Fraternité, ou la mort!

După atâtea teorii cutezătoare de făcut capul mare, azi despre fraternitate.
Subiect deopotrivă duios, preţios şi vărzos.

După ce ne-a plămădit din ţărână, Dumnezeu ne-a suflat în nări suflare de viaţă şi odată cu ea şi necesitatea fraternizării. Când a văzut Adam că toate dobitoacele au un suflet egal lângă ele şi că numai el e singur singurel, s-a întristat peste poate. Aşa că s-a ales, prin mila Domnului, cu o Evă îngrozitor de frumoasă, cu al cărei păcat a fraternizat imediat. Drept pentru care a fost cercetat, judecat şi alungat. Restul e istorie. Tristă.

Revoltaţi de atitudinea Evei şi impresionaţi de drama lui Adam, bărbaţii din zilele noastre fraternizează cu el ori de câte ori sunt loviţi în moalele inimii. Şi cum pe Adam ia-l de unde nu-i când să bei o bere, caută şi ei prin epocă după vreun confrate cu care să-şi astâmpere dorul sau omorul.
Sunt însă şi bărbaţi care fie sunt evoluţionişti convinşi, fie sunt sătui de bere, aşa că fraternizează cu Robinson Crusoe. Şi se refugiază în singurătatea podului casei ori în pivniţă şi-şi îneacă sau îşi spânzură amarul, după caz.

Dacă bărbaţii, la o adică, au alternativa insulei pustii, femeile nu-s compatibile genetic cu solitudinea, pustietatea şi tăcerea, deci ele-s oarecum condamnate la fraternizare şi verbalizare. Oricât de cumplit le-ar iubi alesul, oricât de burduşit le-ar fi portofelul, oricât de gogonată le-ar fi fericirea conjugală, sau, dimpotrivă, oricât de neiubite, sărăcite şi deznădăjduite ar fi, ele simt năpraznic nevoia de fraternizare cu o altă Evă care a trăit sau trăieşte o poveste asemănătoare. Pantofii cei noi, exemele cele vechi, tunsoarea avangardistă, vecina retrogradă, PMS-ul, alesul, toate trebuie împărtăşite, vorbite, (răs)tălmăcite.
Fraternitatea între femei e mai complexă decât o ecuaţie cu 5 necunoscute şi are perspective şi unghiuri cărora nu le-ar da de capăt nici Grigori Perelman însuşi. Căci, cum să pricepi o fraternitate care, născută spontan, ca Drosofila Melanogaster pe felia de lămâie uitată pe masă, între două cetăţene părăsite concomitent de bărbaţi, se spulberă ca păpădia în vânt de îndată ce uneia i s-a întors bărbatul rătăcitor, în ciuda legămintelor de prietenie şi răzbunare eternă, în răspărul mucilor şterşi reciproc, a lacrimilor la patru ochi, şi-a îmbrăţisărilor la patru mâini şi patru sâni?

Dacă cele de mai sunt au o aplicabilitate oarecum planetară, plaiul mioritic are particularităţi pe care alte naţiuni nici nu le bănuiesc.
La noi fraternitatea este la ea acasă, imperioasă şi contagioasă, că doar nu degeaba "codru-i frate cu românul" şi nu cu ungurul sau turcul.
Cum am oareşce anomalii genetice (de bună seamă nu vă spun ceva nou), dacă am văzut că oricât de năprasnic mi-a fost extazul sau necazul n-am avut curajul să-l împart frăţeşte nici cu mama, darămite cu prietenele, dacă exemele mi le-am ascuns sub un strat gros de alifie până şi de ochii proprii necum de cei ai amicelor, mi-a mai rămas codrul, cu care am fraternizat la nevoie, după modelul lui Toma Alimoş Frăţior de vitejie/Tovarăş de haiducie.

Într-o excursie de asta terapeutică, acompaniată de mireasma floricelelor şi de ciripitul păsărelelelor, m-am avântat în inima codrului periculos de mult şi eram s-o mierlesc. Adâncită în reverie şi revenire, m-am pomenit în spatele meu cu un cetăţean cu securea în mână. Am înţepenit instantaneu şi pentru o clipă am fraternizat cu Scufiţa Roşie.
Mă şi vedeam decapitată, subiect de ştiri la ora 5. Cetăţeanul, când mi-a văzut părul vâlvoi, ochii de broscoi şi ţepeneala de statuie s-a înduioşat şi m-a asigurat că-i om bun, venit în pădure după rădăcină de Osul-iepurelui ca să-şi doftoricească propriile oasele atacate de reumatism.
După experienţa aceea, n-am mai fraternizat niciodată cu codrul, oricâte drame mi-au desfrunzit sufletul.

Dragii mei, fericiţi sau nefericiţi, iubiţi sau părăsiţi, extaziaţi sau frustraţi, nu prea ne plac solo-urile. Preferăm să cântam în duet sau în cor.
Fraternité, ou la mort!

Libertate, egalitate, fermitate

Se spune că om liber e acela care nu are nevoie să spună nicio minciună. Cum nu cred să existe cineva care să nu spună minciuni, nu cred, pe cale de consecinţă, că este cineva cu adevărat liber pe planetă.
Deci, dacă n-ai curaj să-i spui soacrei în faţă că arată ca un păun în călduri cu noua coafură, dacă n-ai sânge-n vine să-i spui nevestei că până şi Rubens ar refuza s-o picteze de teamă c-o să plângă în somn după ce gată tabloul, dacă îţi vezi vecina cu puşca la ochi gata să-şi ucidă căţeaua pentru că i-a dezgropat peste noapte toţi bulbii de gladiole şi n-ai curaj să-i spui că maidanezul cel nou pe care l-ai adoptat e pasionat de gradinărit, se cheamă că eşti un mincinos şi că libertatea ta nu se observă decât la microscop.

Despre egalitate am mai vorbit, personal nu cred în egalitatea între oameni, între sexe, între naţiuni, etc. Practic, nu există egalitate. Când îmi fac curaj să mă privesc în oglindă (de obicei seara, la lumină slabă şi cu oglinda aburită) constat, împăcată de-acum, că am un ochi mai mare decât celălalt (la ofertă cu o jumătate de dioptrie în plus), incisivii îmi sunt tociţi inegal, urechea stângă e niţel mai sus decât cea dreaptă (până mi-am dibuit şi acceptat defectul am dat vina pe toţi opticienii care mi-au făcut ochelari), sprânceana stângă mai zburlită ca surata ei. Bunicile mi le-am iubit inegal iar educatoarea a lăudat-o mai tare pe Geta pentru desen , deşi găina ei semăna mai mult cu un dinozaur.
Egalitatea este un concept utopic, în care mai cred doar visătorii şi cutezătorii.

Cu libertatea şi egalitatea m-am lămurit, nu am speranţe, nu am frustrări. Cea care mă chinuie acum este problema fermităţii. Nimic fleşcăit nu mai are trecere în zilele noastre.
Dacă-ţi atârnă guşa, eşti pierdut. Singura scăpare e să te-mprieteneşti cu Mariana Nicolesco, s-o rogi să-ţi împrumute nişte eşarfe şi să te înveţe nişte strategii de camuflaj.
Dacă eşti violonist şi ţi se fâlfâie tricepsul brahial, fie te laşi de cântat la vioară fie, în loc să lucrezi la Dublul concert de Bach, lucrezi dublu cu nişte gantere de 10 kile bucata.
Dacă fugind să prinzi troleibuzul sânii ţi se-agaţă în şiragul de mărgele sau se blochează sub cordonul de la rochie, mai bine renunţi la troleibuz şi mergi pe jos decât să înduri timp de jumate de oră 120 de ochi aţintiţi spre decolteul tău, plus cei doi ai şoferului care se reflectă din retrovizoare. (Bărbaţii ar face bine să nu râdă la observaţia asta, că aş putea să povestesc lucruri care le-ar şterge zâmbetul de pe faţă!)
Dacă n-ai măcar un părinte african al cărui ADN să-ţi îmbăţoşeze pleata, atunci mai ai nevoie de o slujbă part-time pentru bani de spume, geluri şi lacuri fixatoare.
Oricâte vitamine şi calciu ai mânca, unghiile nu ţi se vor întări suficient, deci trebuie să recurgi la cele de gel acrilic. (Am avut şi eu. După 48 de ore în care n-am putut să-mi culeg monezile scăpate pe jos, n-am putut să-mi scot o muscă din ochi decât după 20 de minute de plâns şi n-am putut posta pe blog pentru că ciocăneam debusolată tastatura, într-un acces de furie mi le-am smuls. În chinuri.)

Când gravitaţia mă va fi învins definitiv, trag nădejde să mă ferească de depresie neuronii, singurele potenţiale vestigii cu aspect erect.

Premii

De la Janet şi Liana, cărora le mulţumesc, am primit patru premii frumoase şi gustoase pe care le dedic cititorilor mei.

Transportul premiilor s-a realizat prin bunăvoinţa prietenului meu Robert, care a pus la bătaie Loganul său decapotabil. Îi mulţumesc pe această cale. Cum nu-mi permit să-l premiez cu un ursuleţ de pluş, lui îi dedic primul premiu. :D


Premiile merg mai departe către: Maya, Al.M, Cana Cu Cirese.

Climă cu premeditare

E cald. După o noapte în care (dacă n-ai avut aer condiţionat şi n-ai dormit pe faleză) te-ai tăvălit printre cearceafuri de ţi s-a scămoşat părul de la subţiori, abia aştepţi să ţi se dezlipească genele să te arunci sub duş. Urmează cafeaua. Fierbinte. Şi iar te iau căldurile, de data asta dinlăuntrul măruntaielor. Ca să te răcoreşti, deschizi geamul sau, dacă ai ogradă, ieşi afară şi speri să te bată vântul până se trezesc aparţinătorii.

Dacă e duminică şi nu mergi la muncă începi să faci planuri de petrecere a zilei. Ca să pui în acord planurile tale cu cele ale familiei, care are întotdeauna o cu totul altă viziune despre petrecerea weekend-ului, durează atât cât să aibă timp dimineaţa să crească mare şi să devină amiază. Cu soare. Şi dogoare.

Excursia e anulată. Pleci după îngheţată şi apă plată.
În faţa ta, la casă, o cetăţeană cu călcâiele crăpate ca Bărăganul după seceta din '35 aşteaptă sosirea căruciorului. Ea a ţinut rând. Apare la orizont gibonul împingător de cărucior ticsit cu mici şi bere. Vede că aştepţi sosirea lui şi-ar vrea să se grăbească. Dar burtoiul revărsat peste bracinar i se izbeşte de genunchi ca o gusă de pelican, împiedicându-l. Până descarcă pe bandă mormanul de tăvi cu mici şi baxurile de bere, până-şi scobeşte portofelul deshidratat precum călcâiele consoartei şi până încarcă înapoi în utilaj cumpărăturile, îngheţatei tale i s-a fleşcăit deja moţul de caramel.

Plăteşti în sfârşit şi demarezi în trombă. Între timp scaunul de la maşină are 80 de grade pentru că ai parcat la soare şi simţi cum andărueru' ţi se coşcoveşte ca o pungă de plastic pe-o plită încinsă iar tricoul ţi s-a lipt direct pe suflet.
Salvarea ta e climatronicul. Setezi temperatura la 13 grade şi speri să prinzi toate semafoarele pe verde. Numai că Murphy a ştiut ce vorbeşte când a inventat legile alea, aşa că e momentul potrivit pentru o nouă surpriză. Freonul a evadat. Deja eşti turbat.

Ajungi acasă ca un guguştiuc opărit şi te arunci iar sub duş. Când ieşi, nu prea te mai trage inima să te bagi în textile, dar nici ca Eva prin rai nu te poţi plimba în grădină aşa că în ceva petece şi ceva şnururi trebuie neapărat să te înveşmântezi.

Până mănânci, până strângi masa, până dai apă la câini, până deretici prin gradina proprie şi cea a vecinilor plecaţi la mare, vine seara.

Noaptea visezi Sahara.

Luminiţa de la capătul puterilor

Trăim vremuri grele. Vremea e rea şi ea. Până mai ieri cenusă vulcanică, azi inundaţii, mâine caniculă... Pare că nici lui Dumnezeu nu-i mai pasă de noi.

Pe amici, vecini, colegi, rubedenii, atunci când se interesează prin terţi de soarta ta ori când te întreabă direct ce mai faci, nu-i furnică grija de pacea ta sufletească, de echilibrul tău mental ori de exema ta interdigitală sau de faptul că ţi se exfoliază unghiile de la picioare din cauza lipsei de calciu. Ei vor să ştie dacă firma de leasing ţi-a ridicat maşina pentru neplata ratelor, dacă mai eşti director de marketing la multinaţionala aia sau, cu ploile astea nesfârşite, viitura a cărat cu ea şi postul tău, dacă ai mai luat vreo amendă pentru depăşirea limitei de viteză sau dacă furtuna de azinoapte ţi-a rupt trandafirul ăla de dulceaţă, din care le-ai promis un borcănel mai spre toamnă.

Fericirea ta nu interesează pe nimeni dar toţi par preocupaţi de contul tău bancar cam flasc în ultima vreme, de noua ta maşină cu cilindreea cam pricăjită, de pruncul tău care, jelit până de curând pentru slăbănogeală, s-a cam dolofănit în ultima vreme. (Doar n-o fi moştenit, Doamne fereşte, obezitatea de la soacra-ta!)

Printre calamităţi, slujbe, nepăsare, exeme, crize, analize, fiecare supravieţuieşte cum poate, cum se pricepe, fiecare încearcă să dibuiască luminiţa care să-l scoată la liman.
Pe lângă lanternă eu port şi o Beretta la cingătoare. Pe care o îndes pe capul oricui simt că adulmecă după sângele meu, cald încă.

Aurora ireală

Soare, vă rog!

După-atâtea ploi cu gheaţă
Vreau să iasă soarele!
De n-apare dimineaţă
Am să-i rup picioarele.

Păsările migratoare
Pot să stea la tropice.
Fetele să scoată-n soare
Busturi macroscopice!

Detectorul de nebuni

Înţelepciunea populară zice că poţi mânca un sac de sare cu cineva şi după ce l-ai gătat să n-ai habar cu cine vorbeşti. Cum să te mai miri atunci, neavând timp decât de-un sandviş, că te trezeşti cu surpriza vieţii tale constatând că cetăţeanul care după primele două îmbucături îţi părea o minune a naturii, ţi se înfăţişează, la ultimul dumicat, în toată nebunia făpturii?


Doamna Doina era, în viziunea mea din ultimul cincinal, o respectabilă profesoară pensionară, îmbrăcată foarte original, cu sprâncenele arcuite excepţional şi un gigantic gogoloi abdominal. Relaţia noastă în tot acest răstimp s-a rezumat la saluturi scurte, însoţite de câte un zâmbet acrişor, ca o corcoduşă care dă în pârg.

Sâmbătă, în vreme ce socializam cu două prietene, s-a îndreptat glonţ spre mine, m-a apucat de braţ şi mi-a şuierat printre dinţi: da, am vazut c-ai slăbit, că ai rochie nouă, dar asta nu-ţi dă dreptul să te ţii cu nasul pe sus, auzi? Mândria vine înaintea căderii, să ştii!
Preţ de paişpe secunde am înţepenit de surpriză după care am încercat să cer lămuriri şi să dau explicaţii. I-am mărturisit timid că rochia de pe mine are vârsta potrivită de mers la şcoală şi că cele 5 kile în plus care m-au ferit de îngheţ peste iarnă le-am dezbrăcat după ce-a dat firul ierbii, ştevia şi loboda şi după ce-a scăpat Mihnea la fugă pe propriile picioare.

Probabil că ochii mei de bibilică împuşcată au impresionat-o mai mult decat explicaţiile aşa că s-a înmuiat brusc, a coborât glasul, a slăbit strânsoarea şi mi-a mărturisit cu glasul sugrumat şi înlăcrimat că sunt frumoasă şi deşteaptă exact cum era ea când avea vârsta mea. Şi că suferă îngrozitor că eu o ignor. Că, uite, ne intersectăm de-atâţia ani şi niciodată n-am îmbrăţişat-o şi n-am pupat-o . Că doar n-oi fi geloasă pe ea pentru că-l iubeşte pe colegul meu Vasile. Frumos şi deştept bărbat, pupa-l-ar ea pe el! Am asigurat-o că-l poate iubi liniştită şi-am adăugat că sunt sigură că şi Vasile îi împărtăşeşte sentimentele.
 

Relaţiile fiind acum aşezate pe făgaşul iubirii, s-a apucat să-mi descrie, cu lux de amănunte, viaţa ei. A început cu primii 3 ani din cariera didactică.
La anul al doilea mi-a plecat prima amică. Avea de făcut piureul de morcov pentru ăla mic. Îi comunic pe această cale, pentru liniştire, că doamna Doina a fost reabilitată şi reînscăunată, sabotajul colegelor eşuând lamentabil.
M-am agăţat de finalul fericit şi am sunat din clopoţelul vestitor de sfârşit al întrevederii dar doamna Doina m-a întrebat răstit unde-mi sunt manierele, cum îmi permit să întrerup firul naraţiunii.

Apoi mi-a povestit despre fiul ei, marinar. Cum a fost el atacat de piraţi în Marea Nordului. Sau o altă mare, nu-mi mai amintesc exact care din ele. A doua prietenă a plecat şi ea, haína, să pregătească cina. Sper să se zbată şi-acum de curiozitate pentru soarta matelotului!

Am fost salvată de telefon, 20 de minute mai târziu. Era prima evadată, care mă întreba, spărgându-se de râs, în ce an a ajuns naraţiunea. Îi răspund acum, citându-l pe Lăpuşneanu: "Ai să dai samă, doamnă!"

Profitând de întrerupere, am scos un ţipăt scurt, am căscat ochii a spaimă şi i-am spus doamnei profesoare că trebuie să plec de urgenţă. Am sărit în maşină, am luat în drifting primul viraj şi nu m-am mai uitat în oglinda retrovizoare până acasă.

N-am să pricep în veci de ce coama mea electromagnetică atrage toţi alienaţii precum Triunghiul Bermudelor, dar după multiplele experienţe în domeniu (vă veţi fi amintit deja de pretendentul cu struguri şi de nefericitul Ciută), e limpede că pot fi folosită cu succes ca detector de nebuni.


Ţineţi departe, oameni buni!

Aurora reloaded