Libertate, egalitate, fermitate

Se spune că om liber e acela care nu are nevoie să spună nicio minciună. Cum nu cred să existe cineva care să nu spună minciuni, nu cred, pe cale de consecinţă, că este cineva cu adevărat liber pe planetă.
Deci, dacă n-ai curaj să-i spui soacrei în faţă că arată ca un păun în călduri cu noua coafură, dacă n-ai sânge-n vine să-i spui nevestei că până şi Rubens ar refuza s-o picteze de teamă c-o să plângă în somn după ce gată tabloul, dacă îţi vezi vecina cu puşca la ochi gata să-şi ucidă căţeaua pentru că i-a dezgropat peste noapte toţi bulbii de gladiole şi n-ai curaj să-i spui că maidanezul cel nou pe care l-ai adoptat e pasionat de gradinărit, se cheamă că eşti un mincinos şi că libertatea ta nu se observă decât la microscop.

Despre egalitate am mai vorbit, personal nu cred în egalitatea între oameni, între sexe, între naţiuni, etc. Practic, nu există egalitate. Când îmi fac curaj să mă privesc în oglindă (de obicei seara, la lumină slabă şi cu oglinda aburită) constat, împăcată de-acum, că am un ochi mai mare decât celălalt (la ofertă cu o jumătate de dioptrie în plus), incisivii îmi sunt tociţi inegal, urechea stângă e niţel mai sus decât cea dreaptă (până mi-am dibuit şi acceptat defectul am dat vina pe toţi opticienii care mi-au făcut ochelari), sprânceana stângă mai zburlită ca surata ei. Bunicile mi le-am iubit inegal iar educatoarea a lăudat-o mai tare pe Geta pentru desen , deşi găina ei semăna mai mult cu un dinozaur.
Egalitatea este un concept utopic, în care mai cred doar visătorii şi cutezătorii.

Cu libertatea şi egalitatea m-am lămurit, nu am speranţe, nu am frustrări. Cea care mă chinuie acum este problema fermităţii. Nimic fleşcăit nu mai are trecere în zilele noastre.
Dacă-ţi atârnă guşa, eşti pierdut. Singura scăpare e să te-mprieteneşti cu Mariana Nicolesco, s-o rogi să-ţi împrumute nişte eşarfe şi să te înveţe nişte strategii de camuflaj.
Dacă eşti violonist şi ţi se fâlfâie tricepsul brahial, fie te laşi de cântat la vioară fie, în loc să lucrezi la Dublul concert de Bach, lucrezi dublu cu nişte gantere de 10 kile bucata.
Dacă fugind să prinzi troleibuzul sânii ţi se-agaţă în şiragul de mărgele sau se blochează sub cordonul de la rochie, mai bine renunţi la troleibuz şi mergi pe jos decât să înduri timp de jumate de oră 120 de ochi aţintiţi spre decolteul tău, plus cei doi ai şoferului care se reflectă din retrovizoare. (Bărbaţii ar face bine să nu râdă la observaţia asta, că aş putea să povestesc lucruri care le-ar şterge zâmbetul de pe faţă!)
Dacă n-ai măcar un părinte african al cărui ADN să-ţi îmbăţoşeze pleata, atunci mai ai nevoie de o slujbă part-time pentru bani de spume, geluri şi lacuri fixatoare.
Oricâte vitamine şi calciu ai mânca, unghiile nu ţi se vor întări suficient, deci trebuie să recurgi la cele de gel acrilic. (Am avut şi eu. După 48 de ore în care n-am putut să-mi culeg monezile scăpate pe jos, n-am putut să-mi scot o muscă din ochi decât după 20 de minute de plâns şi n-am putut posta pe blog pentru că ciocăneam debusolată tastatura, într-un acces de furie mi le-am smuls. În chinuri.)

Când gravitaţia mă va fi învins definitiv, trag nădejde să mă ferească de depresie neuronii, singurele potenţiale vestigii cu aspect erect.