Bulimia vs lipotimia

Cu mulţi ani în urmă am fost silită de împrejurări să socializez o primăvară cu o domnişoară sosită în ţară de pe tărâmurile îmbelşugate ale unei ţări îndepărtate.
N-am întâmpinat-o cu buchetul tradiţional de garoafe ci cu ochii mijiţi, pregătiţi să reacţioneze şi să sancţioneze creatura care invada habitatul meu tihnit.
A sosit un fel de Albă ca Zăpada, preţioasă, arţăgoasă, supărată şi debusolată, iar mie mi s-a cerut să mă port frumos pentru că e nefericită, îndrăgostită, rănită şi părăsită.
Cam multe şi cam ambigue suferinţe pentru mine, care până la vremea aceea nu iubisem pe nimeni într-atât încât să mi se diminueze apetitul sau să-mi sară somnul.

Domnişoara Vera nu avea poftă de mâncare. Refuza laptele în orice combinaţie i s-ar fi oferit, bea doar ceai de tei sau de mentă deşi avea, i se spusese, lipsă mare de calciu.
Nici brânză nu mânca, de niciun fel. Mămăliga îi dădea frisoane iar măselele i se încleştau dacă vedea bucăţi de legume plutind în derivă prin ciorbă. Supa o strecura printre dinţi, cu mare grijă, să nu scape la vale pe gâtlej tăiţeii burtoşi şi alunecoşi. Merele trebuiau cojite iar piersicile jupuite. Din portocală mânca doar pieliţa albă de sub coajă, iar franzelei îi smulgea doar coaja de pe burtă. Fugărea puiul prin farfurie mai ceva decât fugise, viu, prin ogradă, iar dacă simţea iz de mărar devenea albă ca zăpada.

Prin comparaţie, eu semănam cu Ivan Turbincă. Neîndrăgostită dar mulţumită, mâncam orice. Piftie, lipie, baclavale, sarmale, miei, tăiţei, curcani, fazani, bibani, crapi, napi, acadele, bezele, paşol na turbinca! De la sosirea Verei însă, de câte ori ne aşezam la masă îmi săreau nervii din carcasă. Privind-o, nici dumicaţii mei nu se mai deplasau în orânduială: gogoaşa exploda pe traseu, puiul cotcodăcea înghesuit între amigdale, piftia tremura zdruncinându-mi plombele, bibanul o lua la vale cu solzii în răspăr. Nimic nu mai avea gustul de odinioară, iar când a sosit vremea plecării Verei în ţara ei bogată şi minunată, n-am suferit deloc, mărturisesc cinstit. Vorba basmului: de rămâneai, îmi erai ca un frate; iară de nu, îmi eşti ca doi.

Luna trecută ne-am revăzut, după mai bine de 20 de ani. Pentru mine momentul a fost debusolant: Vera e cât un elefant! N-a mai rămas nimic din Albă ca Zăpada, nici măcar culoarea, pentru că Vera şi-a petrecut pesemne ultimii ani în solar. Acum mănâncă şi mărar. De fapt mănăncă orice, judecând după apetitul cu care s-a înfruptat în ziua petrecută împreună ca să mai depănăm şi noi nicaiva amintiri din tinereţe. N-avem decât o primăvară în comun, aşa că amintirile s-au terminat repede, dar ea a depănat în schimb vreo 200 de metri de paste Carbonara la cină. La micul dejun si-a asigurat doza anuală de fosfor şi calciu iar la prânz am reuşit să ţin socoteala primelor 15 sărmăluţe-n foi de viţă sufocate în smântână, după care am pierdut şirul caloriilor.

Uitându-se suspicioasă la cafeaua mea de dimineată, fără zahăr şi fără lapte şi la cina mea compusă din salată asortată cu tofu m-a-ntrebat dacă-s beteagă, de ţin aşa un regim drastic. N-am avut curaj să-i spun că am descoperit blogul doctoruluinostru şi că la o adică-s mai sănătoasă decât eram la 18 de ani, mâncând curcani, aşa că am îngăimat ceva despre regimuri de viaţă. A sărit arsă că e sătulă de regimuri şi-a cerut lista de vinuri.

Ne-am despărţit fiecare cu câte o frică în sân: ea temându-se că mă va lovi lipotimia iar eu cu teama c-a lovit-o bulimia.