Brânzoaice Ninja

ATENŢIE, imagini şocante!
Interzis minorilor şi persoanelor cardiace !


Cât să fi trecut, dragii mei, de când am prestat eu celebrele "Negrese"? Nu ştiu, dar aseară, după două cafele tardive, simţeam aşa, că-mi vine să iau drumul codrului, că mă ia cu furnici în degete, simţeam un fior arzător îndemnându-mă să creez ceva măreţ. Să mă investesc într-o operă de artă.
( Mă gândesc acum că de bună seamă îmi bătuse în poartă, vie şi nevătămată, inteligenţa kinestezică).
I-am cerut sfatul colegului Vasile care, lipsit totalmente de inspiraţie şi simţire artistică, mi-a propus să-i fac nişte clătite.
Sau nişte brânzoaice, a adăugat repede opţiunea a doua.
Ce om! Ochii mi-au glisat automat spre ceafă într-un gest de dispreţ total, pe deplin justificat de succesele mele incontestabile în materie de gastronomie.
Am căutat preţ de jumate de oră printre reţetele şi linkurile salvate de-a lungul timpului şi-am dat peste reţeta perfectă: Morişti cu cremă de vanilie şi piersici. Deja îmi imaginam, precum Maia Morgenstern în reclama de la Don Cafe, savoarea şi gustul moriştilor şi-al gloriei mele viitoare.

Faină, ouă, zahăr, unt = aluat neted. Piece of cake!
Când să purced la executarea cremei, am constatat că n-am lapte iar Puddingul expirase. Stânga-mprejur, inteligenţa spaţială m-a orientat spre înlocuirea cremei cu o umplutură de brânză dulce.
Aluat întins, pătrate 12/12, despicarea colţurilor, executarea moriştilor.

S-a ivit Vasile care, nerăbdător, mi-a sugerat să simplific procedeul de împachetare că pofta-i e mare. Ochii mi-au glisat iar a dispreţ, iar din gură am slobozit un cuvânt brut. Vasile a dispărut.

Morişti, gogoloi de brânză, piersică. Vai, nu mai aveam nici compot de piersici!
Relax, mi-a şoptit inteligenţa intrapersonală, se poate înlocui cu o vişină congelată.

Inteligenţa muzicală a sărit ca arsă:
O văd tremurând cu ochii-nchisi...
[...]
Siiinguuur, atât de singuuuur
Simt dureri pe care nu mai po-u-ot să le-nduuuur...
Cu-atâta jale se tânguie Alin Oprea în melodia asta că dacă l-ai auzit odată, nu mai poţi lăsa nici măcar o vişină singură-n plăcintă! Aşa c-am pus trei vişine şi-am băgat tava în cuptor conform indicaţiilor: 15 minute la 200 de grade. Am pornit cronometrul şi-am plecat. Când a sunat ceasul eu eram deja cu Canonul de gât, pregătită să imortalizez opera aburindă.

Mare mi-a fost însă mirarea şi dezumflarea când am zărit moriştile, care numai a operă de artă nu aduceau! Păreau nişte caracatiţe schingiuite, cu ochii plânşi, cu gurile lăsate, cu tentaculele arse, un peisaj de coşmar. Nişte luceferi prăbuşiţi în neant.



Într-o fracţiune de secundă, una din inteligenţele mele (care era mai aproape), mi-a dat ideea să ascund creaturile SF şi să-mi salvez reputaţia împachetând seria a doua invers, adică gogoloiul de brânză îmbrăţişat de tentacule, pentru un efect mai puţin împrăştiat al vietăţilor finite. O altă sclipire de deşteptăciune m-a făcut să înfig o scobitoare prin vişină, străpungând tentaculele suprapuse, ca să mă asigur că brânza nu va scăpa din strânsoare.

De data asta n-am mai plecat, am stat lipită de cuptor să urmăresc evenimentele. După cinci minute totul părea ok. Mi-a revenit suflul. Pe la minutul opt însă, prima tentaculă a cedat. Dezastrul începuse. Burţile explodau, vişinele sângerau, scobitorile se culcau, visele mele se năruiau, monştrii renăşteau.
Sfârlezele din seria a doua semănau cu nişte luptători Ninja bătuţi măr de Chuck Norris.
Nenorocira zăcea, lată, în bucătăria mea. Izbândisem imposibilul, penibilul maxim.



Atras de miros, Vasile a apărut în prag şi când a dat cu ochii de arătările înşirate pe masă precum soldaţii căzuţi la Rovine, m-a-ntrebat şocat: ce-s astea, femeie?

Nu am idee!