Jalea şi valea

De-a lungul şi de-a latul alambicatei noatre vieţi căştigăm şi pierdem deopotrivă, după reguli pe care nu le înţelegem şi nu le putem controla.
Când câştigăm ceva aproape toţi recţionăm la fel: ne cresc aripi, ne zboară fluturi prin stomac, ne creşte adrenalina, inima, lumea ni se pare mai frumoasă, iarba mai grasă. Zâmbim, plutim şi dormim liniştiţi.

Însă când pierdem stiloul cu peniţă de aur sau broşa în formă de balaur, când pierdem ocazia sau ni s-a ofilit colocazia, când pierdem o afacere bănoasă sau pătăm faţa de masă, când ne fuge de-acasă găina sau vecina, când pierdem avionul sau am ars bulionul,
când ne-a crescut rata sau ni s-a măritat fata, recţionăm diferit. În funcţie de dimensiunile prăpădului personal, unii înjură, alţii fac spume la gură. Unii se perpelesc, alţii înţepenesc. Unii nu mai vorbesc în următoarele două decenii decât despre pierderea lor, alţii tac mâlc, dosesc prăpădenia sub pătură şi dorm cu ea la sân hrănind-o şi adăpând-o, să crească mare. Şi de unde era ea o pierdere mică, devine peste noapte voinică şi păguboşii se simt astfel îndreptăţiţi să fie acri şi nefericiţi, până la o nouă potopire sau o nouă fericire.

Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui, zicea înţeleptul Solomon. Musai deci că şi jalea trebuie să aibă un termen de garanţie, dincolo de care râncezeşte şi se împute.

Personal, m-am săturat de nemulţumiri, de scâncete, de oftaturi, de suspine, de feţe lungi, de revolte, de lacrimi, de drame, de ameninţări, de lamentări iar şi iar repetate. Chiar dacă-s justificate.
Vreau o pauză, o gură de oxigen, o căpşună, o noapte cu lună, o carte bună.

Jalea? Valea!