Alergie la psihologie

Trăim vremuri în care dacă nu ai minime cunoştinţe de psihologie eşti un om pierdut. De la vlădică la opincă tot omul studiază, ştiinţific sau empiric, psihologia.

Dacă vrei să te angajezi, dacă vrei să te însori, dacă vrei să faci furori, trebuie să ştii foarte precis ce, cât, cum şi când trebuie să vorbeşti, cât de des ai voie să clipeşti, cât de larg trebuie să zâmbeşti, unde şi cât trebuie să priveşti, care ureche s-o ciuleşti şi multe, multe alte subtilităţi de care depinde angajarea ta, însurarea ta şi, în ultimă instanţă, viaţa ta.

Patru din cinci cetăţeni deţin deja ABC-ul psihologiei aplicate şi te taxează urgent şi irevocabil drept mincinos dacă în timpul conversaţiei ai dus cumva mâna la nas. Când te întreabă soacra dac-o iubeşti, nu te scarpini la nas în timp ce spui "DA" nici dacă un păianjen îşi ţese pânza între nările tale.
La fel, orice cetăţean ştie că picioarele încrucişate denotă nesiguranţă. Aşadar, stai crăcănat şi-o să treci drept sigur pe tine, ca Bond. James Bond.
Braţele încrucişate spun că te aperi, deci ţine-ţi mâinile ca pinguinul Mumble şi n-o să mai pari defensiv în veci.

O domnişoară tomnatică îmi mărturisea plină de mândrie că s-a înscris la o facultate particulară de psihologie (între timp a absolvit-o) ca să dibuiască ea ce gândesc oamenii cu adevărat, să-i măsoare dintr-o privire, să-i demaşte într-o clipire, iar apoi să clasifice şi să exploateze informaţiile. Pentru ea, la momentul acela, psihologia era un fel de baghetă magică a lui Harry Poter, cu ajutorul căreia se va plimba ea apoi liberă prin creierele noastre, ca vântul prin codru.
Mărturisesc că am avut oareşce îndoilei că va termina şcoala dar după câţiva ani ne-am întâlnit din nou. Eu aceeaşi, ea psiholog cu cabinet în centrul oraşului.
Nu am idee ce-a citit ea din mine dar ştiu sigur că la încercarea ei de-a ridica sau coborî tonul vocii, ori la schimbarea ritmului de vorbire, eu nu m-am subordonat cu niciun chip. Cu cât glăsuia ea mai în viteză, cu atatât apăsam eu frâna mai tare. Cu cât şoptea ea mai discret, cu atatât slobozeam eu decibeli mai mulţi dintre amigdale. Şi, bun înţeles, m-am tolănit în scaun ca o directoare de covrigărie, m-am apropiat vertiginos şi periculos de ea, mi-am înfipt pupila în ochii ei, mi-am proptit mâinile în şolduri până când, ca un fin psiholog, şi-a dat seama că în seara aia ţin musai să fiu masculul Alfa.

Dar cel mai traumatizant episod din existenţa mea (pe care pot să-l verbalizez, iată! :D), rămâne diagnosticul pe care mi l-a pus un psiholog de ocazie din USA, care nu m-a văzut în viaţa lui, dar care a studiat îndelung şi cu maxim profesionalism o poză de-a mea în care-mi ţineam motanul în braţe. Marele psiholog a decis că sunt zoofilă.

Judecând după simptomatologie, risc să fac alergie la psihologie!