Detectorul de nebuni

Înţelepciunea populară zice că poţi mânca un sac de sare cu cineva şi după ce l-ai gătat să n-ai habar cu cine vorbeşti. Cum să te mai miri atunci, neavând timp decât de-un sandviş, că te trezeşti cu surpriza vieţii tale constatând că cetăţeanul care după primele două îmbucături îţi părea o minune a naturii, ţi se înfăţişează, la ultimul dumicat, în toată nebunia făpturii?


Doamna Doina era, în viziunea mea din ultimul cincinal, o respectabilă profesoară pensionară, îmbrăcată foarte original, cu sprâncenele arcuite excepţional şi un gigantic gogoloi abdominal. Relaţia noastă în tot acest răstimp s-a rezumat la saluturi scurte, însoţite de câte un zâmbet acrişor, ca o corcoduşă care dă în pârg.

Sâmbătă, în vreme ce socializam cu două prietene, s-a îndreptat glonţ spre mine, m-a apucat de braţ şi mi-a şuierat printre dinţi: da, am vazut c-ai slăbit, că ai rochie nouă, dar asta nu-ţi dă dreptul să te ţii cu nasul pe sus, auzi? Mândria vine înaintea căderii, să ştii!
Preţ de paişpe secunde am înţepenit de surpriză după care am încercat să cer lămuriri şi să dau explicaţii. I-am mărturisit timid că rochia de pe mine are vârsta potrivită de mers la şcoală şi că cele 5 kile în plus care m-au ferit de îngheţ peste iarnă le-am dezbrăcat după ce-a dat firul ierbii, ştevia şi loboda şi după ce-a scăpat Mihnea la fugă pe propriile picioare.

Probabil că ochii mei de bibilică împuşcată au impresionat-o mai mult decat explicaţiile aşa că s-a înmuiat brusc, a coborât glasul, a slăbit strânsoarea şi mi-a mărturisit cu glasul sugrumat şi înlăcrimat că sunt frumoasă şi deşteaptă exact cum era ea când avea vârsta mea. Şi că suferă îngrozitor că eu o ignor. Că, uite, ne intersectăm de-atâţia ani şi niciodată n-am îmbrăţişat-o şi n-am pupat-o . Că doar n-oi fi geloasă pe ea pentru că-l iubeşte pe colegul meu Vasile. Frumos şi deştept bărbat, pupa-l-ar ea pe el! Am asigurat-o că-l poate iubi liniştită şi-am adăugat că sunt sigură că şi Vasile îi împărtăşeşte sentimentele.
 

Relaţiile fiind acum aşezate pe făgaşul iubirii, s-a apucat să-mi descrie, cu lux de amănunte, viaţa ei. A început cu primii 3 ani din cariera didactică.
La anul al doilea mi-a plecat prima amică. Avea de făcut piureul de morcov pentru ăla mic. Îi comunic pe această cale, pentru liniştire, că doamna Doina a fost reabilitată şi reînscăunată, sabotajul colegelor eşuând lamentabil.
M-am agăţat de finalul fericit şi am sunat din clopoţelul vestitor de sfârşit al întrevederii dar doamna Doina m-a întrebat răstit unde-mi sunt manierele, cum îmi permit să întrerup firul naraţiunii.

Apoi mi-a povestit despre fiul ei, marinar. Cum a fost el atacat de piraţi în Marea Nordului. Sau o altă mare, nu-mi mai amintesc exact care din ele. A doua prietenă a plecat şi ea, haína, să pregătească cina. Sper să se zbată şi-acum de curiozitate pentru soarta matelotului!

Am fost salvată de telefon, 20 de minute mai târziu. Era prima evadată, care mă întreba, spărgându-se de râs, în ce an a ajuns naraţiunea. Îi răspund acum, citându-l pe Lăpuşneanu: "Ai să dai samă, doamnă!"

Profitând de întrerupere, am scos un ţipăt scurt, am căscat ochii a spaimă şi i-am spus doamnei profesoare că trebuie să plec de urgenţă. Am sărit în maşină, am luat în drifting primul viraj şi nu m-am mai uitat în oglinda retrovizoare până acasă.

N-am să pricep în veci de ce coama mea electromagnetică atrage toţi alienaţii precum Triunghiul Bermudelor, dar după multiplele experienţe în domeniu (vă veţi fi amintit deja de pretendentul cu struguri şi de nefericitul Ciută), e limpede că pot fi folosită cu succes ca detector de nebuni.


Ţineţi departe, oameni buni!