Luminiţa de la capătul puterilor

Trăim vremuri grele. Vremea e rea şi ea. Până mai ieri cenusă vulcanică, azi inundaţii, mâine caniculă... Pare că nici lui Dumnezeu nu-i mai pasă de noi.

Pe amici, vecini, colegi, rubedenii, atunci când se interesează prin terţi de soarta ta ori când te întreabă direct ce mai faci, nu-i furnică grija de pacea ta sufletească, de echilibrul tău mental ori de exema ta interdigitală sau de faptul că ţi se exfoliază unghiile de la picioare din cauza lipsei de calciu. Ei vor să ştie dacă firma de leasing ţi-a ridicat maşina pentru neplata ratelor, dacă mai eşti director de marketing la multinaţionala aia sau, cu ploile astea nesfârşite, viitura a cărat cu ea şi postul tău, dacă ai mai luat vreo amendă pentru depăşirea limitei de viteză sau dacă furtuna de azinoapte ţi-a rupt trandafirul ăla de dulceaţă, din care le-ai promis un borcănel mai spre toamnă.

Fericirea ta nu interesează pe nimeni dar toţi par preocupaţi de contul tău bancar cam flasc în ultima vreme, de noua ta maşină cu cilindreea cam pricăjită, de pruncul tău care, jelit până de curând pentru slăbănogeală, s-a cam dolofănit în ultima vreme. (Doar n-o fi moştenit, Doamne fereşte, obezitatea de la soacra-ta!)

Printre calamităţi, slujbe, nepăsare, exeme, crize, analize, fiecare supravieţuieşte cum poate, cum se pricepe, fiecare încearcă să dibuiască luminiţa care să-l scoată la liman.
Pe lângă lanternă eu port şi o Beretta la cingătoare. Pe care o îndes pe capul oricui simt că adulmecă după sângele meu, cald încă.