Natură vie cu inimă moartă

Sunt în concediu. Concediu adevărat, rotund, complet, perfect. Pentru mine statul pe plajă cu celulita la soare, în scop de bronzare, nu are căutare. Și nici hălăduitul prin lume mare lucru nu-mi spune. Sunt la faza în care perfecțiunea înseamnă să mă scol cât mai aproape de zorii zilei :P, să-mi beau cafeaua-n foișor, să nu sune telefonul, să am câteva cărți din alea după care-ți vine să ții doliu când s-au sfârșit și-n rest să fac ce mă taie capul.

Pe la amiază m-a tăiat să-mi fac iar biscuiți. Biscuiții mei. Acești biscuiți sunt, fără nicio exagerare, inventați special pentru mine, mi se potrivesc la marele fix, exact ca piesele inginerilor ăia geniali care fac poduri, aeroporturi, metrouri și alte chestii mega-extra, de-i văd eu la emisiunea Extreme Engineering de pe Discovery Channel și rămân de fiecare dată cu gura căscată și cu concluzia înfiptă-n-tre creieri că-s proastă ca Fulga și-ar trebui să plec în munți, să mă hrănesc cu iarbă.
Dar, cât timp mai zăbovesc prin civilizație, nu mai pot trăi fără biscuiții ăștia, zic.
Fără ei Gura nu-mi mai tace, 
Cafeaua nu-mi place.
(Fulga cea bălaie,
O făcu de oaie!)
Iar.
Prima tură de biscuiți a ieșit perfectissim, sublim, ravisant, apetisant, etc, samd.
După ce-am băgat în cuptor tura doi, m-a pus Sfânta Vineri să intru pe blogul perfect asortat cu vremea de-afară. Acolo se vorbea despre bloguri culinare și, cu limbarița mea cunoscută, a trebuit eu să mă bag în vorbă, pomenind de traficul uriaș pe care care-l fac  postările mele culinare cu negresele bine făcute și brânzoiacele Ninja.

În ăst timp biscuiții mei transpirau, se bronzau, gemeau, se pârjoleau, fumegau, se carbonizau. Într-un târziu mi-am amintit de ei. Am sărit de pe scaun, am sărit scările câte cinci, am năvălit în bucătărie și m-am oprit. Și-am zâmbit. Am retrăit pentru câteva secunde mai vechile mele experiențe și i-am șoptit sfintei mele prietene că de data asta nu voi mai repeta greșelile trecutului, la faza asta s-a lins pe bot.
Cu calm și sânge rece, cu catecolaminele legate fedeleș, mi-am pus mănușa de silicon și dintr-o singură mișcare, fulgerătoare, am aruncat tava pe geam. Cuptorul l-am închis la fel de fulgerător ca să nu-mi mai umplu casa cu parfum de cal-mort-răscopt, de care data trecută n-am scăpat decât cu migăloase și laborioase proceduri, cu esențe speciale de fructe tropicale.
Apoi, cu grație, am agățat mănușa-n cui și mi-am luat Canonul pentru imortalizarea noii capodopere.
O inimioară  aterizase lângă un smoc de iarbă care zâmbea în soare c-a scăpat de erbicidare.

O abordare inovatoare, un cadru plin de culoare și de savoare.

Fericirea fantezistă există!

Satisfacția pe care ți-o dă scrisul dimineața pe răcoare este inegalabilă. Bună dimineața tuturor, deci, s-aveți o zi excelentă! A mea va fi lungă, sunt trează din Paleolitic.
În fiecare seară trag nădejde c-o să mă lovească somnul ăl mare de odinioară și-o să mă scol odihnită și fericită. Nu-s odihnită, da-s fericită.

La orele patru ale dimineții, câinele meu s-a trezit, în sfârșit. Dormea de ieri, din vremea caniculei, în fundul umbros al cuștii. Văzând el că zorii mijesc și-a zis: ia să mă trezesc! Și să hăulesc. A lătrat întâi scurt, gutural, de câteva ori. Apoi a încercat câteva lătrături mai lungi, folosindu-și diafragma, pentru susținere. I-a plăcut. Se simțea ”în voce” așa că a continuat. S-a urcat pe cușcă, a orientat coloana sonoră spre geamul meu și-a slobozit niște vocalize în forță. Am încercat să-l ignor, m-am străduit să-mi țin adrenalina în lesă, cu botniță. Dar câinele dădea semne că abia-și face încălzirea, că aria de tenor eunuc abia începe. Așa că am ieșit în balcon, l-am suduit și s-a oprit. M-am ghemuit sub pătură și-am ațipit. Câinele s-a gândit că uite, m-a trezit (e un câine tare milos!) și-a-nceput să-i pară rău. Și s-a pus pe scâncit. Încetișor, în do minor.
Pe urmă a dat drumul la sonor. Și-a-nceput să scoată niște sunete de mi se cutremura cohleea. Plângea cu inima, gemea cu ficații și se tânguia din adâncul mațelor de se-ncrețea blana pe el ca pe oița bârsană din Miorița. Am ieșit iar la el, i-am urlat printre dinți că-l eutanasiez imediat ce se deschide cabinetul veterinar și-a tăcut.

M-am amestecat cu pătura și mi-am propus să mai dorm. Numai că vecinul lui Carol, un cățelandru tânăr, pitbull corcit, s-a trezit. Plictisit, a-nceput să se joace cu castronul din dotare. Hodoronc-tronc-tronc ori 10 la puterea 5, cât era ceasul. A început cu alba-neagra. Punea castronul cu gura-n jos și-apoi se uita sub el, după o albă ori neagră imaginară. Când s-a plictisit s-a apucat de studiat efectele feng-shui asupra spiritului lui. Dacă pune castronul dinaintea cuștii, oare va atrage energiile negative, fiind castronul gol? Cred c-a simțit ceva vibrații negative furnicându-l prin blană c-a-mpins castronul în spatele cuștii. Nici acolo n-a fost bine, l-a luat în dinți cu gând să-l pună de-a dreapta. La mijlocul traseului l-a scăpat. Cine nu știe ce zgomot face un castron de tablă scăpat pe pietriș în liniștea dimineții, poate veni să audă.  Am ieșit iar în balcon, am urlat la el, el a dat din coadă și și-a văzut mai departe de treabă. Se făcuse cinci jumate, am zis că până pe la șase aș putea să mai moțăi un  pic.

Din părți! Două coțofene erau în plină criză conjugală. Nu știu de la ce s-a declanșat scandalul, dar guițau de se scuturau trandafirii-n grădină. Ori ea a acuzat aseară dureri subite de cap și el o fugărea încă prin livadă, amorsat și crizat, ori ea și-a amintit de toate măgăriile lui din ultimii opt ani și s-a apucat să-l toace mărunt. Cine n-a auzit două coțofene certându-se și fugărindu-se prin livadă nu-și poate imagina cum e. Zburau, urlau, aterizau, decolau și făceau o hărmălaie care-l putea lejer trezi din morți și pe Menumorut.

Am aprins lumina cu gând să citesc ceva. Pe ce carte credeți c-am pus mâna, dintre cele vreo patru pe care le citesc în paralel, acum? Ați ghicit, ”În căutarea fericirii”, Bertrand Russell. Și știți unde se odihnea, rânjind, semnul de carte? La pagina 127, la capitolul 10, da: Mai este posibilă fericirea?  Este posibilă, cum să nu?, zice domnul Russell. Și e de două feluri, mai zice domnia sa: simplă și fantezistă. Eu cred c-am dobândit-o p-aia fantezistă, deocamdată, având în vedere că arăt precum căprioara lui Labiș.

Mănânc și plâng. 

Și dorm în crâng. 

Urare de alinare aducătoare

Am și eu, ca tot omul, lucruri care-mi plac sau care-mi displac, lucruri pe care le prețuiesc și lucruri pe care le detest, lucruri pe care le ador sau altele de la care mă-mbolnăvesc și trag să mor. Între aceste ultime, la loc de cinste, șed urările de lemn cu diferite ocazii: sărbători, aniversări, nașteri, sucombări, absolviri și tot felul de alte fericiri sau nefericiri cu ocazia cărora ne facem urări și ne ”încurajăm” unii pe alții.

Cui nu i-a răsărit o lacrimă în colțul ochiului măcar odată în viață când a primit de Crăciun un email duios, cu adresa lui șezând înghesuită pe locul 74 în lista Carbon Copy a expeditorului?
În ziua de azi, deși tot nepriceputu' de odinioară folosește Blind Carbon Copy-ul pentru urările în masă, tre să suferi de orbul găinilor ca să nu vezi că urarea ”Fie ca Lumina Iepurașului cu ouă roșii....bla-bla-bla” ți se potrivește ca mănușa lui Tyson, căci tu ești catolic de paișpe generații și primești urarea de paștele ortodox al Preafericitului Mișu Pocinog, expeditor autorizat de urări en-gros.

Și cum să nu te înfiori de fericire când primești de ziua ta urări calde însoțite de bomboniera rece de cobalt pe care ai dăruit-o tu felicitantului acum patru ani, de onomastică?

Sau cum să nu te apuce  plânsul de emoție când primești de ziua ta o felicitare mare, cu două inimioare, pe care urătorul așterne caligrafic și simțit următorul mesaj:

”Cu ocazia zilei tale de naștere, îți urez la mulți ani, realizări  profesionale și personale, să fii sănătos și să petreci o zi minunată alături de cei dragi!”

Urare mișcătoare, atâta doar că ai primit-o cu fix o lună mai devreme, ești șomer plecat să explorezi piața de muncă prin Europa după ce te-a părăsit concubina, iar ceilalți cărora, eventual, le mai ești drag sunt la vreo două mii de kilometri depărtare. Halal urare!

E greu să feliciți pe cineva, să-i faci o urare simțitoare, că dacă n-ar fi așa nu s-ar fi inventat felicitările gata scrise, pe care tu tre' să-ți depui doar semnătura, cum se ouă cucul în cuibul de privighetoare frumos cântătoare:”Și ca semn că te iubesc, colo jos mă iscălesc!”

Sărbătoritului de azi îi doresc o evadare răsunătoare din toate belelele proverbial curgătoare. Să descopere-n traistă o aglomerare de întâmplări alinătoare, să-i fie soare, să zboare, să-i fie ziua plină de culoare și neuitare iar mai pe seară vreo două-trei iele tulburătoare, a liliac mirositoare, să-i facă ademenitoare vremea de culcare.