Parcarea din 23 de mişcări şi 4 flotări

Fosta mea vecină avea o maşină. Pe care o scotea la plimbare duminica şi de sărbătorile legale. Viaţa noastră era tihnită ca pe vremea lui Topârceanu.
Noile vecine, cinci la număr, au trei maşini. 0,6 maşini pe cap de locuitor.

Vecina-mamă are 80 de ani şi n-are permis. Nici maşină nu are. Circulă cu bastonul, speriind câinii şi amuzându-se: "Îs atât de frumoasă că mă latră şi câinii!"

Fiica ei de 6o de ani are maşină de un an, două fete de circa 30 şi circa 25 de ani şi permis de conducere de foarte mulţi ani. A uitat de când. Şi să conducă a uitat. Când şofează se autosesizează toată suflarea de pe strada noastră. Primul lucru declanşează alarma. Apoi urcă la volan, îşi aranjează cocul, ochelarii, îşi fixează centura, oglinzile, repoziţionează scaunul, verifică ştergătoarele, claxonul, aprinde farurile, porneşte motorul, îl turează de ţâşneşte funinginea pe ţeava de eşapament ca la un avion cu reacţie, semnalizează dreapta, virează stânga, pune vehicolul în mişcare. Debreiează cu mare zgârcenie, de parcă ar negocia un schimb valutar cu bişniţarul din colţ, încetineşte, opreşte. Apasă butonul de la telecomandă, poarta începe să se deschidă. Din motive necunoscute mai apasă butonul odată, poarta se opreşte întredeschisă şi nedumerită. În cele din urmă pleacă.
Vom afla cu toţii când se întoarce, nu ne facem griji.


Fiica de 30 de ani are permis de 10 săptămâni. Maşină nu are. O conduce pe-a mamei. Încet. Foarte încet. Roteşte volanul cu pas-adaugat, cu ochii lipiţi de parbriz, cu fruntea lipită de volan, cu o portocală uriaşă liptă de lunetă. Fiind începătoare, nu face parcări. Claxonează scurt şi una dintre avansatele familiei iese şi garează autoturismul.

Mezina are vână, nerv, permis vechi şi prieten nou. Merge apăsat, smucit. Conduce la fel. Demarează în trombă, debreiază şi accelerează desincronizat, pe motor îl doare şi moare. Îl resuscitează, accelerează şi decolează. La poartă frânează.
La întoarcerea târzie de astă noapte a constatat siderată că pe locul ei de parcare s-au basculat doi metri cubi de nisip pentru resistematizarea curţii. A urmat cugetarea şi elaborarea unui plan de parcare. Când detaliile teoretice au fost puse la punct, a purces la fapte. Demaraj, viraj, frână. Eroare. Da capo. Marşarier, frână, demaraj, viraj, blocaj. Ceva nu mergea bine.
Recapitulare. Deziderat: gararea cu spatele, între gard şi movila de nisip. Mod de lucru: poziţionarea Opelului oblic pe drumul de acces, marşarier cu volan dreapta maxim, viteza de redresare a direcţiei de înaintare direct proporţională cu viteza de deplasare a vehicolului. Start. Demaraj. Viraje aleatoare. Eroare.
Da capo.
Da capo.
Da capo.
Iese familia în pijamale de prin dormitoare.
Opelul îşi înfige cu putere posteriorul în movila de nisip. De trei ori. Din ce în ce mai apăsat. Semn că şoferul e iritat. Ţeava de eşapament, tunată, robustă, zgomotoasă, se umple de nisip. Sora mai mare sare în ajutor. Face o flotare şi purcede la eliberare. Îşi înfige manichiura pe ţeavă, scoate ceva nisip şi dă să plece. Prea târziu! Motorul scuipă funingine nisipoasă ca vulcanul islandez. Cămaşa de noapte compromisă. Şi somnul vecinilor. Se ivesc pe la ferestre, cu ochii cârpiţi. Somnoroşii! Au pierdut episodul pilot. Insomniile mele sunt benefice, iată. N-am pierdut nicio secvenţă. Ochiul meu vigilent a fost pe fază de la primele vibraţii de tobă spartă până la ultima mişcare de parcare.

Al fine.

În fine.

Vecina-mezină coboară de la volan aburindă. Vecina-mamă, care a asistat fără un cuvânt la cazne, dă o tură Opelului epuizat şi glăsuieşte concluziv: "Perfect"!