Nurofen forte

Mă sună colegul, azi, la muncă.

- Alo!
- Da. Arde? (L-am întrebat uşor opărită, pentru că i-am spsu să nu mă sune la muncă decât dacă ia foc casa.)
- La mine nu.
- Atunci?
- La tine arde?
- Arde, ştii bine! (Eram opărită de-a binelea, deja.)
- Văd.
- Ce vezi, pitecantropule? Io muncesc iar în tine se umflă orzul?
- Văd că ştie tot satul că arzi, că eşti bl...ă, fr...ă....
- ...Ce? Cum? :O :O
- Ai primit o vedere.
- Ioooo?
- Tu.
- Numa' io, fără tine?
- Fără mine, scrie numele tău, singur.
- De la cine?
- De la Luminiţa.
- Care Luminiţa?, am şuierat printre dinţi, în clocot deja.
- De la capătul tunelului.
- Ai face bine să nu fii acasă când ajung!
- Da' n-am făcut nimic, io doar citesc ce scrie, m-am gândit că vrei să ştii c-ai primit o vedere. Gratis.
- Toate vederile-s gratis, Vasile, fi-ţi-ar explicaţiile de râs!
- Pe asta e specificat că-i gratuită şi nu tre' s-o dai înapoi.
- S-o dau înapoi?... Auzi, Vasilică, tu ai înnebunit sau te faci?
- Io-s bine sănătos, ceea ce-ţi doresc şi ţie.
- Eu la cap sunt sănătoasă, dovadă că nu m-au dat afară de la job, încă. Dar dacă mai vorbesc 5 minute în halul ăsta, nu mai garantez.
- Io atât am avut de zis, c-ai primit de la Luminiţa o vedere gratis pe care nu tre' s-o dai inapoi. Treaba ta. Pa!
- ....Pa....


Cum am ajuns acasă am cerut vederea. Într-o secundă, văzând ştampila, m-am luminat. Am citit-o printre sughiţuri şi spasme şi m-am pus pe-un râs, frate, de i se bulbucaseră ochii lu' Vasile. Încă un pic şi chema SMURD-ul, convins că diagnosticul de pe vedere e real şi grav. =)) =))

Dacă mai am nevoie de Nurofen Forte? Nici vorbă, după vederea asta parcă am luat Metadonă :D


P.S. Pentru cei care nu ştiu, vederea este răspunsul Dariei la postarea mea, "Tunelul şi zelul".
Dario, trăi-ţi-ar inspiraţia, m-ai vindecat de toate cele! :* :*

Transalpina

Am evadat două zile din tunel şi m-am învârtit în cerc: Braşov - Bran - Câmpulung - Curtea de Argeş - Râmnicu Vâlcea - Novaci - Rânca - Sebeş - Sibiu - Braşov.



Drumul dintre Câmpulung şi Curtea de Argeş este nereparat după al doilea război mondial, aşa că dacă depăşeşti viteza de 5 km pe oră, ai şanse mari să cazi într-un crater de unde nu te mai scot decât arheologii, peste câteva sute de ani. Dacă eşti o fire optimistă, iei partea bună a nenorocirii: ai şansa să stai împăiat, la muzeu, lângă vreo oală de lut de-a lui Menumorut.

Pe DN 67C asfaltul e minunat. După ce-ai parcurs segmentul de drum mai sus amintit, e ca şi cum ai mângâia un obrăjor de bebeluş după ce ai făcut frecţie la un posterior de băboi african căzut într-un cactus Mammillaria.

Rânca e în plină expansiune. Peste tot contrucţii în diferite stadii de evoluţie. Pentru cafea am ales un restaurant dat în folosinţă de câţiva ani. Cafeaua care ne-au servit-o cred că le rămăsese de la inaugurare.

Vremea a fost minunată. Dar putea fi oricum, eu eram pregătită. De la maiouri până la haine de iarnă, aveam de toate. Cu norocul pe care-l am în ultima vreme mi-am asigurat toată plaja de haine pentru temperaturi cuprinse între zero şi treizeci de grade. Un nene n-a fost la fel de prevăzător ca mine, el s-a îmbrăcat doar în chiloţi. Eu îmi trăsesem gluga de la haina de iarnă să nu-mi îngheţe urechile iar el părea a se bucura sincer de razele soarelui.
(Judecând însă după cât de sculat îi stătea părul pe spate, nu cred că era mai cald ca o broască din lacul Titicaca.)



În concluzie, un traseu frumos, care merită repetat, dar pe varianta Tălmaciu - Brezoi - Voineasa - Obârşia Lotrului - Rânca - Novaci - Baia de Fier (Peştera Muierilor) şi retur.

















Aşadar, am avut şi eu concediu şi m-am bucurat de el.
De mâine, înapoi în tunel.

Tunelul şi zelul

Când te cocoşează evenimentele şi timpul se comprimă ca aerul din perna autobuzului 45, abandonul ţi se pare mai tentant ca o felie de tort în mijlocul curei de slăbire, mai de dorit ca nişte şlapi după ce-ai stat cocoţată toată ziua pe tocuri de 12 . Numai că băgatul picioarelor (în şlapi :P) nu-ţi garantează satisfacţii nemuritoare ci doar temporare. Iar abandonul, e drept că-ţi garantează un Moleskine aerisit, dar la pachet cu laurul de pe creştet ofilit.

Primesc tot mai des reproşuri c-am lăsat blogul în paragină. Recunosc. Dar sunt cocoşată. Şi blazată, şi estompată, şi frustrată. Cu fericirea atrofiată şi liniştea evaporată. Nu ştiu cum reuşesc, dar nimeresc în raza de acţiune a oricărei belele care caută loc de parcare. Dacă printr-o minune mi se arată la orizont nişte zile mai bune, până să le apuc, garantat aud un zvon, primesc un telefon sau mă întâlnesc cu un bizon care-mi face ferfeniţă aşteptarea şi încântarea.

Deunăzi, preţ de vreo trei minute, am fost convinsă că zăresc luminiţa de la capătul tunelului. Am primit un buchet de flori. Dianthus plumarius. Varietatea ofilitus. Înfofolite în 1,2 metri de celofan verde-crud cu pompon roz φ 1500. Deşi cetăţeanul nu cumpărase florile pentru mine ci pentru colega aflată în concediu, deşi combinaţia de culori era mortalo-letală, deşi garoafele n-au fost niciodată slăbiciunea mea, am reuşit să văd dincolo de aparenţe: mi se întâmpla un lucru minunato-superbo-mirobolant. Zâmbeam şi priveam cu discretă încântare garoafele storcite când uşa s-a deschis brusc şi-n prag s-a ivit donatorul buchetului a cărui cerere n-o soluţionasem din lipsă de suport legal. A-nşfăcat florile de pe birou şi mi-a spus că de vreme ce n-am rezolvat problema, nu merit florile. Pe care mi le ia ca să le dea farmacistei, contra unui Nurofen. Am luat şi eu unul, preventiv.

Altă zi, alt tunel, altă speranţă. Intră pe uşă monsieur Loday. Cetăţean francez nemulţumit. Nemulţumit de orice. Inclusiv de faptul că mai avea nevoie de-o adeverinţă ca să-i soluţionez problema. S-a-ntors cu adeverinţa semnată şi cu nemulţumirea bombată. La sfârşit i-am zâmbit, i-am urat de bine şi l-am rugat să privească tara noastră cu mai multă indulgenţă, că nu suntem chiar aşa de urâţi şi de răi. Am plusat, forţându-i mâna:
- Arăt eu, de pildă, a Bau-Bau?
-Oui!

Franţuzul mamei lui!


Ieri. O mămică frumuşică, ţinând de mânuţe doi copii. Copiii, se ştie, îmi luminează mie orizontul, zâmbetul, zilele. Îi strunea cu greu mămica, pe cei doi. Aşa că l-am apucat de mânuţă pe băieţel, cu gând să socializez cu el. Mi-a tras un şut în tibie de-am văzut stele verzi. Încă mai sclipeau stelele verzui când mi-a tras şi-un upercut în abdomen care mi-a întunecat definitiv orizontul, zâmbetul, ziua...

Lung tunelul, palidă luminţa.
Îmi moare zelul, mi se uscă peniţa...