Lecturi minunate!

Povestea porcului reloaded

După saltul de record mondial al domnului Emanuel, viaţa a revenit la normal.
Doamna Gabi mă întreba grijulie în fiecare dimineaţă ce meniu poftesc în ziua respectivă, iar domnul Emanuel era şi grijuliu şi zglobiu. Doamna făcea zilnic prăjituri. Domnul îmi povestea zilnic aventuri. Eu eram plină de figuri. Ecosistemul rezista.

Om cu frica lui Dumnezeu şi cu oarece frici legate de mine, domnul Emanuel mi-a atras delicat atenţia că ordinea în casa lor este lege şi că nici pe mine nu poate să mă dezlege de la această obligaţie. Aşadar, dacă voi mai părăsi incinta lăsând dezordine în cameră, voi suporta rigorile legii. Aşa de blând îmi vorbea, aşa de calm mă avertiza, că nici prin gând nu-mi trecea că s-ar putea vreodată să fiu bună de plată.

Vremea trecea, un vecin mă plăcea, curte îmi făcea, iar în cameră la mine dezordinea domnea. Ecosistemul încă rezista.

Până într-o seară de iarnă geroasă când, întorcându-mă acasă cu vecinul curtenitor, am simţit brusc că mor: camera mea era foarte luminoasă, cu perdeaua netrasă. Cum şedeam la etajul al doilea, priveliştea nu era greu de admirat şi judecat. De lustră atârnau nişte ciorapi, vreo câteva tricouri şi nişte chiloţi întinşi astfel ca să poată fi interpretaţi fără dubii după formă, iar de mânerul geamului atârnau două sutiene în poziţii obscene. Aveam probleme! Ecosistemul se dărâmase.

Vecinului i-am arătat luna, am făcut pe nebuna şi-am urcat pe scări ca furtuna. Pe masă aveam adunate grămăjoară tricouri, stilouri, caiete, ghete, cosmeticale, reviste ilegale, vaza cu flori moarte, o carte tolănită pe spate şi aşa mai departe, iar pe pat o învălmăşeală totală. O privelişte infernală.

Aţi văzut vreodată o furnică agitată? Ei bine, aia era anchilozată faţă de viteza cu care m-am mişcat eu în următoarele 30 de minute! Mama Gonzales m-ar fi dorit de noră, pot să jur, dacă m-ar fi văzut atunci, cu ce sprinteneală am făcut eu curăţenie generală.

Când cheia s-a răsucit în broască, pe mine mă durea la bască. Stăteam tolănită pe pat, totul era aranjat.
Dacă vă imaginaţi că odată întorşi acasă domnul Emanuel sau doamna Gabi au scos vreun cuvânt, vă înşelaţi. Erau diplomaţi. Până în măduva oaselor. Iar eu făcusem curăţenie până în măduva sertarelor, deci la ce bun să se dezbată o problemă deja rezolvată? Fiecare şi-a văzut în pace de viaţă fără să dea cărţile pe faţă. Ecosistemul se echilibrase.

Singura care nu era împăcată era onoarea mea nerăzbunată. Trebuia să mă pregătesc temeinic, iepurele nu mă mai putea salva încă odată. Am aşteptat cam o săptămână să se liniştească spiritele şi vigilenţa domnului Emanuel să obosească. Îi era limpede că tăcerea mea nu prevestea nimic bun, aşa că nu se aşeza nicăieri fără să verifice locul, privea mereu peste umăr, era mereu cu ochii-n patru.
Numai că nenorocirea te loveşte când te aştepţi mai puţin, iar eu îmi făcusem munca de cercetare temeinic. Mi-am notat cu precizie ora la care sună ceasul deşteptător, cât îi ia urmăritului să iasă în coridor, care e pasul următor; cât durează micul dejun, echiparea, la ce oră e plecarea. M-a ajutat faptul că era organizat şi punctual ca un ceas elveţian.

Sosise clipa răzbunării!
Am aşteptat retragerea în dormitoare, ora de culcare, sforăitul de rigoare şi-apoi am sărit în picioare. Am luat pantalonii domnului Emanuel şi le-am cusut mărunt, cracii. Am cusut degetele de la mănuşi, două câte două. Apoi am trecut la palton. Am sigilat mânecile, buzunarele şi butonierele. Căciulii i-am cusut câteva pene din coada fazanului împăiat de deasupra uşii. Am aşezat totul frumos în cuier şi m-am culcat. Am adormit greu, dar la ora 5,30 am sărit din pat, m-am îmbrăcat pe întuneric, fără zgomot şi-am ieşit tiptil din casă.
Nespălată, nemâncată şi emoţionată.

Eram răzbunată.

Povestea porcului

Una din cele trei femei, dragii mei, mi-a răvăşit amintirile cu povestea plecării ei de-acasă, într-o iarnă geroasă, în papuci de casă. O consolam şi-i spuneam că se poate şi mai rău, adică se poate ce-am păţit eu.

Trimisă de părinţi, cu inima mică şi cu nădejdea mare, la şcoli, a trebuit într-o bună zi să las iarba grasă de-acasă şi să explorez pajiştile lumii mari. Ca să-mi fie tranziţia mai uşoară, de cu primăvară, ai mei au căutat un cuib cât mai cald pentru toamna pribegiei mele. Nu ştiu dacă a contribuit şi norocul lor sau norocul meu singur s-a descurcat atât de admirabil, dar mi-au găsit o casă adorabilă şi durabilă. Populată cu doi oameni minunaţi. Mi-au fost ca nişte părinţi, pe care eu i-am scos din minţi.
Doamna Gabi, un fel de pâine caldă pentru burta mea veşnic lihnită, iar domnul Emanuel un fel de petec pentru sacul meu veşnic rupt.

Acomodarea a durat vreo 34 de minute, până am împânzit camera frumoasă, călduroasă şi luminoasă cu lucrurile mele. Apoi a început şedinţa de informare cu domnul Emanuel. Mare om, mare pişicher!
Am fost informată că pe lângă camera propriuzisă, părinţii negociaseră şi-o debara (pupa-i-aş, ştiau ei cu ce arsenal aveam să plec în lume, cunoşteau omu' pe care-l crescuseră la sân!) şi că, deci, mai mult spaţiu nu am voie să ocup cu niciun chip. Prin urmare, legislaţia în vigoare prevedea că la uşă, pe pătratul de linoleum care proteja mocheta, nu aveam voie să expun decât una pereche încălţăminte. Restul încălţărilor, obligatoriu curăţate, urmau a fi depozitate în debara.
Cunoşteam melodia asta de la mama şi mi se părea la fel de armonioasă şi la fel de puţin imperioasă.

În timp, am izbândit să mut la uşă toată debaraua de pantofi, încât abia se mai putea deschide uşa. Cum principiul acţinii şi reacţiunii este valabil până în zilele noastre, am simţit într-o bună dimineaţă un cârcel în inima mea de purcel: domnul Emanuel m-a lăsat în prag de examen fără niciun papuc. Absolut toată încălţămintea mea dispăruse fără urmă, odată cu proprietarii.
De la examen nu puteam lipsi, era viitorul meu în joc.
Să plec încălţată cu perechea de gumari ai doamnei care purta cu trei numere mai mult ca mine, nici asta nu era plăcut deloc.
Cum examenul nu mai avea răbdare, am luat gumarii în picioare şi-am luat-o pe cărare. Una aşa, ma ocolitoare. Fiecare pas pe care-l făceam, muşca din fiinţa mea. Fiecare ochi care se holba mă ucidea. Drumul întoarcerii lui Peneş Curcanu' a fost floare la ureche pe lângă drumul meu nepereche până la cămin, unde am împrumutat de la o colegă o pereche de pantofi. Jur că nu mi-a mai păsat deloc că pantofii nu se asortau cu ţinuta mea din ziua respectivă. Ăia au fost cei mai arătoşi pantofi care m-au încălţat vreodată!

Dar, cum fiecare faptă are o răsplată, răzbunarea era de rigoare.
Ca o fină cunoscătoare a tabieturilor domnului Emanuel ştiam că la sosirea acasă se va aşeza la masă. Apoi, va dori să-şi facă siesta în camera domniei sale. Gras fiind, nu se va putea îndoi din şale, aşa că-şi va prăvăli făptura uriaşă peste teancul de perne gata pregătit, se va apuca de citit şi-apoi de sforăit.
Totul a decurs conform obiceiurilor sale până la momentul prăvălirii făpturii. Pentru că urletul scos de iepurele gonflabil pe care i-l aşezasem sub perne l-a propulsat pe domnul Emanuel peste masă fix cum îl propulsa prăjina pe Serghei Bubka, peste ştachetă. Sprinten ca atunci nu mai fusese din copilărie şi nici n-avea să mai fie.