Anatomie, fiziologie şi pudibonderie (I)

Ieri, în timpul unei călătorii de vreo 600 de kilometri, am cugetat la o sumedenie de lucruri şi întâmplări.
Mi-am rumegat o vreme frustratea că în incinta aeroportului n-am avut voie să fotografiez soarele crud de dimineaţă, uriaş, roşu, brăzdat de câtiva nori subţiri şi lungi, chiar deasupra liniei orizontului.

Pe urmă mi-am amintit de sforile cu slănină afumată din pod de la bunica. Amintirea asta neaşteptată mi-a răsărit brusc din adâncimile creierului când am dat cu ochii de o cetăţeană căreia peste pantalonii mult prea strâmţi i se revărsau în valuri două rânduri de burţi roş-vineţii pe care haina mult prea scurtă nu i le putea adăposti nici de aerul rece al dimineţii, nici de privirile amuzate ale trecătorilor. Zadarnic încerca ea să-şi îndese şuncile sub haine, ele ţâşneau, revoltate, spre disperarea şi jena proprietarei a cărei pudoare se trezise mult prea târziu.

Pe la Urziceni mi-am amintit de bunicul. Cum m-a dus el la un potcovar, în copilărie, să-mi lărgească orizontul cunoaşterii. Amintirea asta s-a iţit dintre circumvoluţini nu pentru că mi-era dor de bunicul fix în clipa aia ci pentru că am simţit nevoia să-i îndes o potcoavă între dinţi cocalarului care conducea BMW-ul din faţă şi care se credea bulibaşa şoselelor.

Mai apoi m-am gândit că Dumnezeu ne-a creat (aproximativ) egali, dar uşor diferiţi din punct de vedere anatomic şi fiziologic. (Darwiniştii pot opta pentru varianta bunicului Gibon şi a bunicii Gorila care le-au lăsat moştenire tot ce au avut ei mai bun).
Gândul la creaţiune mi-a fost stârnit de necesitatea eliminării excesului de apă din organism. Diferenţele anatomice dintre bărbaţi şi femei, deşi mici, sunt capitale în contextul unui drum lung. Dacă bărbaţii pot să simuleze, la început de primăvară, că admiră peisajului cu iarbă verde-crud oriunde îi apucă dorul de natură, femeile trebuie să chibzuiască îndelung până să decidă momentul relaxării. Primăvara timpurie nu e deloc un moment propice deoarece arborii, arbuştii şi peisajul general e complet desfrunzit. Varianta culesului de toporaşi pe DN2 cade din start, pentru că necesitatea desfrunzirii posteriorului personal trădează de la o poştă interesul adevărat al culegătoarei de flori primăvăratice.

Nevoia asta m-a dus apoi cu gândul la pudoare. Şi la o mai veche întâmplare. Duceam un cuplu de îndrăgostiţi la Arad. Drum lung. La început în atmosferă pluteau inimioare. După vreo câteva ore a început să fie parcă mai răcoare şi-o tăcere cam apăsătoare. De unde până atunci îndrăgostiţii ciripiseră voioşi, acum erau amândoi cam nervoşi. Mi-a luat ceva vreme până m-am dumirit că tensionarea atmosferei are cauze fiziologice. Rememorând evenimentele călătoriei am realizat că în timpul celor două opriri pe traseu îndrăgostiţii au rămas în maşină, profitând de intimitate, în vreme ce eu am profitat de oportunitate. Aşa că am oprit la prima staţie Peco şi i-am îndemnat la relaxare. Ea şi-a înhăţat poşeta şi în paşi de vals a dispărut fulgerător. El, din cauza mersului lent şi cam ţeapăn, a fost depăşit pe drum de un semen aflat în aceeaşi suferinţă dar mai iute de picior şi-a fost nevoit să danseze căluşarii preţ de vreo 3 minute până s-a eliberat cabina.
Dacă n-aş fi decis eu în locul lor, cum s-ar fi sfârşit oare lupta dintre fiziologie şi pudibonderie?