Familia L. merge cam de două ori pe an la teatru. Niciunul nu pricepe nimic din ce se întâmpla pe scenă (cum să priceapă, când el se uită exclusiv la filme cu smardoială iar ea citeşte exclusiv subtitrarea la telenovelele de pe AcasaTv?) dar evenimentul este numai bun ca să-şi facă apariţia în foaier, ca nişte fazani împăiaţi, la câteva zile după ce se anunţă topul judeţean al firmelor pentru anul respectiv. Firma lor este întotdeauna între cele nominalizate (prietenia cu primarul e foarte ajutătoare şi foarte răspunzătoare de semeţia cifrei lor de afaceri), iar concitadinii trebuie să-şi plătească anual tributul de admiraţie. Cu distinsa doamnă m-am întâlnit odată la o premieră. M-a întrebat, cu un dispreţ care mi-a perpelit ficatul în timpului primelor doua acte, ce caut eu la teatru?
Cum colecistul meu se zbârceşte la prăjeli, a decis că această crimă trebuia pedepsită fără amânare. Aşa că la sfârşit i-am căutat pentru niţică socializare. Înălţimile Lor se lăfăiau în băltoaca de glorie alături de ceva cunoştinţe comune. I-am făcut un compliment doamnei pentru coafura supraetajată şi domnului pentru izbânzile profesionale cu care se mândreşte întreaga urbe şi i-am asigurat că sunt foarte interesată de părerea lor în ce priveşte reprezentaţia.
Cuvintele nu le prea dădeau ghes, dar eu am insistat, în stilul meu adorabil. Domnul a început să îngaime ceva despre unul dintre actori şi despre aerul condiţionat care, iacătă, i-a provocat deja un discret guturai.
Mi-am compus o faţă gravă şi-am glăsuit, pătrunsă de importanţă, ceva de felul:
În măsura în care suntem dispuşi şi capabili să căutăm în teatru nu doar reflectarea, fie ea şi caustică, a realităţii imediate, ci, mai ales, meditaţia deloc veselă în faţa acestei realităţi, interesul nostru participant capătă un alt curs pe scara aprecierilor. Pentru că nu e vorba doar de mânuirea unui instrument de comunicare cotidiană, ci a unui ansamblu complicat de exprimare într-o profesiune cu echilibru fragil. Pentru mine teatrul e mai mult decât socializare, ca să răspund cu ocazia aceasta şi la întrebarea doamnei L, deşi întâlnirea cu domniile voastre a fost o reală plăcere, bla-bla-bla...
Şi m-am evaporat ca o boare pe deasupra viilor şi-a pălăriilor.
Nu daţi cu pietre, Dostoievski a propus tema obţinerii salvării prin suferinţă! Eu n-am vrut decât s-o salvez pe doamna L.
unii nu mai pot fi salvati, incercarea insa merita! =)))
RăspundețiȘtergereCum adica te-ai evaporat pe deasupra viilor? Eu cred ca i-ai lasat morti in admiratia contemplativa de introspectia meditativa a cugetarii reflectate profund.
RăspundețiȘtergere@Ami: Da, recunosc c-a meritat să încerc, colecistul mi s-a relaxat şi nici amar în gură nu am =))
RăspundețiȘtergere@Neuro-nul: Excelenţa ta literară aproape o egalează pe-a mea. Te pizmuiesc, să ştii! :P
Nu va certati, nunu :) Pulitzer-ul neuron-ului il iau io si pe al tau il ia colegul din dotare! Iar lumea toata va cadea siderata in fata scenei pe care io si colegul tau o vom orna cu cele doua premii, semn al talentului si modestiei caracteristice geniilor ce suntetzi. :D
RăspundețiȘtergereCum îmi place mie să zic: "Este şi ei oameni".
RăspundețiȘtergereMultumesc frumos, Arcadia!
RăspundețiȘtergereAsadar voi ramane in memoria cititorilor tai la capitolul "Crima si pedeapsa". Nu pot decat sa ma declar magulit, mai ales stiind faptul ca la postarea anterioara am fost cenzurat. Cu alte cuvinte, crima a fost postarea si pedeapsa, cenzura.
Cat despre articolul tau, trebuie sa iti spun ca, in masura in care cotidianul meu se invarte din ce in ce mai mult intr-o mare de biti, cote si formule matematice, teatrul se afla printre ultimele optiuni de scapare si refugiu. Iar in ceea ce priveste teatrul vazut ca metoda de socializare, cu atat il inteleg mai putin, mai ales ca in putinele momente cand a pasit intr-o sala de teatru, nici prin gand nu mi-a trecut sa vad cine este in stanga si in dreapta.
Cu banii nu poti cumpara cultura. Unii confunda eleganta cu snobismul (...lor).
@Sara: La decernare, si neuronul si eu o sa va mentionam in discurs. =))
RăspundețiȘtergere@Costea: Clar! Pruncul meu cand era mic imi spunea sa am grija de pisoi, ca e si el om! :D
@Robert: Crima, in cazul de fata este faptul ca ma acuzi de cenzura. :D
In afara de vreo 2-3 comentarii anonime, stupide, n-am cenzurat niciun comentariu, la nicio postare. Cititorii pot depune marturie :)
Tu vei ramane in memoria cititorilor mei ca o pata de culoare si un sunet incantator :*
Cat despre teatru, as paria ca daca ma asez in fata la o premiera, cu o palarie cu pene de paun, o sa socializezi cu mine, chiar si foarte putin, nu? =))
Ai palarie cu pene de paun? Tot de la Milano ? Bietul paun :-|
RăspundețiȘtergere@Stefana: N-am încă pălărie cu pene de păun dar pot să-mi cumpăr pentru socializarea cu Robert :))
RăspundețiȘtergereArcadio,io promit sa-ti desenez palaria si va fi una demna de hainele imparatului
RăspundețiȘtergereAi de n-o vad nu merita sa fie amintiti in high-life
Ma gandesc sa o anuntam si in presa pt ca "susnumitii" sa o vada:d
Inca nu am gasit palaria cu pene de paun...dar promit ca voi cauta.
RăspundețiȘtergere@Magdaleno, până găseşti tu pălăria cu pene eu îmi ascut sabia! =))
RăspundețiȘtergere