Et in Arcadia ego!

Decor

2012-01-29T12:41:00.005+02:00

Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar …
Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar …

Cu pene albe, pene negre
O pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular …
Cu pene albe, pene negre …

În parc fantomele apar …

Și frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Și pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar …

În parc ninsoarea cade rar …

(G. Bacovia)

Și zile albe, zile negre
Veghează traiul meu neclar...
Mai am nevoie de-un fular
De zile albe, zile negre.

În parc, la pas, un urs polar...

Și cizme albe, cizme negre
Pășesc prin frigul exemplar
Îngheață orice mădular...
În cizme albe, cizme negre...

În parc, aceasta-i banca mea, declar!

(Arcadia S.)

Albă ca Zăpada și cele 5 stații de troleibuz

2012-01-25T23:30:00.003+02:00

M-am trezit devreme. Auzisem vifornița șuierând încă de cu noapte și cum s-a crăpat de ziuă am alergat la fereastră. Situația era albastră. Cât mi-am băut cafeaua mi-am imaginat cum în scurt timp va trebui să-mi deszăpezesc mașina, să iau în piept traficul capitalist în plin Crivăț, să răzbat până la muncă printre nămeți înghețați și șoferi isterizați și cafeaua mi s-a părut mai amară ca de obicei.

Dar cine-a zis că planul din casă nu se potrivește cu cel din parcare a știut ce zice. Când am ieșit din bloc m-a întâmpinat portarul, cu un discret zâmbet în colțul gurii: ”A venit iarna, doamnă!”
Vedeam prea bine c-a venit, preocuparea mea era acum să-mi văd mașina scoasă de după movila de zăpadă pe care o ridicaseră cei cu deszăpezirea. După o scurtă anchetă asupra locației unde aveam de ajuns, portarul m-a sfătuit să apelez la troleibuz. Știam că va veni și ziua asta dar speram să nu fie chiar azi, când eu aveam de dus la muncă sufertașul cu supă. Soră-mea a constatat siderată că are vreo 500 de grame mai mult ca mine și s-a pus pe dietă. Cum gastronomia nu este punctul ei forte și cum cu două zile înainte pizza pe care o comandasem eu pe Calea Călărașilor a ajuns la Lacul Tei, i-am promis pentru azi o supă. Slabă.
Cu găluște grase.

M-am uitat iar la mașină, apoi iar la portar, apoi iar la mașină și-am admis că e înțelept să merg cu troleibuzul. Dar cu care? Și până unde? Și cu ce bilet? Asaltat de întrebările mele și impresionat de ignoranța mea, portarul a capitulat: ”Uitați, doamnă, cartela mea. Vă urcați în orice troleibuz și numărați stațiile. La a cincea coborâți.”

Am pornit sapre stație de parcă trebuia să traversez Antarctica prin noaptea polară. În stație am scanat discret așteptătorii și m-am apropiat timidă de-o doamnă care părea mai blajină ca să-i cer lămuriri despre cum se folosește ”portofelul electronic” (pe asta chiar n-o mai auzisem!) odată urcată în mijlocul de transport. Doamna a început să-mi explice cu aplomb ce și cum, astfel că în câteva clipe toți cetățenii din stație au aflat că-s venetică și tâmpițică. M-am urcat în troleibuz cu inima friptă. În secunda unu am lipit cartela de cititor, în secunda doi s-a-nverzit becul și-n secunda trei mi s-au aburit în așa hal ochelarii că abia am bâjbâit după o spânzurătoare de care să mă agăț înainte să mă-ntind pe burtă din cauza demarajului. Imaginea fulgurantă cu mine întinsă pe jos și cu găluștele făcând drifturi printre ghetele cetățenilor m-au umplut de catecolamine. În secunda opt eram lac de apă.

Pe la minutul cinci, când mă mai relaxasem și tocmai mă pregăteam să zâmbesc la gândul că așa, cu ochelarii opaci, mă simțisem pentru o clipă un fel de Geordi La Forge călătorind printre galaxii, am realizat că n-am număreat stațiile. Mi-am reprimat zâmbetul și-am încercat să mă orientez. Când am terminat cu orientarea, am băgat de seamă că de când plecasem, ușa din dreptul meu nu se deschisese deloc, în nicio stație. Și iar m-au apucat nădușelile. Oare va trebui să hăulesc să audă șoferul când vreau să cobor? Era deja prea mult!...

Înainte să-mi pierd cunoștința de stres am zărit la dreapta mea o pălărie cunoscută. Și sub ea stătea calmă doamna Lica, temporara mea colegă de muncă. Nu putea fi adevărat! De unde cu o seară înainte o bombănisem că numerotase greșit niște NIR-uri, îmi venea acum s-o iau în brațe și s-o pup. De fapt, cred că în îmaginație am și pupat-o pe pălărie, de fericire. I-am explicat că eram în pragul colapsului la gândul că ușa mea nu se deschide și după un moment de uimire, cât s-a convins că nu șuguiesc, s-a pus pe-un râs de-i sălta pălăria de pe cap, nu alta. Și-a tot râs până am ajuns în stație, la destinație, iar acolo ușile s-au deschis. Pentru că apăsase ea pe un buton, aveam să deduc.

După cele cinci stații arătam ca un guguștiuc. Obosit și năuc.

Soarele și cheful de dimineață

2012-01-22T09:14:00.005+02:00

Cică în diminețile în care nu-ți vine să te dai jos din pat tre' să- ți amintești că încă nu ești printre cei bogați și brusc te apucă un chef nebun de muncă.

Oi fi bogată, mă gândesc, dacă nu mi-a venit să mă dau jos din pat decât la rasaritul soarelui, deși eram trează de la răsăritul lunii :D

Da, musai că-s bogată, dacă am o bancă și-un soare deasupra!

Băncuța de la capătul tunelului

2012-01-14T21:35:00.014+02:00

Da, știu, am devenit penibilă cu capra mea care colindă neobosită de la Anul Nou deși se apropie Paștele (mi s-a atras delicat atenția), dar timpul meu e strâmt pentru că am de comis tot felul de fapte de vitejie prin capitală.

Să mergem deci mai departe lăsând capra să se întremeze pentru turneul de anul viitor deși, dacă e să mă iau după urarea surprinzătoare și înspăimântătoare pe care mi-au făcut-o anul ăsta niște prunci amorțiți de prin vecini ("...Semne bune anul are/ Semne bune, de belșug/Pentru gazda de sub plug"), e posibil s-o mierlesc înainte să mai apuc stagiunea din 2013. Dacă iau în considerare și faptul că după trei luni de București am început să semăn un pic cu Mihai Albu când era bolnav, mai că aș putea să mă întreb dacă adevărul nu șade cumva în gura pruncilor.

Prefer însă să iau partea bună a lucrurilor: sunt imună la calorii, zăpada nu m-a afectat (aud că Vasile e lat de la câtă zăpadă a mutat) și am făcut progrese cu orientarea spațială în capitală. Acum știu să ajung la muncă pe trei căi diferite, nu-mi mai clipocesc creierii ca farul din Alexandria când ies în trafic. E drept că odată s-a-ntâmplat să zăresc Casa Poporului deși eu aveam treabă în zona Oborului, dar asta a fost hăt demult, înainte de mitingurile pentru Raed Arafat. Pentru izbânda asta tre' să-i fiu recunoscătoare soră-mii care e ca o mamă pentru mine. Ca mama lui Ștefan cel Mare vreau să zic, căci ea nu s-a lăsat înduplecată și m-a trimis înapoi la oaste, oricât am plâns eu și m-am jelit la poarta castelului, după fiecare expediție cu peripeții pe la primării și policlinici de copii.

În concluzie, fiți pe pace, totul e candid, splendid, sunt un om muncitor cu un viitor strălucitor.

Deja zăresc băncuța de la capăt de tunel unde-o să mă odihnesc nițel...

Primiţi cu capra?

2011-12-30T08:51:00.014+02:00

Gata, spiritul Crăciunului s-a evaporat, am fost destul buni, luminoşi şi miloşi, gata cu steluţele, cu îngerașii, cu colindele. Gata cu Dom'-Dom' vreau să zic, pentru că toate cele şapte trupe de colindători negricioşi şi mucoşi ne-au cântat acelaşi colind. Ba, mai mult, doi puradei întârziaţi au întrebat a doua zi pe la amiază, în parcare, dacă primim cu Dom'-Dom'. N-am primit, că eram deja sătui de câţi iepuri beliserăm seara precedentă, în calitatea noastră de boieri-vânători colindaţi, ca să facem "veşnic frumos Domnului".
Da, da, nicio trupă de cântăreţi nu ne-a văzut făcând din blana iepurelui împuşcat, "veşmânt frumos Domnului". Or fi citit, pesemne, în ochii umezi ai lui boier Vasile că nu le are cu croitoria, că-l preocupă mai mult veşnicia.

Aşadar, ne pregătim de tradiţiile de Anul Nou. Care aici, la noi, înseamnă jocul caprei vecinului adolescent de la sud. Pruncul vânjos îşi cheamă câţiva prieteni, le lipeşte pe spinare niște zdrențe de hârtie colorată, îşi pune-n cap pătura cu coarne şi oglinzi, înhață toba şi purced prin vecini, făcând o hărmălaie demnă de-o prestaţie mai de Doamne-ajută. Nu știu ce istorie are capra din zona voastră, dar povestea caprei lui János, vecinul nostru, e de-a dreptul fascinantă.

"Ţa-ţa-ţa căpriţă ţa
Te-am adus din Africa.
Te-am adus cu avionu'
Te-am hrănit cu biberonu'".

Punctul culminant al spectacolului e momentul în care stăpânul, neobţinând la târg un preţ bun pe capra împungăcioasă, decide că mai curând îi trage un par între coarne decât s-o vândă pe te miri ce.
Lovită în moalele capului cu ciomagul, capra cade lată, moment în care alaiul începe să se tânguie, mirat:

Ţa, ţa, ţa, cărpiţă ţa
Te-o lovit vreo boală grea?
Sau pe unde-ai colindat
Veste rea tu ai aflat?

În clipa aia, oricât de calm ai fi, te revolţi de tupeul stăpânului care amu' vrea să te scoată pe tine țap ispășitor, că i-ai ucis capra. Când tu ai văzut limpede cum a trosnit-o cu bota-n cap de i s-au zguduit creierii.

Văzând că eşti gata să-i smulgi ciomagul din mână şi să-l altoieşti, căprarul schimbă iute foaia şi te atacă direct la orgoliu:

"Scoală tu, căpriţa mea,
Faptele s-or îndrepta.
Și-acum haide să plecăm
Alte case să urăm.
Ţa, ţa, ţa, cărpiţă ţa,
Nu te da, nu te lăsa!"

Spectacolul SF s-a încheiat, scoți mălaiul, îl dai caprei, toată lumea e fericită, Anul Nou poate să vină. Dar nu oricum, ci cu mălai mai mult:

"Și la anul care vine
O să fie și mai bine!",

Adică, vezi bine, la anu' ce vine aceeași capră îți va bate-n poartă, dar donația ta tre' să fie mai grasă, mai omenoasă.

Noa, să aveți un an cu sănătate maximă și mălai din belșug, că restu' se rezolvă!

Crăciun fericit!

2011-12-24T08:43:00.010+02:00

Dragii mei, oameni buni, prieteni, cititori, vizitatori, Moș Crăciun nu există! Și nici dreptate pe lume!
Așa că chiar dacă n-ați fost cuminți, tot o să primiți ceva - o atenție, o măslină, un dram de adrenalină, un ren, un refren, ceva, orice, care-o să vă încălzească sărbătoarea.

Eu le urez și celor harnici și celor obaznici, și celor frumoși și celor mai puțin arătoși, și la cei talentați și la cei mai împiedicați, tuturor, fără deosebire, o sărbătoare mare, cu bunătăți și pentru burtă dar și pentru inimă.

CORUL MADRIGAL - TREI CRAI DE LA RASARIT

Asculta mai multe audio diverse

Jurnal de București (IV)

2011-12-21T16:10:00.001+02:00

Dragii mei, va imbratisez pe toti,

a sosit vacanta de iarna, plec acasa. Yupiii...

Ne auzim dupa ce ajung la Brasov, v-am pupat si-am decolat!

Jurnal de București (III)

2011-12-13T23:03:00.007+02:00

Dimineața plec la muncă.

Muncesc ce muncesc...

Seara plonjez în pat:

...Și mă uit la voi, cum scrieți, scrieți, scrieți....

Barochineria

2011-11-27T22:12:00.011+02:00

Așa s-a numit seara de muzică barocă pentru vioară și chitară din cadrul celei de-a treia ediții a Hibernalului de chitară la care am avut norocul să apuc un loc pe scaun, sâmbătă seara, la Biblioteca Națională.

Deși se zice adesea că norocul ți-l faci singur, aseară norocul meu s-a datorat exclusiv doctorului, căruia îi mai mulțumesc odată cu ocazia asta pentru ajungerea, șederea și încântarea mea la concert.

N-o să mă apuc de făcut critică muzicală, n-am căderea să mă pronunț, dar am libertatea să spun ce-am simțit, ce-am trăit, ce-am văzut sau ce mi s-a părut.

Mărturisesc că muzica preclasică n-a fost niciodată printre genurile mele favorite. Am avut deseori sentimentul că odată început, valul de note ale clavecinului sau lăutei n-or să se mai sfârșească niciodată, or să tot curgă, imperturbabile, până or să-mi amorțească urechile.

Ei bine, aseară, nu știu cum au făcut cei doi artiști, Natalia Pancec și Maxim Belciug, că au reușit să domesticească barocul, să-l traducă într-o limbă de circulație mai largă, să pricepem și noi, muritorii de rând, câte ceva, să simțim un cât de mic fior. Și-am simțit. După Largo din sonata lui Francesco Maria Veracini am aplaudat moderat. Ne-am simțit bine, așa că la Sonata lui Corelli am dat să batem din palme mai cu foc, după preludiu, dar ne-a oprit maestrul Belciug cu o discretă mustrare din ochi. Am mai avut ceva zvâcniri și după sarabandă, dar iar ni s-a făcut semn că nu e cazul să insistăm.

Nu știu de ce, poate din cauza zâmbetului cuceritor al Nataliei Pancec sau pentru că Maxim Belciug era atât de frumos convingător când storcea chitara de acorduri, că noi am amestecat aplauzele printre larghetto și adagio, iar după vivacele lui Locatelli ne-am dezlănțuit pur și simplu, așa că maestrul s-a uitat siderat la Natalia Pancec și-a exclamat, dezarmat: chiar așa, de ce nu s-ar aplauda între părțile unei sonate!?
Vânt la pupa!, ne-am zis noi și-am aplaudat până la sfârșit, pe unde ne-a tăiat pe noi capul. Artiștii s-au dat bătuți, ne-au zâmbit, iar la sfârșit - noi aplaudam frenetic, cerând bis - ne-au cântat ceva pe gustul nostru brut: o manea barocă, după cum s-a exprimat maxim, Maxim: gavota de Lully. Am fost pur și simplu fericiți, am aplaudat până ne-am săturat.
Apoi am plecat.

Vă recomand cu drag cele două CD-uri lansate recent: „Emociones”care ne propune o colecţie de piese tradiţionale şi lucrări ale unor compozitori îndrăgiţi de muzică latino-americană, iar dacă urechea sau inima nu vi se asortează cu emoțiile prea puternice, poate vă surâde norocul cu barocul: „Ad Fontes” este înregistrarea live a unui recital susţinut de cei doi în martie 2010 și conţine muzică renascentistă şi barocă.

(Eu am primit și două dedicații pe ele, cu maxim drag sublunar. Sunt norocoasă la Maxim, e clar! )

Jurnal de București (II)

2011-11-20T00:20:00.006+02:00

După 43 de zile de la aterizare, cea mai mare provocare pentru mine rămâne orientarea în trafic.
(Somnul deja mi l-am rezolvat, mi-am procurat o trăistuță de remedii: ceaiuri calmante, extracte din plante, drajeuri relaxante și niscaiva pilule delirante. Ultima categorie o păstrez pentru situații de urgență, încă obțin adormiri mulțumitoare combinând mușețelul cu passiflora, menta piperita cu rădăcina de valeriană, păducelul cu sunătoarea, exact cum făceau străbunii. Excepțional, combin Persenul cu Sonata Lunii.)

Nu-mi amintesc când am venit eu prima oară în viața mea la București dar știu că încă nu mă apucasem de fumat, pentru că n-am salivat la țigările tatei. Și cum de fumat m-am lăsat în clasa a treia, putem conchide că e mult de-atunci și să tragem concluzia că venind eu de atâtea ori în București până la frumoasa și aproape rotunda vârstă ce-o am ar fi fost de așteptat să recunosc măcar câteva bulevarde principale, zona Oborului și Casa Poporului. Dar eu am plecat din Brașov într-o frumoasă zi de octombrie 2011 fără să am nici cea mai vagă idee cum se ajunge de pe DN1 în Baba Novac. N-am ce să fac, îmi lipsește complet plumbul din cap.

Pentru eventualii voluntari care mi-ar oferi bucuroși un plumb din Beretta lor, precizez că niște cercetători britanici (cum altfel?) au descoperit că păsările migratoare, care zboară mii de kilometri și nimeresc fix în țările calde, au în creier o cantitate mult mai mare de plumb decât ruda lor, găina, care abia nimerește poiata în amurg. Astfel au conchis că plumbul ar fi responsabil de simțul orientării spațiale. M-am agățat cu nădejde de această explicație care mă aranjează perfect, fiind mult mai elegantă decât cea cu creierul defect.

Așadar, înainte să purced spre capitală, mi-am cumpărat o hartă a Bucureștilor și-am stabilit împreună cu Vasile traseul pe care aveam să-l parcurg de la intrarea în Băneasa. L-am însemnat cu markerul roșu, mi-am pus semne de exclamare la intersecțiile principale, mi-am scos (după 54 de ore) telefonul de la încărcat, i-am îndesat în trompă lui Eustachio casca de la hands-free, le-am interzis rudelor până la gradul trei să vorbească la telefon în următoarele 8 ore pentru a le putea cere lămuriri în direct în eventualitatea că m-aș fi rătăcit prin metropolă, am umplut ochi rezervorul și-am purces la drum.

L-am uimit pe Vasile de timpul record în care am ajuns la Otopeni, dar nu m-am culcat pe lauri pentru că greul abia începea, știam. Am evitat la mustață întrarea în pasaj la Băneasa dar am luat-o-n barbă de la Alexandru Șerbănescu, pe care l-am ratat. M-am repliat, m-am reorientat iar pe Barbu Văcărescu deja m-a detectat ghidul trimis în întâmpinarea mea. Am ajuns la destinație cu orientarea și onoarea aproape întregi.

După o vreme mi s-a făcut dor de casă așa că am scos iar harta pe masă. Am răsturnat-o și-am studiat-o în sens invers. M-au năpădit răcorile. Și pe mine și pe soră-mea, când a auzit ce întrebări lămuritoare îi pun. Așa c-a decis să-și lase trebile și să mă scoată pe poartă. Pe poarta lui Barbu Văcărescu, prietenul meu, de unde am asigurat-o că mă descurc singură. S-a urcat la volan, a demarat (de mine-a uitat!) și-a șofat ca un bucureștean adevărat. Abilă cum sunt și animată de frica rătăcirii am reușit să mă țin, cu chiu cu vai, de ea. La un moment dat a oprit. Am coborât și i-am reproșat, voalat, c-a schimbat traseul pe care trebuia să mă ducă. Nu-l schimbase. M-am schimbat la față de rușine iar ea a schimbat planul. M-a scos în DN1.

I-am scos peri albi, știu, dar când m-am întors, peste trei zile, singură singurică și fără frică, i-am detectat un licăr de mândrie frățească în glas.

Și-n București am rămas...

Jurnal de Bucureşti (I)

2011-11-05T21:40:00.006+02:00

V-am asasinat cu Bucureştiul în ultima vreme, ştiu, dar dacă-s plină ochi de impresii ale mutării nu pot vorbi despre altceva fără să-mi pierd autenticitatea. Iar dacă-i adevărat că din prisosul inimii grăieşte gura, cum zice la Carte, înseamnă că inima mea e plină de ploşniţe.

Ieri dimineaţă m-am trezit în încercările uneia de-a decola de pe pervaz. Iar mi-a slăbit vigilenţa (bazându-mă pe frig, c-o să le ţină departe de mine) şi-am lăsat fereastra deschisă şi nesupravegheată. Acum, pesemne, ivindu-se zorii, ieşise din ascunzătoare, zărise parcul unde a zbur(d)at toată vara, a lovit-o dorul de casă şi s-a gândit să mai tragă o tură de Titan să-şi viziteze rudele înainte de căderea zăpezii. Nu reuşea din cauza geamului. Uitându-mă la ea cum se zbate, căzută pe spate, mi s-au umezit ochii. Viaţa noastră semăna, oarecum. Când pedalezi pe-un drum care nu duce nicăieri ai şanse să mori de drum lung. Aşa cum, dacă pedalezi pe-o singură idee, n-o s-atingi nemărginirea nici măcar cu privirea. Vine în viaţă un moment când e nevoie de schimbarea strategiei. Sau de luat calea pribegiei.

Priorităţile mi s-au schimbat oarecum, după o lună de la poposire. Nu mai aud traficul decât rareori, vecina împiedicată cred că-i plecată, alarmei i-am luat piuitul definitiv, acum mă concentrez pe imagine. A mea. Mă dibuie prea mulţi că nu-s băştinaşă, am aerul ăla de provincial pe care nu mi-l pot camufla. Încă. Dar lucrez să mă cizelez. În week-end, când sunt mai liberă, elaborez strategii pe care le implementez apoi, în săptămâna care urmează.

Tema pentru săptămâna viitoare este să scap de accent. Mi-am propus asta după ce o doamnă mi-a spus alaltăieri că semăn foarte bine cu sora mea, chiar şi la voce, decât că eu pronunţ cuvintele mai rar şi mai apăsat. Cred şi eu, că doar dacă anunţi speriat: "bre, tuşu' s-o gătat!", tre' s-o spui apăsat. Pronunţia capitalistă însă, cere să emiţi detaşat, fluent şi fără accent: "doamnă, s-a terminat tuşul!". Păi da, dar soră-mea stă în buricul civilizaţiei de-un sfert de secol, ea s-a subţiat, s-a cizelat, s-a realizat. Eu, abia sosită din poiana cu alune, mai am de aşteptat şi de luptat.

Mi-am mai propus ca înainte să accept vreo invitaţie la ceai sau cafea să mă antrenez, să mă cizelez, să mă subţiez şi eu. Măcar cât să n-o fac de râs pe soru-mea, care acum nu mai zice în ruptu' capului că mestecătoru'-i mocskos, cum ziceam noi în copilărie. Ea spune acum din vârful buzelor că ansamblul mojar-pistil din receptură are depuneri de substanţe grase de la ultimul preparat şi trebuie spălat.
(Şi la sfârşit trebuie clătit cu apă distilată, n-am uitat. Orice recipient trebuie limpezit cu apă distilată, asta e regula de aur în receptură, lângă aia de argint care nu-ţi dă voie să învârţi în mojar decât de la dreapta la stânga.)

Revenind la cizelarea mea, voi accepta, deci, invitaţiile la cafea de îndată ce voi fi făcut minime progrese. Prioritatea mea acum este pregătirea pentru invitaţia la Mojo, pe care mi-a facut-o prietenul meu Ştefan Alexandru Ciobanu. Voi începe prin a mă antrena să par o femeie cosmopolită, să nu-l fac de râs nici pe el, doamne fereşte, printre scriitorii, cititorii şi admiratorii care vor fi prezenţi.

Când eşti provincial şi ajungi în Bucureşti, toate lucrurile ţi se par grandioase, caşti gura cât tunelul de metrou, ai o privire confuză şi băştinaşii se amuză. Aşa că mi-am propus ca odată ce-am păşit în Mojo să arborez un aer uşor acrit, un pic nemulţumit, atât cât să par obişnuită cu poezia şi cu măreţia. N-o să mă extaziez, n-o să gesticulez, n-o să mă minunez. Dacă va fi să fie viscol şi ger la următorul pariu pe prietenie, eu o să observ, detaşată, că s-a mai răcorit un pic şi bate niţel vântul. Îmi dau cuvântul!

Şi-o să mai fac ceva, atunci când o să mi se aducă limonada (dacă beau tequila, în cinci minute-s pe jos, întinsă ca o clătită, cu strategia împrăştiată): o să-mi încreţesc discret nasul la degustare şi-o să adaug pe un ton scăzut, complet fără accent, că la Bucureşti limonadele nu sunt suficient de chambré. Şi cu asta mi-am asigurat ghid până la ultima ediţie a pariurilor pe prietenie. Să fie!

Atât pentru azi, deşi mă tem că dacă citeşte soră-mea îmi zice iar c-am făcut-o lată.
Mă duc să fac gargară cu apă distilată.

Voilà şi-o ploşniţă roşcată!

Bucureştiul de coşmar

2011-10-24T14:00:00.008+03:00

Am somnul şubred. Precar precum casele alea interbelice cu bulină roşie. La cea mai mică mişcare pleoapele mele se cască larg şi nu se mai închid. M-am tot tratat, m-am psihanalizat, dar somnul nu mi s-a reparat. Pilulele au efectul unui strat de var pe un perete cu igrasie: în scurt timp beteşugul iese iar la suprafaţă, ca mucegaiul verde-albăstrui.

Am plecat de-acas' cu frica insomniilor împăturită frumos în hipotalamus, dar realitatea s-a dovedit mai crudă ca aşteptările mele. În prima săptămână n-am dormit. Am căzut, din când în când, într-un soi de letargie buimacă. Alt oraş, altă casă, alte zgomote. Şi altă faună. Care include ploşniţe verzi. Frumos parcul Titan, le place şi lor. Iar când se satură de verdeaţă şi li se face greaţă, se mută peste drum, la bloc. Îmi stă inima în loc când dau peste câte una care se căzneşte să intre în casă. Aerisesc doar câte o cameră odată, cu ochiul la fereastră şi aspiratorul în poziţie de atac.

Ocupaţia mea principală în primele două săptămâni a fost să mă acomodez cu noile zgomote. Am început să le clasific ştiinţific:

Zgomotele vecinilor. M-am dezvăţat de trăit la bloc, orice lingură scăpată pe gresie de gospodina de desupra îmi zbârceşte trompa lui Eustachio, orice scaun târât pe parchet îmi băşică cohleea.

Zgomotul străzii. Pe Baba Novac traficul nu amuţeşte, nu se opreşte, nu se răreşte. Mă simt ca la cursele alea americane în care maşinile se învârt în cerc ore întregi. Claxoane, xenoane, volane, şicane şi frâne inumane.

Zgomotele casei. Termostatul de la frigider, de exemplu. Nu ştiu cum circulă ecourile în casa asta dar, până m-am lămurit de unde vine ţăcănitul ăla scurt care mă lovea direct în nicovală, am umblat în patru labe pe sub toate paturile şi m-am târât prin toate dulapurile, ca un soldat prin tranşee.
Cireaşa de pe tort(ură) a fost însă o alarmă. Dacă printr-o minune reuşeam să aţipesc pe la ceasurile 3-4 din noapte, se declanşa alarma. Undeva, în depărtare, nu foarte tare. Destul însă să-mi alunge somnul definitiv. Am îndurat o noapte, două, nouă. Într-a zecea, eram deja turbată. Am ieşit în balcon cu gând să dibuiesc maşina cu pricina şi să-i arunc pe parbriz o noptieră, măcar să aibă un motiv întemeieat să urle.
Spre surprinderea mea, urletul nu venea de-afară. Aha, mi-am zis, cred că vreun vecin lucrează la metrou şi tre' să se trezească de cu noapte să ajungă la muncă. De teamă să nu se ia cu somnul şi-o fi cumpărat un ceas cu alarmă solidă, cu garanţie de trezire.

(În capitală nu e ca la noi în provincie, mă încurajam eu. Aici sunt chestii importante, cum ar fi metroul, tre' să mă obişnuiesc dacă vreau să intru şi eu în rândul lumii bune. Şi făceam planuri cum o să mă mut de-a doua zi cu dormitul în altă cameră, ca să pot supravieţui...)

Stând aşa în miezul întunericului nopţii, gâlgâind de adrenalină, mi-am zis c-ar fi bine să beau nişte apă. Am văzut eu în filme că dacă femeia e isterizată sau leşinată, cineva îi da repede nişte apă. Mie n-avea cine-mi da, aşa că m-am ridicat, m-am băgat în halat şi-am plecat la adăpat. Dar pe drum am constatat că alarma se aude mai tare. Şi parcă venea cumva din stânga. M-am oprit, am căscat urechea şi-am deschis uşa de la baie. Mă apropiam de sursă. Parcă vine mai din dreapta. Da. Venea din dreapta, de la radioul de duş, cu ceas deşteptător. Îmi venea să mor. Va să zică, de zece zile tortura mea era alarma acestei scule, setată să orăcăie din toţi bojocii la 3.22 a.m. în fiecare noapte. Cine dreaq s-a gândit să inventeze un radio de baie, cu ceas deşteptător? Care dobitoc de pe planeta asta şi-a imaginat că cetăţenii dorm în baie şi au nevoie de sculător? Dacă-l prind, îl omor!

Odată elucidat misterul zgomotelor am tras nădejde că următoarea noapte o să dorm dusă. Am cinat (un biscuite digestiv şi-un pahar de apă, preventiv), m-am spălat, mi-am luat cartea şi-am dat să mă arunc în pat. N-am mai apucat, pentru că patul era ocupat. O ploşniţă grasă îşi căuta loc prielnic pentru înnoptat. M-am oripilat, dar n-am ţipat, cum fac femeile din filme. Am înhăţat aspiratorul, am aspirat monstrul, am căpăcit gura tubului ca să nu iasă creatura peste noapte şi m-am aşezat pe canapea, să-mi trag sufletul şi să cuget. Oricât mi-am făcut curaj, oricât am apelat la legea probabilităţilor, oricâtă apă am băut, nu mi-am putut îneca spaima că peste noapte m-aş putea trezi dormind sub aceeaşi pătură cu ploşniţa-mamă. Aşa că m-am apucat sistematic de verificat toată camera. Am scos aşternuturile de pe pat, am ridicat salteaua, am mutat patul, noptierele, am scos hainele din dulap (noroc că n-am apucat să-mi aduc toată garderoba de la Braşov!), am scos perdelele, tablourile, oglinda. Spre ziuă, am terminat de aşezat, m-am culcat şi-am visat că ploşniţele m-au muşcat în aşa hal că eram plină toată de băşici.

Locuiesc lângă parcul Titan. Momentan. S-ar putea să mă mut în Burebista.

Hasta la vista!

Bucureştiul de vis...

2011-10-20T20:26:00.007+03:00

...al dragei Lady Io e acum şi-al meu. Cu împrumut.
Pozele se dedică tuturor cârcotaşilor care m-au compătimit pentru mutare :P

Capitală. Pedeapsă capitală.

2011-10-18T22:37:00.006+03:00

Deci da, m-am mutat în capitală. Aproape am terminat cu instalarea, mai am de pus la punct câteva detalii minore, cum ar fi să-mi fac o hartă care să mă ajute să ajung la prăvălie şi să mă-ntorc acasă înainte de lăsarea întunericului. Nu cunosc Bucureştiul, dar am o strategie clară când ies în trafic: dacă am ajuns pe vreun bulevard necunoscut la o oră de vârf, o ţin tot înainte până mi se gată benzina.
Pe urmă sun la salvare.

Că niciodată nu mi-am iubit telefonul mobil, ştiaţi deja. Ce nu ştiţi e că amu' îl iubesc. Sincer, din toată inima. Nu mă mişc, nu respir fără el. În schimb, soră-mea, care până să vin eu îşi iubea telefonul , acum îl urăşte. Nu ştiu ce-a apucat-o aşa, dintr-o dată.

Sunt o fire sociabilă, deja mi-am făcut un prieten. Unul dintre portari. Mai schimbăm o vorbă, ne mai râdem, ne mai compătimim reciproc. Eu îl plâng că stă în frig să ne păzească, el mă plânge c-am dat tihna de la Braşov pe agitaţia din Bucureşti. După ce plângem un pic, ne ducem fiecare în treaba lui. El, n-are voie să doarmă în post dar mai aţipeşte câte-un pic peste noapte. Eu am voie, am chiar recomandare să dorm, da' nu mi se lipesc genele şi pace. Obişnuită cu mai multe joburi concomitent, mă gândesc că m-aş putea angaja şi ca paznic la bloc, noaptea. Să vezi atunci bănet pe mine, fără număr-fără număr.

În rest, sunt singură cuc. Mai scriu asta şi mă duc.

Pauză

2011-10-05T09:12:00.007+03:00

Gata. Sunt în pauză. Am părăsit tunelul. Am dat şi examenul. Şi l-am luat. Şi-am terminat-o şi cu jobul numărul doi.
Mă simt perfect. Mă uit la mine ca la o personalitate mondială pe un ecran enorm de televizor. Şi mă iubesc. Şi-mi apreciez geniul. Pustiu.
În afară de lălăială, nu mai am nevoie decât de modestie. În rest, azi, e perfect totul.
Perfect pe care vi-l doresc şi vouă.

Începem o etapă nouă.

Top 10

2011-09-25T23:00:00.008+03:00

Astăzi, o leapşă de la Sfântul Bacterie. Câteva lucruri pe care speri să le găseşti în rai.
Plecând de la premisa că după toate ticăloşiile pe care le-am comis în viaţă sunt şanse minime să apuc raiul cel adevărat, n-am suport legal să visez decât la un rai utopic, terestru şi mai puţin veşnic.
Aşadar, raiul meu pe pământ ar trebui să îndeplinească nişte condiţii minime, după cum urmează:

1. Climă bine-temperată. De fapt, vreau să-mi fie calde picioarele în vecii vecilor. Încep cu asta pentru că tocmai m-am întors din oraş şi mă simt ca o sunătoare de-aia de atârnat la streaşină care se tânguie când bate vântul. Dacă din septembrie îmi zăngăne oasele în halul ăsta, vă imaginaţi de ce colinde duioase o să aibă parte Vasile, de Crăciun.
Aşadar, un rai fără clinchet de tibii şi falange îngheţate, dacă se poate.

2. Autorul lepşei vrea un robinet cu coca-cola. Eu vreau o câmpie cu rucola. Şi nişte inventatori de reţete pentru această plantă minunată, aromată, inegalabilă şi dezirabilă.

3. Calorii prietenoase, care nu se-nghesuie pe coapse. Nu mai vreau remuşcări după orice masă copioasă. Nu mai vreau cine dramatice, cu mustrări de cuget pentru fiecare îmbucătură de Bavaria Blue sau Roquefort, nu mai vreau să alerg ca Asafa Powell după fiecare felie de Doboş . Vreau să mă hârjonesc cu glucidele şi lipidele prin grădina raiului, să fim prietene la cataramă, iar cureaua să nu mai geamă.

4. Să existe în fiecare oraş un stol de porumbei voiajori care să ducă-n cioc anunţurile cetăţenilor în caz de botez, nuntă sau prăpădenie în familie. Fără convorbiri telefonice, fără apeluri pierdute, fără beep-uri şi fără sms-uri, amin!

5. Să se întâmple să mă aflu în acelaşi restaurant cu Loubutin, el să se înece cu cireaşa de pe Doboş, eu să-i aplic manevra Heimlich, să-i salvez viaţa şi talentul, iar el să-mi fie atât de recunoscător încât să-mi dea cheia de la depozitul de pantofi. Femeile ştiu de ce.

6. Ca să am pace şi să nu mă chinuie frustrările, ar trebui ca la inaugurarea raiului să-i pot trage un pumn în bot lui Steve Harvey şi să-l las pe dinafară. N-are ce căuta în raiul meu după toate minciunile pe care le-a spus despre bărbaţi. În realitate toţi bărbaţii sunt minunaţi, devotaţi, fideli, fără greşeli. Pentru orice eventualitate însă, vreau un rai fără Angelina Jolie, Scarlett Johansson şi asiatica aia care-i place lui Robert.
(Ştiu, la faza asta am riscat îngrozitor, s-ar putea să mi se depopuleze raiul, bărbaţii jertfindu-se de dragul sus-numitelor.)

7. Aş vrea un rai fără proşti. Aşa cum s-a inventat vacinul pentru difterie, să existe unul şi pentru prostie. La vreo doi-trei cetăţeni foarte speciali în viaţa mea aş vrea să le fac eu cu mâna mea imunizarea. Ţin mult la asta. Cum toată viaţa s-au ferit de citit şi de gândit, le-aş inocula periodic câte-un volum de poezie, câte-un roman, câte-un capitol din Infernul lui Dante. Pe urmă aş urmări cum li se înroşeşte locul, cum se umflă, cum îi doare îngrozitor şi cum li se încreţeşte încet-încet creierul.
În timp, raiul ar deveni un loc plăcut, cu prostia eradicată precum febra tifoidă, de care abia ne mai amintim.

8. Memorie de elefant. E un fel de-a spune că aş vrea să nu uit nimic din ce-am învăţat. Odată aflată, informaţia să fie stocată pentru vecie. Să pot cita pasaje din cărţile care mi-au plăcut, să jonglez cu catrene, cu teoreme, să port discuţii pe orice temă, să rezolv orice problemă.

9. Să mai fie în rai şi timp. Timp, frate, de să n-ai ce face cu el. S-o lălăi cât te ţin balamalele, să n-ai dead-line-uri, presiuni, termene. Să faci totul pe-ndelete, sănătos, temeinic, domol. Să fie permis orice ocol.

10. În rai aş vrea să cânt la acordeon. Aşa aş cânta de-aş rupe inima sfinţilor, nu alta. Adi Minune mi-ar căra lădoiul cu acordeonul de la un concert la altul, el fiind un sfânt complet lipsit de ureche muzicală. Eu aş avea auz absolut, bun înţeles, iar el m-ar admira sincer pentru talentul meu.
Bonus, aş vrea să am şi-o tubă să-i cânt lui Vasile pe la ora trei dimineaţa, o sonată de dor. În amintirea noptilor în care sforăia el în si bemol major şi mie-mi venea să mor.

Somn uşor!

Don't worry, be happy!

2011-09-06T08:18:00.003+03:00

Aflu cu plăcută, molicică şi caldă surprindere că printre cititori sunt unii îngrijoraţi sincer de soarta mea. Vă mulţumesc. În noianul de porcării un mic semn de speranţă, ar zice Vasile Baghiu.

Aflaţi despre mine că sunt bine, sănătoasă şi circul în trombă prin tunel. Ceea ce este surprinzător e că m-am obişnuit. Pe cuvânt. M-am obişnuit cu întunericul, cu răcoarea, cu umezeala, cu înghesuiala, cu hinghereala. Mă simt de parcă aici e locul meu dintotdeauna, leagănul în care-am crescut. E drept că la început eram confuză, ursuză şi mofluză, dar acum, dacă trecem peste faptul că sunt un pic obosită, cam decrepită şi puţin mucegăită, sunt de-a dreptul fericită.

Înainte, dorinţele mi se umflau ca burduful acordeonului în inspir şi nasul mi se încreţea a scârbă din te miri ce. Acum, pretenţiile-mi sunt mai subţiri ca aburul iar nasul mi se mai încreţeşte doar când se turteşte, ostenit, pe pernă. Chiar şi limba mi s-a tocit. Din limbută am ajuns foarte tăcută. Uneori aproape mută. Dar sunt mulţumită. De fapt sunt aproape mândră de mine, de curajul cu care iau virajele, de optimismul meu aproape impardonabil. Reuşitele se ţin lanţ, sunt pe plus la orice bilanţ. Norocul meu are iarăşi semnal, mă aflu în aria de acoperire a fericirii: ploile s-au oprit, am pită şi apă, ceapă, muncă la discreţie, din când în când câte-o inspecţie, câte-o intersecţie unde iar am de luat nişte decizii, de făcut pentru iarnă provizii. Mă apropii de excelenţă, mai am de dat doar un examen de competenţă.

Viaţa e frumoasă. Iarba e grasă. Am urcat iarăşi în şa şi mă plimb prin viaţa mea.
Tra-la-la....

Nurofen forte

2011-08-22T19:25:00.011+03:00

Mă sună colegul, azi, la muncă.

- Alo!
- Da. Arde? (L-am întrebat uşor opărită, pentru că i-am spsu să nu mă sune la muncă decât dacă ia foc casa.)
- La mine nu.
- Atunci?
- La tine arde?
- Arde, ştii bine! (Eram opărită de-a binelea, deja.)
- Văd.
- Ce vezi, pitecantropule? Io muncesc iar în tine se umflă orzul?
- Văd că ştie tot satul că arzi, că eşti bl...ă, fr...ă....
- ...Ce? Cum? :O :O
- Ai primit o vedere.
- Ioooo?
- Tu.
- Numa' io, fără tine?
- Fără mine, scrie numele tău, singur.
- De la cine?
- De la Luminiţa.
- Care Luminiţa?, am şuierat printre dinţi, în clocot deja.
- De la capătul tunelului.
- Ai face bine să nu fii acasă când ajung!
- Da' n-am făcut nimic, io doar citesc ce scrie, m-am gândit că vrei să ştii c-ai primit o vedere. Gratis.
- Toate vederile-s gratis, Vasile, fi-ţi-ar explicaţiile de râs!
- Pe asta e specificat că-i gratuită şi nu tre' s-o dai înapoi.
- S-o dau înapoi?... Auzi, Vasilică, tu ai înnebunit sau te faci?
- Io-s bine sănătos, ceea ce-ţi doresc şi ţie.
- Eu la cap sunt sănătoasă, dovadă că nu m-au dat afară de la job, încă. Dar dacă mai vorbesc 5 minute în halul ăsta, nu mai garantez.
- Io atât am avut de zis, c-ai primit de la Luminiţa o vedere gratis pe care nu tre' s-o dai inapoi. Treaba ta. Pa!
- ....Pa....

Cum am ajuns acasă am cerut vederea. Într-o secundă, văzând ştampila, m-am luminat. Am citit-o printre sughiţuri şi spasme şi m-am pus pe-un râs, frate, de i se bulbucaseră ochii lu' Vasile. Încă un pic şi chema SMURD-ul, convins că diagnosticul de pe vedere e real şi grav. =)) =))

Dacă mai am nevoie de Nurofen Forte? Nici vorbă, după vederea asta parcă am luat Metadonă :D

P.S. Pentru cei care nu ştiu, vederea este răspunsul Dariei la postarea mea, "Tunelul şi zelul".
Dario, trăi-ţi-ar inspiraţia, m-ai vindecat de toate cele! :* :*

Transalpina

2011-08-15T11:59:00.008+03:00

Am evadat două zile din tunel şi m-am învârtit în cerc: Braşov - Bran - Câmpulung - Curtea de Argeş - Râmnicu Vâlcea - Novaci - Rânca - Sebeş - Sibiu - Braşov.

Drumul dintre Câmpulung şi Curtea de Argeş este nereparat după al doilea război mondial, aşa că dacă depăşeşti viteza de 5 km pe oră, ai şanse mari să cazi într-un crater de unde nu te mai scot decât arheologii, peste câteva sute de ani. Dacă eşti o fire optimistă, iei partea bună a nenorocirii: ai şansa să stai împăiat, la muzeu, lângă vreo oală de lut de-a lui Menumorut.

Pe DN 67C asfaltul e minunat. După ce-ai parcurs segmentul de drum mai sus amintit, e ca şi cum ai mângâia un obrăjor de bebeluş după ce ai făcut frecţie la un posterior de băboi african căzut într-un cactus Mammillaria.

Rânca e în plină expansiune. Peste tot contrucţii în diferite stadii de evoluţie. Pentru cafea am ales un restaurant dat în folosinţă de câţiva ani. Cafeaua care ne-au servit-o cred că le rămăsese de la inaugurare.

Vremea a fost minunată. Dar putea fi oricum, eu eram pregătită. De la maiouri până la haine de iarnă, aveam de toate. Cu norocul pe care-l am în ultima vreme mi-am asigurat toată plaja de haine pentru temperaturi cuprinse între zero şi treizeci de grade. Un nene n-a fost la fel de prevăzător ca mine, el s-a îmbrăcat doar în chiloţi. Eu îmi trăsesem gluga de la haina de iarnă să nu-mi îngheţe urechile iar el părea a se bucura sincer de razele soarelui.
(Judecând însă după cât de sculat îi stătea părul pe spate, nu cred că era mai cald ca o broască din lacul Titicaca.)

În concluzie, un traseu frumos, care merită repetat, dar pe varianta Tălmaciu - Brezoi - Voineasa - Obârşia Lotrului - Rânca - Novaci - Baia de Fier (Peştera Muierilor) şi retur.

Aşadar, am avut şi eu concediu şi m-am bucurat de el.
De mâine, înapoi în tunel.

Tunelul şi zelul

2011-08-10T22:40:00.004+03:00

Când te cocoşează evenimentele şi timpul se comprimă ca aerul din perna autobuzului 45, abandonul ţi se pare mai tentant ca o felie de tort în mijlocul curei de slăbire, mai de dorit ca nişte şlapi după ce-ai stat cocoţată toată ziua pe tocuri de 12 . Numai că băgatul picioarelor (în şlapi :P) nu-ţi garantează satisfacţii nemuritoare ci doar temporare. Iar abandonul, e drept că-ţi garantează un Moleskine aerisit, dar la pachet cu laurul de pe creştet ofilit.

Primesc tot mai des reproşuri c-am lăsat blogul în paragină. Recunosc. Dar sunt cocoşată. Şi blazată, şi estompată, şi frustrată. Cu fericirea atrofiată şi liniştea evaporată. Nu ştiu cum reuşesc, dar nimeresc în raza de acţiune a oricărei belele care caută loc de parcare. Dacă printr-o minune mi se arată la orizont nişte zile mai bune, până să le apuc, garantat aud un zvon, primesc un telefon sau mă întâlnesc cu un bizon care-mi face ferfeniţă aşteptarea şi încântarea.

Deunăzi, preţ de vreo trei minute, am fost convinsă că zăresc luminiţa de la capătul tunelului. Am primit un buchet de flori. Dianthus plumarius. Varietatea ofilitus. Înfofolite în 1,2 metri de celofan verde-crud cu pompon roz φ 1500. Deşi cetăţeanul nu cumpărase florile pentru mine ci pentru colega aflată în concediu, deşi combinaţia de culori era mortalo-letală, deşi garoafele n-au fost niciodată slăbiciunea mea, am reuşit să văd dincolo de aparenţe: mi se întâmpla un lucru minunato-superbo-mirobolant. Zâmbeam şi priveam cu discretă încântare garoafele storcite când uşa s-a deschis brusc şi-n prag s-a ivit donatorul buchetului a cărui cerere n-o soluţionasem din lipsă de suport legal. A-nşfăcat florile de pe birou şi mi-a spus că de vreme ce n-am rezolvat problema, nu merit florile. Pe care mi le ia ca să le dea farmacistei, contra unui Nurofen. Am luat şi eu unul, preventiv.

Altă zi, alt tunel, altă speranţă. Intră pe uşă monsieur Loday. Cetăţean francez nemulţumit. Nemulţumit de orice. Inclusiv de faptul că mai avea nevoie de-o adeverinţă ca să-i soluţionez problema. S-a-ntors cu adeverinţa semnată şi cu nemulţumirea bombată. La sfârşit i-am zâmbit, i-am urat de bine şi l-am rugat să privească tara noastră cu mai multă indulgenţă, că nu suntem chiar aşa de urâţi şi de răi. Am plusat, forţându-i mâna:
- Arăt eu, de pildă, a Bau-Bau?
-Oui!

Franţuzul mamei lui!

Ieri. O mămică frumuşică, ţinând de mânuţe doi copii. Copiii, se ştie, îmi luminează mie orizontul, zâmbetul, zilele. Îi strunea cu greu mămica, pe cei doi. Aşa că l-am apucat de mânuţă pe băieţel, cu gând să socializez cu el. Mi-a tras un şut în tibie de-am văzut stele verzi. Încă mai sclipeau stelele verzui când mi-a tras şi-un upercut în abdomen care mi-a întunecat definitiv orizontul, zâmbetul, ziua...

Lung tunelul, palidă luminţa.
Îmi moare zelul, mi se uscă peniţa...

Recunoaşteţi pictorul?

2011-07-28T19:41:00.006+03:00

Cine nu ştie răspunsul la întrebare să nu mă acuze că umplu blogul cu poze în loc să pun mâna să scriu.

O scrisoare de la Arcadia Solum

2011-07-18T23:31:00.013+03:00

Drăguţii maichii, cartea mea

Să vă găsească-n pace!

Pe-aici e vânt şi vreme rea

Şi-n chinuri, blogu-mi zace.

Cam de vreo lună-i slab şi tras,

De mă apucă plânsul,

Că numai oasele-au rămas

Şi sufletul dintr-însul.

Apoi să ştiţi că-s în război

Cu tot mai mulţi mişei.

Mă uit din zare după voi

Cum scrieţi, dragii mei.

Şi din ZeList, cum fulgera

Un plumb simţii că vine

Şi n-avu loc cât larg era

Decât în blog la mine.

Mi-e bine-acum, şi-aşa socot

Că nu va trece veacul

Şi-io fi scăpat cu blog cu tot

Iar de găsi-voi leacul

Elanului ce mi-a scăzut,

Să-mi faceţi atmosferă

De fericiţi că m-aţi văzut

‘Napoi în blogosferă.

Blogstock

2011-07-13T22:29:00.004+03:00

Dacă ai blog şi vrei să mergi în cea mai faină tabără, să te relaxezi, să te distrezi, să te bronzezi, să exersezi, să fredonezi, ai noroc! S-a lansat Blogstock!

Încă nu am toate detaliile, dar ştiu că printre iniţiatorii mirobolantului proiect se numără Silavaracald, Georgiana, Virtualkid, Doctorul.
Fiţi cu ochii pe ei mâine, pentru detalii şi înscrieri în cea mai cool tabără ever!

Aurora crepusculară

2011-07-07T22:21:00.005+03:00

La cererea publicului, poze care să alunge fumul de ţigară.

Fumatul poate ucide. Partea a doua, Mărăşeşti.

2011-07-03T00:00:00.010+03:00

După ce m-am pus la punct cu partea teoretică, a venit vremea practicii. Şi cum nu mă puteam duce la prăvălie să-mi cumpăr ţigări în pauza mare, trebuia să mă perfecţionez în sustragerea de ţigări, de preferat fără urme şi consecinţe. Sursa cea mai sigură era torpedoul tatei.

Nu ştiam mare lucru despre fumat, dar auzisem că odată ce te-ai apucat, nu te mai puteai lăsa. Aşa că am pus la punct o strategie, nu puteam lăsa în voia soartei viciul pe care eram hotărâtă să-l îmbrăţişez odată pentru totdeauna. Şi cum mama se ocupase cu succes de educaţia mea teoretică, învăţându-mă poeziile, proverbele şi zicătorile cele mai importante, iar cu tata le aplicasem practic, aveau acum şi ei ocazia să vadă roadele muncii lor. Mi-am amintit că unde-s doi puterea creşte, deci era limpede că aveam nevoie de soră-mea. Nu ca să tragem amândouă din ţigară şi să răzbim mai uşor cu fumatul ci ca să am o mână de ajutor la furatul ţigărilor (până la majorat, când totul avea să devină legal şi moral) şi pe cineva care să mă secondeze în caz că ceva mergea prost.

Am aşteptat mult momentul potrivit, pentru că prin viaţa mea curajul n-a curs niciodată ca Gangele ci aşa, ca un torent de munte, trecător şi aleator. Iar dacă la primul extemporal la care am luat nota zece m-am uitat cu totală detaşare, la prima ţigară furată m-am uitat precum Columb la ţărmul Americii.
Iar soră-mea, la mine, precum Dalai Lama la statuia lui Buddha. Odată cu prima ţigară urma să-mi pecetluiesc definitiv soarta de fumător, credeam. Mi-am asumat decizia perfect conştientă că sunt pe cale să înfăptuiesc un act abominabil. Eram emoţionată, gravă ca un amiral, de parcă soarta lumii stătea în mâinile mele. Şi i-am dat foc. Fără remuşcări, fără ezitări.

Am inspirat, m-am înecat, m-am bulbucat, am lăcrimat, dar nu m-am lăsat. Am tras iar. Şi iar am tuşit, ochii mi s-au împăienjenit, capul mi-a ameţit, mâinile mi-au amorţit, buzele mi s-au învineţit.
A fost greu şi mi-a fost rău. Cumplit de rău. Dar am reuşit, lividă şi tremurândă, să dau gata jumate de Mărăşeşti. Şi pe soră-mea, întreagă. Plângea cu sughiţuri şi mă ruga să nu mor. N-am murit, m-am oţelit. Şi-am decis că până nu mă voi antrena suficient cât să fiu în stare să fumez cu rotocoale şi jeturi de fum adevărate, n-o să-i mai dau voie să mă asiste. O puneam să jure că nu va sufla o vorbă despre activităţile mele şi-o lăsam de pază. Iar eu mă antrenam cum şi când puteam, în ilegalitate, ascunzându-mă prin beciuri şi prin poduri, precum Sergiu Nicolaescu în Pistruiatul.

Am fumat, într-un an, mai bine de zece ţigări. N-am zis unşpe pentru că din aia furată de la unchi-miu n-am apucat să trag decât vreo două fumuri, că m-a prins bunica, un pic înainte să dau foc la casă. Mi-a înroşit bucile cu o nuia molicică, dar nu m-a spus alor mei niciodată, aşa cum mi-a promis.
O bunică de cuvânt, cum intenţionez să mă fac şi eu când o să fiu mare.

După întâmplarea asta am stat şi-am chibzuit. Mie, până în ziua de azi, nu-mi vine să chibzuiesc decât după ce comit măgăria. Întâi o pecesc şi pe urmă chibzuiesc. Şi după ce cuget şi evaluez pierderile, mă pun pe regretat şi pe plâns, frate, de ţi se rupe inima, nu alta. De fapt, mi se rupe numai mie, pentru că în general pe ceilalţi îi doare fix în părţile bombate din spate.

Aşadar, am cugetat eu şi-am calculat până am ajuns la rezultat: tre să mă las de fumat.

Şi m-am lăsat.

Fumatul poate ucide

2011-06-29T07:36:00.020+03:00

Citeam deunăzi pe blogul lui George aproape japonez despre ţigări, cu dor. Mie, postarea mi-a trezit amintiri mai degrabă dureroase...

Primul fum de tutun mi-a invadat plămânii virgini prin clasa a treia. Însă până să pun ţigara în gură am urmărit, luni de zile, orice fumător care mi-a ieşit în cale. Observam atent felul cum scoate fiecare ţigara din pachet, cum o aşază pe poziţie, cum aprinde chibritul (brichetele erau rare), cum trage primul fum. Primul fum era un spectacol fascinant. În funcţie de cât de mare fusese dorul, unii trăgeau din ţigară scurt, cât să se asigure că s-a aprins, iar alţii îşi umpleau plămânii cu nicotină într-o inspiraţie pasională, care părea nesfârşită şi care mie, ca privitor, îmi producea oarece spaime că omul, la un moment dat, o să explodeze ca un balon. Mă relaxam abia când vedeam jetul de fum ţâşnind printr-un colţ al gurii, ca dintr-o locomotivă cu aburi, la primul expir. Apoi, amestecate cu vorbele, ultimele rămăşiţe de fum se revărsau, domoale, împrejur.

Ce mi-a rămas cel mai adânc săpat în amintire este ritualul aproape intim de aprindere al ţigărilor una de la alta. Cel care dădea focul îşi scutura ţigara, ca să pună în evidenţă miezul incendescent. Apoi, o apuca între degetul mare şi arătător, la mică distanţă de vârf, pentru a o asigura, cu palma făcută căuş, că n-o să i se întâmple nimic rău şi-o întindea, cu un gest de pur altruism, primitorului care îşi răsucea propria ţigară între degete, pregătind-o. O fixa apoi între buze, ţinând-o cu aceleaşi două degete ca şi donatorul, se apleca încet şi, ridicând degetul mic, îl sprijininea de pumnul celuilalt. Când cele două ţigări aveau gurile perfect potrivite una peste alta, începea să tragă scurt, de două-trei ori, sugând parcă din viaţa celeilalte, aprinzându-şi ţigara cu o încântare rotundă ca luna plină.

Mai era de observat felul cum fiecare ţinea ţigara între degete. Cei mai mulţi o apucau între falangele medii ale indexului şi mediusului şi-o devorau într-un ritual reflex. Existau însă unii, stămoşii cocalarilor de azi, care o ţineau între falangele proximale, aproape ascunsă în palmă, trăgând din ea cu aerul că trebuie să ferească de ochii prostimii magica împreunare a buzelor lor, cu ţigara. Şi mai era colega mamei, profesoara tapată de care v-am mai povestit, strămoaşa piţipoancelor din zilele noastre, care apuca ţigara atât de delicat, cu falangele distale, încât involuntar îmi ţineam respiraţia, de frică să n-o scape dintre deşte de la curentul răsuflării mele, într-atât de precară era priza dintre ţigară şi proprietară.
O ultimă categorie era aceea a pălmaşilor de rând care nu-şi permiteau să se oprească din treabă ca să fumeze, aşa că-şi împărţeau gura, frăţeşte, în două: cu jumate fumau, cu jumate vorbeau. Era uimitor să observ cum li se fâlfâie ţigara odată cu gargara muncitorească.
O altă subcategorie lovită de hărnicie era formată din cei care îşi permiteau pauza, dar o scurtau la minim, apucând ţigara sănătos, între police şi index, trăgând din ea, des, scurt şi viguros, mistuind-o în timp record.

Şi expulzarea fumului era un spectacol interesant şi divers. Unii proiectau jetul în faţă, continuu, ca un avion cu reacţie. Alţii, îl eliberau în tranşe, prevestind parcă, obiceiurile FMI-ului de azi. Unii îl slobozeau pe nări, în vălătuci moi, ca nişte tauri furioşi. Mai erau şi dintre cei care practicau fumatul relaxat, distractiv, care atunci când eliberau noxele în atmosferă arătau ca nişte peşti eşuaţi pe plajă: căscau gurile ritmic, eliberând doze precise de fum, în cercuri aproape perfecte, consecutive, care se înălţau, lărgindu-se şi topindu-se lin în văzduh, ori dozau în aşa fel presiunea că fumul se orânduia ca o ciupercă atomică, zăbovind şi aureolând, o vreme, fumătorul.

Pauză de ţigară, că tre' să plec la muncă. :D

Şi urăşte-ne pe noi...

2011-06-23T23:15:00.005+03:00

...precum şi noi îi urâm pe ceilalţi!

Tre' să ai sânge-n vine ca să faci o asemenea rugăciune, e clar!
Varianta originală a rugăciunii, cu primirea iertării direct proporţional cu iertarea acordată greşiţilor,
e mult mai uşor de recitat pentru că, în vreme ce rosteşti cuvintele, îţi aduci aminte cu mândrie cum l-ai iertat tu pe Gigel, în clasa a doua, când ţi-a furat radiera parfumată. Şi ţi se pare absolut normal ca Dumnezeu să ţină seama de asta când tre' să te ierte acum, după 30 de ani, când i-ai furat şi tu lui Gigel, Opelul. Că şi-aşa el mai are două maşini, deci are cu ce merge şi la muncă, şi-n concediu de odihnă, iar dreptatea cerea să ai şi tu una.

Şi cum uneori Dumnezeu ni se pare foarte ocupat, iar dreptatea întârzie să fie împărţită, sărim noi să-L ajutăm, cu dragă inimă. Ne suflecăm mânecile şi ne pumen pe treabă. Luăm etichete, markere permanente, super glue şi lipim etichete pe semenii noştri.

Clasificarea după fapte: ticălos, periculos, nenorocit, zgârcit, trădător, cartofor, ucigaş, borfaş, etc.

Clasificarea după naţionalitate: jidan, bozgor, ţigan, armean, lipovean (cu subcategoriile: moldovean, oltean, bucureştean), ş.a.m.d.

Clasificarea după meserie/funcţie: parlamentar mincinos, primar odios, vameş ticălos, vânzătoare nesimţită, funcţionară nesuferită, etc.

Clasificarea după aspect: piticanie, pocitanie, cocoşat, crăcănat, uscat, umflat, etc.

Şi după ce ne-am stabilit categoriile, foarte precis, ne punem pe urât. Şi urâm, pe rând, apăsat, cu tragere de inimă, meticulos, pe fiecare, atunci când îi vine rândul. Şi când i-am terminat, îi urâm iar, neobosiţi. Mulţumiţi că suntem oameni cu opinie, cu coloană vertebrală, corecţi, drepţi şi deştepţi, că doar de aia ne merge bine şi avem de toate, că suntem pe drumul cel bun.

Lui Ixulescu i-a murit un bou de la bicicletă? Păi da, pentru c-a înjurat-o în clasa a doua pe mă-sa, când l-a urecheat c-a spart geamul.
I s-a înecat bobocul de raţă coanei Paraschiva? Normal, doar ştie tot satul că şi-a cicălit bărbatul.
Le-a ars şura Popeştilor? Ar fi trebuit să le ardă şi coteţul găinilor, pentru c-au votat cu PDL-ul la alegerile trecute.

Seara, la culcare, facem o cruce mare şi ne închinăm, cerându-i lui Dumnezeu alte şi alte bunătăţi, deşi avem sânge pe mustăţi după ce tocmai ne-am terminat de mâncat aproapele, cu pene cu tot. Iar dacă se întâmplă, cumva, ca vreo umbră de conştiinţă să ne mustre, scoatem iute din buzunar lista cu cele două faptele minunate de peste zi: am miluit un cerşetor care ne-a căzut în pridvor şi i-am împrumutat o cană de orez unui emigrant chinez.

Deci, merităm să visăm frumos peste noapte, legănaţi de îngeraşi bucălaţi.

Casă de piatră filosofală

2011-06-19T22:20:00.003+03:00

Fericirea e o maşinărie ale cărei piese n-au garanţie pe viaţă şi, dacă nu te pricepi cât de cât la mecanica sufletească, rişti ca o pană în mijlocul casei să-ţi fie fatală.

Costel s-a convins de asta la trei luni încheiate de la însurătoare, când mariajului său care rula în plină viteză i-a explodat un pneu: Tatiana nu ştia să facă borş de cocoş ca la mama lui acasă, nu ştia să calce cămeşile şi să le înţepenească gulerul ca să-i ţină capul drept şi privirea semeaţă şi nu ştia nici să deretice prin casă. Ea era doar frumoasă. El nu era. Nu era frumos dar, când tăcea, filosof părea. Şi Costel tăcea mult. Tăceri adânci, pline de semnificaţie. Da' şi când îl lovea vreo idee şi glăsuia, toată lumea tăcea.

Că doară nu oricui îi explodează-n cap, ca focul de artificii de Revelion, la Copacabana, întrebarea genial-capitală: dacă mă aflu într-un autobuz care se deplasează cu 50 km/oră şi sar în sus, de lângă uşa şoferului, oare o să aterizez în acelaşi loc de unde am început levitaţia sau, între timp, autobuzul fuge de sub picioarele mele şi io aterizez în dreptul uşii din spate? Iată întrebarea!

Tatiana nu prea ştia să răspundă la întrebările lui şi asta l-a făcut pe el să se creadă şi mai filosof decât părea, la o primă tăcere, aşa. El a început să pună întrebări tot mai des şi să se ducă la muncă tot mai rar. Ea a-nceput să nu-l mai creadă între primii cinci mari filosofi când îi explica el de ce nu-i poate cumpăra pantofi şi-n doi ani Tatiana l-a lăsat fără răspunsuri şi-a fugit în lume cu-n cetăţean care nu era pasionat de filosofie ci de simbrie. Şi trăiesc până în ziua de azi, plini de euforie.

A jelit Costel cât a jelit, dar după o vreme a obosit. Şi s-a apucat de peţit. De data asta, fiind păţit, va fi mai chibzuit, credeam cu toţii. O s-o lase mai moale cu filosofia şi-o să apuce strâns mistria, ca să aibă cu ce plăti chiria.

Numai că deunăzi, ne-am întâlnit cu Costel. Cu părul strălucind de gel. (El are un păr, cum să vă spun?, sculat tot timpul de zici că-n fiecare dimineaţă se întâlneşte la ieşirea din bloc cu ursul şi-l trec fiori şi spaime cumplite.) Are aceleaşi cămăşi scrobite, aceleaşi bombeuri lustruite, aceleaşi preocupări filosofice şi-acelaşi deziderate utopice.

Şi-avea în ochi, Costel, o sclipire, când ne-a spus că iară-i mire....

Din grădină adunate...

2011-06-16T22:07:00.007+03:00

...şi la lume arătate.

Se coc cireşele

2011-06-12T22:51:00.014+03:00

Pe el îl cheamă Ştefan. Pe ea o cheamă Teodora. Noi o strigăm Teo. El o strigă Teuţa. E lumina ochilor lui. Îi arată, îi explică, o învaţă.
-Uite, Teo, la peretele ăsta al Arcadiei! Cam aşa arată o junglă, vezi?
Apoi, pentru mine:
-Să nu te superi, e de bine. Pare junglă din cauza plantelor care atârnă. Ai multe. Au mai crescut de data trecută.

Teo:
-În camera asta ce-i?
-Pantofi.
-În toate cutiile astea sunt numai pantofi?
-Pantofi, cizme, sandale...
-Aha, deci mama ta nu ţi-a aruncat pantofii de când erai mică, aşa-i? Nouă mama ne aruncă pantofii care rămân mici sau se julesc.

Câinii sunt sătui şi leneşi. Ar vrea să doarmă. Copiii ar vrea să-i hrănească. Ştefan, pe Carol. Teo, pe Sara. Carol refuză vehement, se ascunde în cuşcă. Ştefan îl lasă să doarmă.
Nici Sarei nu-i e foame, întoarce capul când Teo o îmbie cu mâncare. Ea insistă, îi ia capul între mâini şi-i spune, rar şi apăsat:
-Uite ce blană scurtă ai, pentru că nu mănânci! Ia şi mănâncă, te rog, bomboanele astea sunt sănătoase pentru căţei ca legumele pentru copii. Şi Sara mănâncă din palma ei.
-Ai văzut, Arcadia? Am făcut-o pe Sara mai mâncăcioasă ca mine.

Ştefan râde, îi aşează după ureche o şuviţă rebelă de păr şi-o sărută "părinteşte" pe creştet. Se simte obligat să-mi explice gestul:
-Nici acum nu-mi vine să cred că am aşa o soră!

Nici mie nu-mi vine să cred că mai există astfel de prunci!

5 filme de Oscar

2011-06-09T22:22:00.021+03:00

Leapşa vine de la Dara.
Care ştia că sunt o varză înfoiată şi perforată de limacşi la capitolul cinematografie, dar n-a răbdat-o inima ei zglobie să nu mi-o paseze şi mie. Fie.

Ca să vă faceţi o idee despre cultura mea cinematografică, să vă povestesc cum am reuşit eu să-i descriu unei prietene filmul în care a jucat un actor al cărui nume trebuia musai să-l aflu, ca să dovedesc ceva altei prietene.

-Alo?
-Da!
-Servus, te rog să mă ajuţi! Musai tre' să dibuiesc numele un actor.
-Servus! În ce film o jucat?
-Nu ştiu.
- ???
-Doar ştii că nu ştiu.
-Bine, zi-mi despre ce era vorba în film.
-Păi...păi nu prea-mi amintesc. Că am văzut filmul acu' vreo 3 ani şi între timp am mai văzut două filme şi mie ştii că mi se amestecă secvenţele prin cap, aşa...
-Zi-mi ce-ţi aminteşti.
-Păi, cred că era vorba despre o împărăteasă, sau o regină, o chestie de-asta importantă, oricum, şi despre un om de rând. Iar ăştia doi se îndrăgostesc.
-Apoi în cam toate filmele se întâmplă de-astea, deci tre' să-mi zici mai multe.
-De fapt, parcă era invers.
-Adică era homosexual?
-Nu, bre! Cred că era vorba de-un împărat, sau un rege, sau ceva la fel de important, şi-o femeie de rând. Care se îndrăgostesc.
-Evident.
-Haide, bre, nu râde, tre' să mă ajuţi! Te rog io mult!
-Mai zi-mi ce-ţi aminteşti.
-Păi, mai erau pe-acolo nişte copii. Parcă.
-... Zi-mi cum arată actorul care te interesează.
-Actorul cred că e american, cu mă-sa sau tac-su japonez. Sau chinez. Mă rog, asiatic vreau să zic. Are trăsături asiatice, dar nu e asiatic de tot, înţelegi? Cred că avea un părinte european. Mă rog, american.
-???
-Fain de leşini, tipu'! Îl ştii?
-Yun-Fat Chow?
-Ce?
-Te întreb dacă-i vorba de Yun-Fat Chow.
-Păi, pe mine mă întrebi? Io de aia te-am sunat, să-mi zici tu!
-"Istenem, cu ce Ţi-am greşit? De ce eu? Dă-i, Doamne încă vreo 25 de prieteni pe care să-i asasineze cu întrebări despre filme! Amin!"
(Aceste cuvinte nu fac parte din conversaţia reală, dar cred că o rugăciune asemănătoare a înălţat prietena mea în pauza scurtă care a urmat.)
-Pe actriţă ştii dacă o cheamă Jodie Foster?
-Nu ştiu.
-Hmmm...
-Stai!
-Stau.
-Mi-am amintit cum se termină filmul: Regele (sau regina, mă rog!) dansează de adio pe verandă. Nu rămân împreună, ca-n telenovele.
-Da. Yun-Fat Chow. Şi Jodie Foster. Ana şi regele.
-Da?
-Da!
-Mă', cert?
-Io nu mă cert!

...Şi uite aşa, dragii bunicăi, am aflat eu cum îl chema pe actor fără să ştiu nimic despre film. Dar prietena mea ştia, era mereu cu un pas înaintea mea. Dintotdeauna a fost aşa, ea înaintea mea. Da... Draga de ea!....

Doamnelor şi domnilor, iată nominalizările:

1. Bugs Bunny ("Of course you realize...this means war")
2. Days of Thunder. Vizionat de 55 de ori în cursul anului 1996, împreună cu pruncul care era complet fascinat de acest film. Am sărit vizionarea în prima şi a doua săptămână a anului din motive de sărbători de iarnă şi-n săptămâna a 4-a din august, din pricina apendicectomiei micuţului.
Dacă vă întrebaţi cum de am avut o asemenea răbdare cu copilul (care nu se putea uita singur la film pentru că trebuia să comenteze cu cineva scenele cele mai "tari") şi dacă vreţi, cumva, să-mi elogiaţi metodele excepţionale de educaţie, gândiţi-vă de două ori.
Sau uitaţi-vă o singură dată la o poză cu Tom Cruise şi mă lăudaţi după aia. Dacă vă mai vine.
3. Ana şi regele. Oscar pentru rege.
4. Tom şi Jerry. Pentru că unul mic, amărât şi deştept îl bate măr pe unul mare, tare şi inept. Fiecare episod în care mă identific cu Jerry îmi potenţeză self-esteem-ul.
5. Galactica. Galactica, punct. (Ştiu pe cineva care e de acord cu mine :P)

Cine vrea leapşa, face cerere.

Esse quam videri malim

2011-06-07T23:15:00.005+03:00

Cum prin preajma începuturilor de an sau a aniversărilor ne facem aşa, câte un bilanţ mai amănunţit, de la ultima-mi aniversare încoace tot cuget şi fac calcule, înmulţesc, scad, adun, extrag radicali, rădăcini pătrate, cu nădejdea c-o să pot scoate cândva şi eu capul în lume, printre atâtea surate laureate, cu o frunzuţă micuţă de dafin după ureche. Atâta numa' cât să pot muri împăcată, cu un dram de succes în palmares.

Ai sau n-ai succes în viaţă, aceasta-i întrebarea.
Oriunde te piteşti, oricum o dai cotită, până la urmă tot apari în faţa divanului şi dai samă.

Aşa că înainte să aştept sentinţa, am luat o coală A4, am împărţit-o-n două şi-am început să-mi sortez realizările şi eşecurile. Ştiţi voi, ca la Carte: oile la dreapta, caprele la stânga.

Prima mea faptă de succes a fost dispoziţia de-a-mi da viaţa pentru sora mea mai mică aflată în plin proces de împrietenire cu oliţa, dacă mama, în schimbul sacrificiului meu, avea s-o ierte că făcuse iarăşi pe ea. Faptul că astăzi sunt aici, înseamnă că viaţa mea valorează mai mult decât o pereche de chiloţei albi cu buburuze, cotaţi excepţional pe piaţa neagră a anilor '70.
Spiritul acesta de sacrificiu dovedit la o vârstă atât de fragedă a constituit un succes incontestabil în bugetul meu personal vreme îndelungată. Ulterior, a devenit uşor acrisor.

Nu pot să nu trec, cu majuscule, de-a dreapta paginii, povestea nucului. (Urăsc să mă citez ca şi când aş fi un înţelept care a scris pilde în vremuri străvechi, dar nici să povestesc de două ori acelaşi lucru nu mi-e mai drag.)
La vârsta aceea, standardul maxim de succes pe care mi-l puteam imagina era să poţi repara singur un nuc. Am putut. Şi-am fost îngrozitor de mândră de mine, până prin adolescenţă când succesul a început să aibă parfum discret de testosteron. La 44 de ani însă, îmi pun chezăşie viaţa că o colecţie de inimi drept pradă de război nu înseamnă nicidecum că ai avut succes.

Cu egală dreptate am notat, pe partea stângă a foii, ratarea premiului întâi în clasa a cincea, din pricina burţii mele nesătule. Ca să-mi rotunjească media cu 50 de sutimi în plus, profesoara mi-a pus o întrebare. Am tăcut cu ochii umezi ca o Joiană în poiană, deşi ştiam răspunsul, pentru că tocmai îmi îndesasem în gură juma' de covrig şi nu puteam să molfăi şi covrigul şi răspunsul, concomitent. Pofta nestăpânită nu face casă bună cu succesul, aveam să învăţ pe propria piele şi propria burtă.

Apoi mi-am pus o altă ţintă: s-o bat pe Silvia. La 3000 de metri plat, nu vă gândiţi la pumni în dinţi.
Am câştigat cursa şi am gustat succesul adevărat. (Da, ştiu, e de porc să te link-uieşti singur, de două ori într-o zi, trecem fapta tot de-a stânga, printre caprele negre.)
Am mai câştigat în anii recenţi şi nişte "liniuţe" la 300 de metri trafic, dar simt cumva, în adâncul inimii, că nici asta nu e o realizare prea mare.

Am ratat la mustaţă o carieră politică şi nici misionar în Senegal n-am mai ajuns, mi-au lipsit exact cele patru chestii esenţiale: dorinţa, determinarea, încrederea şi perspectiva.

Tot auzind de poveşti de succes cu cabane la poala munţilor, cu palate la firul gazonului şi vile la malul mărilor, m-am gândit să las şi eu moştenire nepoţilor o căsuţă la fir de pir şi măciulie de păpădie. La inaugurarea casei m-a sunat un prieten realizat şi m-a-ntreabat dacă am calorifere. Am, zic, cum să nu? Păcat! Dacă n-ai băgat încălzire în pardoseală, te-ai ratat. Adevărat.

De supărare, am plecat la Dubai. M-am întors îmbrobodită c-o burcă dar cu succes mai puţin ca o curcă. Zburătoarea între timp a căzut cloşcă şi a umplut ograda vecinilor cu 20 de pui de toată mândreţea. La ora la care o pomenim poate fi, la o adică, deja străbunică.

Am plămădit de-a lungul timpului tot felul de idealuri pe care urma să le ating, tot felul de succese pe care aveam să le repurtez. Pe unele le ratam, pe altele le-atingeam, pe urmă îmbătrâneam şi iar reaşezam ştacheta. Acum lucrez la un mit despre îngroşarea stratului de ozon şi al celui de plancton.
(Nu vă bateţi capul, nu există nicio legătură între cele două, în afară de rimă.)

Sunt o femeie mediocră, banală, recunosc cu un nod în gât cât dovleacul. Nu vă osteniţi să negaţi nici măcar din politeţe pentru că eu par, cum zicea George Moise, mai deşteaptă, mai înaltă şi mai frumoasă în scris. Asta sunt, atâta pot. Mereu m-am uitat cu jind, printre scândurile de la gard, la femeile luptătoare, la femeile scriitoare, la cele deschizătoare de drumuri (deşi am făcut şi eu, odată, o potecuţă îngustuţă prin nămeţi, pentru nişte drumeţi), femei remarcabile, care au avut cu adevărat succes, despre care au vorbit, pe care le-au citit, pe care le-au urmat şi de la care au învăţat generaţii întregi de oameni.

Dacă a repara un nuc, a alerga mai repede ca vecina de pe culoarul 2, a avea o casă cu păpădie grasă şi deasă, a căsca gura la opulenţa izvorâtă din concurenţa între nişte şeici care n-au alt merit decît acela că s-au născut călare pe câte-un zăcământ de petrol, dacă succesul nu stă în toate astea zic (şi nu stă!), atunci musai că trebuie căutat în altă parte, evaluat după alte criterii, privit cu alţi ochi, din alte perspective, cu alte obiective.

Student în drept şi publicist

2011-06-05T22:10:00.008+03:00

Mihnea şi-a petrecut după-amiaza la noi.

-Ce se-aude?
-Cucu.
-Cum face?
-Nam-nam!
("Cucu" e cuţu. Şi sunt sigură că ştiţi cum face! )

Mă prinde de tricepsul brahial şi-ncepe să râdă:
-Dată!
-Eu, grasă?
-Da!
(Sunt doar "lucrată", bre! )

-Vrei să faci nani? Nani-nani, puiu' mamii?
- Nu! Nani-nani puiu' Ca-a! Nani-nani puiu' Boba!
(Nu sunteţi mami, sunteţi Arcadia şi Vasile, deci adaptăm zicala. )

-Unde locuieşte Medeea şi Titus?
-La Muie!
(Locuiesc la Mureş, bravo! )

Am întâlnit şi părinţi depăşiţi

2011-06-01T10:00:00.016+03:00

De ziua internaţională a copilului o să vă povestesc despre ceea mai tulburătoare întâmplare din cariera mea de mamă.
Cei care vreţi prunci, băgaţi se samă! Puţini părinţi sunt temeinic pregătiţi pentru ce-i aşteaptă după ce se nasc micuţii, iar eu nu mă număr printre ei nici acum, darămite atunci.
Înainte de-a deveni măicuţa pruncului aveam tot felul de idei naive şi suprarealiste despre cum îmi voi modela eu odrasla ca pe-un gogoloi de plastilină proaspătă. Ei aş! Micuţul meu avea consistenţă gelatinoasă, imediat ce-i dădeam o formă el se prelingea şi se metamorfoza în orice altceva decât intenţionasem eu. Am deprins meseria în mare grabă, din fuga calului, m-am calificat la locul de muncă, transpirând şi disperând pe alocuri, dar un lucru ştiu sigur: dacă aş fi fost de-adevăratelea conştientă cu ce se mănâncă meseria de mamă, nu mai făceam eu copii în viaţa vieţişoarei mele, aşa de mare e responsabilitatea asta.

Dar pe vremea aia eu voiam cinci prunci. Aşa i-am spus lui Vasile, după ce m-a convins, timp de câteva luni de zile, că mai fain şi mai geambaş băiet ca el n-o să găsesc şi că se impune să nu-l las a-mi scăpa printre bicepşi. Nu că ar fi vrut el s-o rupă la fugă, îşi punea singur piedică de câte ori trebuia să plece, da' era de efect avertismentul. Iar el era specialist în efecte speciale, a izbândit odată să-mi înghesuie în cutia poştală, prin fanta microscopică prin care poştaşul abia împingea ziarul, un maimuţoi balşoi, de m-am minunat un trimestru încheiat. Magician adevărat!

Aşadar, ne-am luat. După doi ani s-a născut pruncul nostru măricel şi foarte urâţel. Avea plămâni şi muşchi puternici, reuşea să evadeze din strânsoarea cu care-l legau fedeleş asistentele şi urla cât îl ţineau plămânii, ziulica toată. Eram siderată.

Sărim vreo zece ani şi ne oprim asupra poveştii promise la început.

Ca nişte părinţi clarvăzători, deşi ţara încă nu se revoluţionase, l-am îndopat cu engleză pe micuţ încă de la patru ani. Dovada că-şi însuşise bine engleza s-a văzut de la prima temă despre primăvară, când prin compunerea lui zumzăia o huge albeena prin iarba grass de-acas'.
Într-o bună zi, mă sună profesoara (particulară) de engelză să mă întrebe dacă studentul merge la oră. Cum în atâţia ani nu lipsise niciodată neanunţat, m-am cam iritat. Păi, a lipsit vreodat'? Normal că merge, i-am spus. M-a lămurit, defensivă, că de vreme ce-a lipsit toată săptămâna de la şcoală i s-a părut potrivit să întrebe dacă la ora ei merge.

M-am blocat. M-am aşezat. M-am deblocat cât s-o asigur că ne vedem în scurt timp şi-am căzut iar ţeapănă pe scaun. Oh, no-no-no! Oh, no-no-no! Copilul meu a mers la şcoală! Sigur a mers la şcoală, trebuie să fie o greşeală!

Chem minorul la apel. Senin ca o floare de Nu-mă-stresa se înfăţişează. Îi mângâi căpşorul adăpostind numai necunoscute şi-i amintesc de Convenţia de la Sinaia. Când, într-un decor idilic, ne-am jurat noi doi că n-o să ne minţim niciodată în viaţa noastră, aşa să ne ajute Dumnezeu. A avut o tresărire mică-mică, pe care eu am sesizat-o cu ochiul meu de cioară-mămică. I-am povestit despre telefonul profesoarei de engleză şi l-am rugat să expliciteze. A lipsit el de la şcoală? Da, dar nu sunt absolut deloc vinovat! Am lipsit din cauza ta! Ei, da! Pe cuvântul tău de puiuţ micuţ şi drăguţ? Da, da, chiar din vina ta! Şi câte zile n-ai fost tu la şcoală, dragul mamei tasmanian? Doar trei! Doar trei, repet ca pentru mine.

Doldora de psihologie infantilă, fără să mi se şteargă de pe faţă zâmbetul larg şi din ochi căldura maternă, îl întreb: ai vrea tu, nepreţuitul mamii, să-mi spui cam ce-ai făcut tu în cele trei zile în care eu te ştiam la şcoală, luptându-te cu ştiinţa de carte? Ia uite aici un carneţel gol-goluţ, pe care aş vrea să scrii, pe zile, sistematic, îndeletnicirile tale extraşcolare din aceste ultime trei zile, bine? Cu tot cu motivaţie, dacă se poate, adică să-mi spui tu, aşa, şi de ce ai făcut ceea ce ai făcut.

Au fost cele mai lungi minute din toată viaţa mea. M-au trecut ape, mi s-au blocat supape, m-am încălzit, m-am răcorit, m-am înroşit, m-am învineţit, am încercat emoţii pentru descrierea cărora nu s-au inventat cuvinte. M-am simţit....părinte.

Mi se înmânează documentul oficial pe un ton foarte, foarte natural.

Luni. 14 octombrie omienouăsutenouăzecişiceva.

Ora 8. Plecat de acasă.
Ora 9. Sosit în gară.
Orele 9-11. Privit sosiri şi plecări trenuri, observat ciocănirea roţilor de tren, depus monede pe şine, colectat monede turtite.
Ora 12. Întors acasă.

Toate acestea s-au întâmplat din vina mamei mele care n-a vrut niciodată să mergem cu trenul undeva, că vrea ea să mergem numai cu maşina.

Marţi, 15 octombrie acelaşi an.

Ora 8. Plecat de acasă.
Ora 8,15 urcat în troleibuz. Cumpărat bilet cu bani furaţi de la Moma*. Moma jurat că nu spune. Plimbat aproximativ 3 ore aşteptând să cadă captatorii. N-au căzut.

Această plimbare e tot din vina mamei mele care n-a vrut să oprească maşina să vedem cum şoferul de troleibuz fixează captatorii trăgând de sfori.

Miercuri, 16 octombrie.

Ora 8. Plecat de-acasă.
Ora 9. Vorbit cu Alex, să spună învăţătoarei că lipsesc de la şcoală pentru că pe mama mea a prins-o garda financiară şi ca să nu facă puşcărie trebuie să ne mutăm şi să vindem apartamentul. Deja nu mai avem nici telefon, deci să nu sune că oricum mama e foarte nervoasă.**
Ora 10. Intrat în bar Laguna. Ascuns ghiozdan sub masă. Comandat Coca-Cola. Uitat la televizor.

Aceste lucruri le-am făcut tot din vina mamei mele care zice că Coca-Cola nu e sănătoasă şi nu mă lasă să mă uit la televizor, vrea mereu să citesc.

_____________________________________________

* Moma = bunica maternă.
** Întâmplare reală, din viaţa unor vecini ai unor prieteni, prinsă din zbor de prunc din discuţiile din casă.

Later edit:
Am primit încuviinţare ca de ziua copilului să pun pe blog o poză cu pruncul şi pretina lui :)
Ta-ta-ta-tam!

Unde nu-i cap...

2011-05-30T21:26:00.009+03:00

...vai de picioare!

Matinală cum mă ştiţi, după cafeaua cea de toate dis-de-dimineţile am purces la udat florile. Mi s-a tulburat corpul (vitros) când am văzut frumuseţe de trandafir delicat, contorsionat şi schingiuit de la arşiţa de peste zi şi frigul de peste noapte şi răsadurile mele de margarete altă dată vestite, acum palide şi rebegite. Vremea îşi face de cap cu săriturile ei de temperatură.

Va să zică, mi-am început ziua stârmocind prin grădină şi aşteptând pe cei cu somnul bun să-şi înceapă activitatea. Primul drum era programat la farmacie, pentru Prednisonul câinelui. Deja sărisem doza de seară, n-o mai puteam amâna nicicum pe cea de dimineaţă. Când a sosit vremea, m-am spălat, m-am îmbrăcat, m-am machiat, m-am rujat şi-am plecat. Vorbind la telefon. M-am privit în oglindă pentru ultima oară şi-am recitat micuţa poezioară cu oglinjoară şi eu mai faină ca odinioară.

Ajunsă aproape la destinaţie, îmi anunţ interlocutoarea că trebuie să încheiem convorbirea şi brusc mă loveşte realitatea în moalele retinei: crocşii. Eram răpitoare cu crocşii în picioare. Cei cu care udasem grădina, plini de pământ. Am inspirat adânc şi-am evaluat posibilităţile. Cu nişte şerveţele umede aş putea spăla cât de cât crocşii. I-am spălat. Dacă aş dezbrăca şi sacoul şi-aş rămâne în bluză, aş putea părea o femeie bătrână, sărmană şi harnică venită să-şi cumpere dis de dimineaţă doctoriile pentru inimă, da.

Da' de unde! Ce băbăciune poartă în picioare crocşi de un verde-broscoi-adolescent? Uitându-mă iar la ei mi-am dat seama că dacă zona farmaciei ar fi fost survolată de un elicopter, pilotul ar fi crezut că vede rachete de semnalizare şi-ar fi pus radarul pe mine.

În fine, mi-am zis, o să merg puţin în marşarier, să mă apropii cât mai mult de intrare, o să pândesc un moment când pietonii sunt mai rarefiaţi şi-o s-o tai rapid amestecându-mă printre pacienţii de la coadă. Pe drum, aş putea chiar să încep să fluier o baladă, ceva, şi toată lumea s-ar uita la gura mea, lăsând picioarele în plata crocşilor.

Am deschis portiera, emoţionată toată, şi-am pus piciorul stâng pe asfalt. (Doamnele coboară din maşină cu amândouă picioarele odată, dar nu uitaţi că eu eram acum o bătrână sărmană şi bolnavă, care n-avea habar de astfel de detalii, da?) Când să expun şi crocsul drept, mi-am dat seama că dacă n-am poşeta la mine, înseamnă că n-am nici bani, înseamnă că trebuie să mă întorc acasă şi mai înseamnă c-am pierdut un sfert de oră cu pregătirile, timp în care m-aş fi putut întoarce deja, încălţată omeneşte.

Mă simţeam ca mama lui Ivan Turbincă, încălţată cu-o opincă.

Sfânta vineri. Re-reloaded

2011-05-27T22:00:00.018+03:00

Sunt de părere că pentru păstrarea sănătăţii mintale în parametri optimi avem nevoie de umor. Suntem pre(a)ocupaţi, stresaţi, agasaţi, asaltaţi de o mie de probleme. Rezistăm o vreme, după care avem nevoie să dăm drumul la supapă, să lărgim nodul de la cravată, s-o facem lată.

Până astăzi credeam că doar oamenii au nevoie să se distreze. De azi însă, sunt sigură că şi sfinţii trebuie să abandoneze din când în când treburile duhovniceşti şi grija de noi, că şi ei au nevoie de câte-o fereastră în orar, de câte-o sărbătoare-n calendar. Sfânta Vineri, prietena mea veche, şi-a luat un liber şi s-a gândit să treacă pe la mine să vadă ce mai fac, cum o mai duc, cum mă mai descurc.
(Mulţumesc, bine, până să vină ea pe la mine.)

I-am simţit aura încă de aseară, când m-au apucat frisoanele şi rinoreea. Însă criza de grand mal s-a instalat de dimineaţă când, spălându-mă pe dinţi am simţit o arsură. Sfânta m-a pupat pe gură şi mi-a însămânţat un herpes pe buză. Mofluză, am tuflit un plasture Compeed în creştetul bubei, i-am dat şi-un Aciclovir de ajutor şi-am ieşit din domitor. Pâş-pâş, să nu-l trezesc pe Vasile care se culcase spre ziuă. Ghinion de neşansă, lângă uşă am scăpat petul din mână. Gol, a luat-o la vale pe scări sunând ca armata lui Sinan Paşa în retragere. Vasile a scăpat de somn instantaneu ceea ce, la o adică, i-a prins chiar bine, a apucat să ude gazonul înainte să meargă la muncă.

Pe la ora 8 mi-au sosit musafirii anunţaţi de cu seară. Rude. Dragi. Mi-au inspectat grădina, am împărţit frăţeşte răsaduri, butaşi, bulbi, plante. Apoi i-am omenit cu câte o cafea, în foişor. Deşi comandaseră cafele mici, eu am umplut ceştile cele mari. Sunt execesivă, recunosc. Am socializat, am discutat, m-au lăudat, m-au pupat şi-au plecat. Am rămas zâmbind, cu laudele lor fâlfâindu-mi încă în urechi.

Am început să strâng masa. Am pus în tavă ceştile pe jumătate pline cu cafea, am pus deasupra cutia cu bomboane, în capacul ei am pus dozele de lapte condensat, zaharniţa, iar deasupra o ceaşcă în care am adunat linguriţele. Mătuşă-mea mă tot alintase zicându-mi prinţesă iar eu, în timp ce înaintam spre casă cu turnul Babel în braţe, mă imaginam îmbrăcată în crinoline, cu un alai de Feţi Frumoşi după mine.

Sfânta Vineri s-a enervat în aşa hal pe visarea mea halucinogenă, că m-a călcat urgent pe trenă. M-am împiedicat, m-am aruncat, şi-am înscris un touchdown care i-ar face invidioşi pe toţi neozeelandezii de la 1900 încoace. De la impact, cafeaua rămasă în ceşti a ţâşnit spre înaltul cerului, amestecându-se în aer cu laptele şi zahărul, iar la aterizare era gata transformată în cel mai spectaculos latte machiato pe care vi l-aţi imaginat vreodată. Cu mişcarea asta bat orice barman din barurile de la Rio.

Readusă dramatic cu picioarele şi burta pe pământ, am gemut încetişor şi-am privit spre foişor. Dacă nu m-aş teme că fugiţi de pe blog şi-ntr-o lună ajung pe locul douăşpatru de mii în Zelist, v-aş mărturisi că pentru o fracţiune de secundă am zărit-o pe Sfânta Vineri hlizindu-se pe sub colţul năframei.
Păstrez, din precauţie, tăcerea asupra acestui aspect.

M-am ridicat, am adunat molozul, am spălat scările, m-am schimbat şi-am plecat.

La piaţă am parcat sub un copac, ca să nu-mi găsesc, la întoarcere, maşina încinsă de soare şi să mă apuce amocul. M-a apucat oricum. Pentru că prietena mea aureolată, n-a stat degeaba. Până m-am întors eu cu spanacul, ea a stors un porumbel pe parbrizul meu. Până la ultima picătură de găinaţ. Şi dintre toţi porumbeii din oraş, l-a ales fix pe ăla care era constipat de-o lună. Dacă vă mai spun acum şi că, dintre toate siguranţele pe care le are maşina mea, s-a ars, de câteva zile, fix aia care bălăngăneşte ştergătoarele pe parbriz, mă credeţi? Jur, cu capul sub sabia Sfintei, că spun adevărul. Aia s-a ars.

Prin urmare, trebuia să găsesc o soluţie să îndepărtez destupăciunea zburătoarei fără să mă umplu de savoare. Am traversat strada, am cumpărat 5 litri de apa minerală (m-am gândit că acidul cu bulbuci va avea efect 2 în 1, în comparaţie cu apa plată) şi-am început să torn pe parbriz. Doi cetăţeni care stăteau de vorbă au mirosit că ceva pluteşte-n atmosferă şi-au început să tragă cu coada ochiului la indeletnicirea mea înălţătoare. Soarele deshidratase plăcintocul şi-l fixase în aşa hal, de ziceai că porumbelul ăla se hrănea exclusiv cu adeziv de faianţă. Udam şi aşteptam hidratarea. Un spectator şi-a pierdut răbdarea şi mi-a strigat, rânjind: porneşte ştergătoarele, doamnă, că se duce mai uşor!
Nu zău! Să mori tu? Am vrut să-i întorc vreo două-trei vorbe din vârful limbii, dar cu doamna Vineri de-a dreapta mea n-am avut curaj. M-am gândit că umilinţa asta e mai mică, totuşi, decât să mă trântească iar pe burtă, în plină parcare, ziua-n amiaza mare.

Aşa că mi-am înşfăcat Sfânta de braţ şi-am plecat, suferind. Admiratorii or fi tot acolo, rânjind...

"M" de la mirror. Sau de la mirare.

2011-05-25T08:13:00.009+03:00

Vorbeam ieri cu o mamă de fată. Mare. De ani. 22 de ani.
- Ce-ţi face fata?
- E în Bangladesh. (Am schimbat ţara din raţiuni de protecţie a identităţii victimei.)
- Daaa? Cu ce ocazie?
- A chemat-o Fernando de la Gilău, prietenul ei. (Am schimbat şi numele oraşului ca să nu se opărească Fernando de la Caransebeş.)
- Văd că relaţia lor e serioasă, o să aveţi nepoţei mai repede ca mine, vă invidiez! Ha-ha!
- Vaaaaaai, cum poţi gândi aşa ceva despre Virginica mea? Ea se păstrează, dragă! Am întrebat-o chiar ieri, la telefon. Şi ştii că ea nu mă minte niciodată.
- .... Ă...ăăă...frumos! Înseamnă că eu o să am prima nepoţei. Ha!

Altă zi, altă mamă, alt prunc. Mic. 3 ani. Revoltată că educatoarea a chemat-o să-i spună că pruncul ei îşi terorizează camarazii de grupă.
- E copil, dragă, ce vrea de la el? Ok, a rupt chitara în capul lui Georgel, dar aşa face el când e nedreptăţit. Dacă ăla nu i-ar fi făcut nimic, nu-i turtea nici al meu capul, cu chitara.
Iar cuvintele urâte cu care tot îmi scoate ochii vaca asta de educatoare, Georgel le-a învăţat de la dobitoaca şi handicapata de soacră-mea, lua-o-ar Lucifer! (Am schimbat numele invocatului, de frică.) E a patra oară când îmi terorizează copilul. Şi doar i-am spus şi la boul ăsta de bărbată-miu că tre' să-l mutăm la altă grădiniţă că aici nu are parte de o educaţie ca lumea!

Să-i zicem Marc. A făcut pe el. Iar. S-a ascuns sub masă, privind printre picioarele ei efectul parfumului şi reacţia musafirilor. Cineva îi face poză, cum stă el aşa, uşor ruşinat şi panicat. Bunica îl ia, îi spală popoul şi ruşinea. Curat şi reabilitat, cere să vadă şi el pozele. Un căpşor răsărind de sub o faţă de masă îl face să exclame dispreţuitor:
- Uite la ăsta! A făcut caca pe el!

O oarecare doamnă din Arcadia. Antică. Doamna. În faţa oglinzii, de dimineaţă, înainte de-a se crăpa de ziuă:
- Ogindă, oglinjoară, ce bine că-s mai frumoasă ca odinioară!

Poiana Narciselor

2011-05-23T08:32:00.021+03:00

Călduţ. Vreo 20 de grade. La Şercaia, tunetele încearcă să sperie şi să descurajeze iubitorii de narcise. Nu facem parte din categoria vizată. Parcăm. Pornim pe jos spre poiană.
Vorbim, zâmbim, drumeţim. Pe măsură ce înaintăm, câte unuia din grup îi piere zâmbetul şi i se inundă pantofii. Cine-a mai fost, ştie: zonă frumoasă dar mlăştinoasă. Cine-a mai fost, crede că ştie drumul, dar nu e neapărat adevărat. Am deviat, ocolind băltoacele cu apă şi broaşte. Retur. Sunăm un temerar ajuns înaintea noastră. Ne confirmă mlaştinile şi ne informează că trebuie înfruntate şi traversate. Drumul către poiana trece prin mlaştină. Ne întoarcem, ne avântăm, ne udăm, ne inglodăm, ne scufundăm. Traversăm. Cu preţul unor pantofi plini de apă, noroi, iar cei mai norocoşi şi cu câte-un broscoi. Cârcotaşii, descurajaţi de greutăţile înaintării, de tunete şi de dorul după iarba verde de acasă, zdruncină încrederea ghidului cu smiorcăiala lor. Sunăm iar înaintaşii, să ne îndrume paşii. Nu putem preciza unde ne aflăm şi nici direcţia spre care înaintăm. Antemergătorii găsesc soluţia ieşirii noastre din mlaştină: vorbesc cu bătrânul trompetist să sune deşteptarea. Suntem invitaţi să ascultăm trompeta şi să ne orientăm. Ascultăm. Suntem pe drumul cel bun. Înaintăm. O ultimă încercare, o baltă foarte mare. Am ajuns. Campăm. Ne bucurăm, pozăm, socializăm.

Statisticile spun că Rezervaţia Poiana Vadului are cca 400 de hectare şi că narcisele, în vremuri bune, se pot înghesui câte 150 pe un metru pătrat. Nu sunt atâtea, fie pentru că a scăzut natalitatea şi-n rândul narciselor, fie din cauza dobitocilor care au cules braţe întregi de narcise care zac şi se ofilesc lângă păturile pe care stau ei şi-şi îndoapă burdihanele.
Şi mistreţii sunt porci, au dat iama şi-au râmat poiana. Primii ar trebui amendaţi şi ultimii împuşcaţi. Sau invers?

Ne uscăm cam pe vremea când trebuie să plecăm. Înfruntăm iar vicisitudinile drumului.
Încălţări compromise, pe cărări mult mai precise, cu parfum de narcise ucise.

Clarobscur

2011-05-19T22:15:00.011+03:00

Nu sunt o făptură timidă dar nu pot spune nici că-s Tarzan şi mă dă curajul afară din colibă în mijlocul nopţii. Nu intru pe geam dacă cineva mă dă afară pe uşă, dar dacă m-a prins o noapte furtunoasă prin pădure, nu mă ascund de ploaie sub prispa castelului lui Verde Împărat ci bat la poartă, dau bineţe şi cer adăpost.

Aceleaşi obiceiuri mă însoţesc şi-n blogosferă. Uneori mai sfioasă, alteori mai curajoasă, mi-am împărtăşit gândurile sau mi-am spus părerile pe ici pe colo, pe unde m-am simţit îndemnată să bat la poartă.

Se cuvine să menţionez că eu nu înghit nemestecată gogoaşa că scrii pe blog pentru tine, de amorul artei, că ţi se fâlfâie dacă cineva bagă ochiul prin articol sau nu, dacă cineva te bagă în seamă sau îţi zice de mamă. E clar, scrii cu nădejdea (oricât de palidă) că cineva o să citească şi, cu puţin noroc, o să-şi dea şi cu părerea despre scrisorile tale deschise. Pentru că dacă nu te interesează absolut deloc să afle şi alţii ceea ce debitezi tu la umbra blogului, poţi sta liniştit pe burtă, ca peştele de sticlă pe mileu, să cugeţi în gând.

(Cui se încăpăţânează totuşi să mă convingă că scrie exclusiv pentru el, singur singurel, îi recomand să nu se mai ostenească, dacă e adevărat ce pretinde, pentru că se ştie, computerul strică ochii. Aşadar, poate începe să facă plimbări prin codrul verde iar cugetările care-l străfulgeră să le scrie pe frunze de stejar, precum sibila din Cumae. Şi-n loc de-o dioptrie-n plus pe sezon, se-alege cu nişte băi de ozon.)

Îmi amintesc că odată am dat peste blogul unui tânăr care vorbea în ultimul său articol despre zădărnicia vieţii, despre dezamăgiri, despre lipsa de sens şi singurătatea cu care se luptă. Părea atât de distrus că, simţitoare cum sunt, am intrat în alertă. Să nu carecumva să-şi facă felul de-atâta durere şi disperare, mi-am zis! Aşa că mi-am lăsat trebile deoparte, am frunzărit blogul să mă lămuresc cam ce fel de om este şi cum poate fi abordat, dacă starea lui e acută sau cronică şi m-am strofocat să-i schimb dezamăgitului perspectiva, să-l provoc la dialog, într-un comentariu cât am putut eu de terapeutic. Şi pe urmă i-am aşteptat reacţia. După două ore, comentariul fusese moderat. Acum cugetă, mi-am zis,
şi făceam cruci cu limba-n gură să-i dea Dumnezeu gândul cel bun. Dar răspunsul zăbovea. Peste câteva zile omul a băgat un iutub cu valuri şi muzici albastre şi mai apoi nişte poze pe care le-a comentat cu amicii. Îşi revenise miraculos din distrugere iar eu voi muri cu dilema: l-am salvat sau l-am deranjat de la sinucidere?

Pe un alt blog, un alt om. Erudit, am conchis după CV-ul stufos şi cele câteva postări citite. Mi-am aşezat taiorul, mi-am lustruit umorul, am salutat şi-am comentat. Stăpânul m-a ignorat. Dar eu nu m-am întristat, am perseverat (recunosc, am o slăbiciune pentru dialogurile fine). După ceva vreme, mi-am încercat iar norocul şi-am comentat, documentat. Spre deosebire de antecomentatorul meu care bătea, elegant, câmpii, dar care fusese remarcat. Pe mine iar m-a ignorat. Aproape că m-am supărat.
Domnu' patron, răspundeţi-i şi lui Ion, că şi el e om!

Altă dată, am citit o jumate de noapte nişte eseuri (uşor SF) cu oarece substanţă literară. Autorul n-avea niciun comentariu, la nicio postare, după mai bine de un an de blogging. Aproape că mi-a fost milă de singurătatea lui virtuală, aşa că m-am căznit să intru-n atmosferă şi-am scris câte ceva, pe ici pe colo. Ultimei poveşti, care era neterminată, i-am scris aşa, ca exerciţiu neprofesional, un final. Scriitorului i s-a părut, pesemne, mult prea obscur şi la durut în.

V-aţi prins, dilema mea e dacă datorăm oricui ne calcă pragul blogului, o minimă curtoazie.
Chiar şi-atunci când comentariile n-au miros de poezie.

Iertaţi-mă că nu sunt japonez (II)

2011-05-17T11:55:00.019+03:00

Am comandat cartea online, la Editura Curtea Veche. A sosit în 4 zile. Am citit-o într-o zi. Nu mă pricep să fac recenzii ştiinţifice, îmi orientez singură lecturile şi le interpretez după criterii pur personale, la umbra convingerii că nu păgubesc pe nimeni.

Am citit cărţi frumoase, cărţi plicticoase, cărţi sofisticate, cărţi deşirate, unele preţioase, altele anxioase, cărţi care m-au copleşit, cărţi care m-au depăşit, cărţi care m-au uimit. Iertaţi-mă că nu sunt japonez
e o carte care m-a cucerit.

Dacă citeşti Scrisorile imaginare ale lui Octavian Paler, te simţi cumva mărunt, strivit de distanţa şi singurătatea din miezul căreia vorbeşte autorul iar la capătul lecturii ţi se cuibăreşte în minte un soi de solidaritate pe care, neştiind cum s-o gestionezi, o exilezi în memorie.

Când citeşti scrisorile lui George, oricine ai fi, simţi că poţi să-i spui pe nume, ca şi când ai fi fost prieten cu el din clasa a doua. Cu singurătatea lui empatizezi, e din aceeaşi substanţă cu singurătăţile tale. Solidaritatea care se naşte în urma lecturii e firească, ştii exact ce loc i se potriveşte în inima ta.

Verbul lui George are strălucire, vibrează, e viu; te face să râzi dar te sileşte să vezi şi dincolo de umor, să iei aminte la nişte lecţii de viaţă pe care ţi le predă în joacă, aşa cum i-a predat engleză lui Takumi, un micuţ japonez "pe lângă care dl Goe pare Bambi păscând muşeţel".
Un discurs sincer, direct, lipsit de preţiozităţi dar nepreţuit prin onestitate şi autenticitate.

Cartea asta e ca o dimineaţă cu soare, cu cireşi înflorind de încântare.

Mr & Mrs Stork

2011-05-11T20:31:00.002+03:00

De ieri adie-un aer cald de briză
Se pare chiar, că am ieşit din criză.
Alături, o familie fiţoasă,
A obţinut un credit pentru casă.

Lucrează de cu zori şi până-n seară,
Dar vila lor îmi pare cam bizară.
Azi, doamna s-a certat cu arhitectul
Zicea că nu-i pe gustul ei, proiectul.

C-ar vrea fundaţia din crengi mai groase
Iar la faţadă, paie mai lucioase.
Modificările nu-s aprobate
Şi-acum lucrările sunt iar blocate.

(Iar cele două berze, supărate).

Viaţa ca o coridă

2011-05-10T08:20:00.002+03:00

"Nu-mi rămâne decât să încerc să nu renunţ la iluzia că aş putea deveni într-o zi cum mi-ar plăcea să fiu acum".

Crăciun fericit!

2011-05-08T14:36:00.004+03:00

Dragii mei, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, vă urez sănătate, bucurii alături de cei dragi şi noi speranţe în suflet. Fie ca zăpada imaculată aştenută peste noapte să ne purifice sufletele, să ne înalţe şi să ne fericească, acum şi pururea şi-n vecii vecilor!
Crăciun fericit!

Balade: Stefan Hrusca - Afara ninge linistit

Iertaţi-mă că nu sunt bio!

2011-05-05T13:35:00.019+03:00

Nu am un stil de viaţă atât de sănătos pe cât aş putea şi ar trebui să am, dar mă căznesc.
Când mă apucă pofta de ciocolată mi-o înec cu apă plată, când dă foamea să ridice sprânceana înainte de termen o adorm cu-o măslină, beau un litru jumate de apă chioară pe zi şi fac şi sport de zici că mă pregătesc pentru olimpiada de atletism.

Vă spun toate astea ca să înţelegeţi că dintre toţi cetăţenii silitori, nu meritam, tocmai eu, să mă întorc acasă îndopată ca un gâscan, cu părerile şi indicaţiile unei dudui, adeptă a alimentaţiei "bio" şi a curetului "vintage". O combinaţie fatală, dacă mă întrebaţi pe mine.

Ne-am întâlnit prin oraş, întâmplător, după câţiva ani în care ne pierduserăm urma. M-a invitat la un ceai, să mai schimbăm impresii. N-am schimbat. Mi-a îndesat pe gât descoperirile ei, gusturile ei, părerile ei. "Outfit", "funky", "pe val", "retro", "antique", "boutique". Şi "bio". Să nu uit de bio ăsta, că e esenţial pentru supravieţuire.

Mi se păruse ea, aşa, la prima vedere, uşor ciufulită şi învechită, dar mă gândeam c-o fi ajuns-o şi pe ea criza asta nenorocită şi eram dispusă să-i ofer din experienţa mea, s-o învăţ din tehnicile mele de supravieţuire. Nu era cazul, pentru că geanta colosală şi jerpelită de pe umărul ei (geantă care odinioară purtase ştergare cu mămăligă caldă prin Carpaţii de curbură), nu era purtată din cauza vreunei slăbiciuni la portofel ci din pricina unei slăbiciuni pe la cerebel. De fapt, ea toată, era atât de slabă că, uitându-mă la burta ei concavă, mă aşteptam din clipă în clipă să văd alunecând agale, făcut gogoloi, biscuitul (digestiv!) pe care-l înghiţise lângă ceaiul verde.
Pesemne că magazinul de la care se aprovizionează ea cu produse bio nu acoperă toată gama de vitamine şi minerale în stare s-o menţină normo-bio-ponderală, iar ea nu mai poate înghiţi nimic, mărturisea, care nu e bio-organic.

Aveam să mă lămuresc curând că mirosul greu care mi se insinua din când în când în nări, nu venea de la poşeta antică în care, după mămăligi, presupuneam eu că a clocit o curcă-n călduri în anul de graţie 1927, ci de la şamponul ei "bio": două gălbenuşuri, paişpe picături de ulei de ricin, treişpe de tinctură de ardei iute şi încă ceva zemuri pe care nu le-am reţinut.
Cu acest prilej m-a informat că am părul devitalizat, că începând de-a doua zi nu mai aveam voie să mă ating de şampon ori de foehn, ci exclusiv de oul cu gălbenuş de aur şi să mă las uscată de briza din livadă. (Ea habar n-are că ograda mea nu-i culoar aerian pentru alizeu ci autostradă cu patru benzi pentru Crivăţul din miază-noapte). Iar asta n-o să mă vindece complet, m-a avertizat, cu degetul ridicat. Timp de o lună trebuie să-mi frec rădăcinile părului cu usturoi, să-mi trag o căciulă pe cap şi să aştept dimineaţa plină de speranţa revitalizării. Încrederea în eficienţa tratamentului este esenţială, mi-a spus.

Mi-a verificat şi unghiile. Pe cuvânt. A vrut să se asigure că nu carecumva mi-am pus gel pe ele şi le-am luat respiraţia. Nici lacul incolor nu mai am voie să-l folosesc de azi înainte. Iar ca să repar daunele deja produse, în fiecare seară tre' să şed cu ghearele-ntr-un castron cu ulei de măsline extravirgin la 37 grade Celsius şi pe urmă să-mi pun mănuşi şi să dorm cu ele.
Pentru călcâie, voi avea nevoie de nişte ciorapi de bumbac sută la sută, pe care-i voi încălţa înainte de culcare, după ce m-am uns cu alifie de gălbenele în care am adăugat câteva picături de vitamina A.

La bicepşi nu m-a cătat după urme de steroizi, am scăpat miraculos.

Ultimul lucru pe care mai trebuia să-l bag la cap, corolarul tuturor învăţămintelor, ca să zic aşa, era faptul că trebuie să-mi schimb radical stilul de viaţă şi punctul de vedere asupra ei, că trebuie să am, asupra trupului şi sufletului, o vedere holistică. Eu am astigmatism, sper să mă descurc.

Vechilor obiceiuri le spun de azi adio şi trec la viaţa bio.

Încercaţi să vă imaginaţi o zi din viaţa mea viitoare: trezirea la ora 4. Spălat pe dinţi. În loc de cafea, apă. Apoi mişcare. Întinderi, frăţioare, căci numai Pilatesul e valabil, celelalte sporturi îs de porc. O să mă întind ca râma vreo două ore, până se trezeşte Vasile. Apoi o să fac duş. Cu gălbenuş. Mic dejun compus din fulgi de cereale bio-integrale şi ceai de sunătoare. Mers pe jos la muncă, înhămată la poşeta vintage cu miros de curcă năduşită. Prânz bio compus din două frunze de salată lipite cu o moleculă de ulei "fată-mare". Cină: măslină. Duş cu gălbenuş. Căciulă cu mujdei. Mănuşi cu ulei. Şosete cu alifie.

Doamne, ce zile!

...Bietul Vasile!

Iertaţi-mă că nu sunt japonez!

2011-05-03T11:51:00.007+03:00

George Moise pe numele său românesc, a scris o carte despre cum devine Japonia "acasă" pentru un român. Fragmentele pe care le-am citit au avut efectul unui whisky pe stomacul gol: trebuie să-mi astâmpăr, neapărat, foamea.
Abia aştept să citesc cartea care va apărea în cursul lunii mai la Editura Curtea Veche. (Cine ştie, poate că George cu cartea lui mă va împinge şi pe mine să evadez, să-mi găsesc liniştea. N-ar fi surprinzător să aflaţi despre mine, peste nişte ani, că mă aflu într-o colibă din insulele Samoa, fără telefon mobil, încercând să mă împrietenesc cu polinezienii la un pahar de Kava?)

Surprinzătoare şi abordarea absolut inedită a promovării cărţii:

P.S. Până aseară nu ştiam ce-mi doresc de ziua mea. Acum, vreau un autograf pe cartea prietenului meu aproape japonez George Moise.

Anomalie, dulce nebunie!

2011-04-29T19:00:00.002+03:00

De-a lungul timpului am încercat tot felul de frici, mai mari sau mai mici. Eu schimb fricile precum suratele mele, poşetele. În ultima vreme mă feresc de cuvântul "normal". Mă tem de el, pentru că deşi niciodată nu i-am pătrus înţelesul, în loc să fac progrese, încep să devin tot mai confuză. Am cheltuit raţionamente întregi cu el şi-am ars o căpiţă de gânduri, fără să dibuiesc cu precizie de unde până unde ţine sau cât il pot întinde până plesneşte.

Am răcnit cât m-a ţinut gura că nu e drept să n-am voie să mă mărit în clasa a patra cu domnu' Sandu, doar pentru că mama şi tata îmi spuneau că nu e normal.
Pe urmă au început să mi se pară anormali şi părinţii, nu numai argumentele lor.
De fapt, cred c-a fost o vreme când nimic nu mi se părea normal în afara de mine. Dar mi-a trecut, am mai prins la minte şi-am început să-mi aliniez normalul la moralul comunitar:

- nu e normal/moral să omori capra vecinului.
- e o anomalie, îţi zici, ca paltonul tău să geamă în chinuri făcând şpagatul pe şolduri deşi de trei zile prânzeşti câte-un măr şi cinezi câte-un ceai, în vreme ce amicei care se-ndoapă de jumate de ceas cu ciocolată şi sandviciuri îi zăngăne oasele-n palton precum xilofonul.
- anormal ţi se pare şi când un bărbat preferă în locul tău (fată cu şcoală dar care la o adică repari singură uşa frigiderului pe care-l ştii umple cu bunătăţi), o sclifosită care a citit doar Abecedarul şi Capra cu trei iezi, care habar n-are ce-i aia Pasta 'ncasciata (mulţumim, Maya!) şi care e masterandă în shopping.

Şi pe când crezi tu, aşa, că ştii cam care-s graniţele normalităţii şi slalomul tău e de-acum natural printre anomalii, viaţa îţi face câte-o surpriză.

Constaţi într-o bună zi că tot satul s-a umplut de râie de la capra vecinului tău, aşa că dintr-o dată, uciderea caprei ţi se pare nu numai normală şi morală ci de-a dreptul vitală. Moartea caprei va salva pruncii de mâncărimi, dispensarul de cheltuieli neprevăzute-n buget şi vecinul de blestemele consătenilor.

Sau, dai nas în nas lângă bufetul suedez, cu colega cu xilofon în palton. Şi observi cu amărăciune-n cerul gurii, după ce-ai răpus un purceluş de lapte cu garnitură de mere coapte, 50 cm de cârnăciori, un tortuleţ cu cremă de unt şi două pahare de şampanie, că pe ea suedezul a sedus-o doar cu o frunză de lăptucă şi-o aripă de peşte. E momentul să constaţi că normalitatea iar ţi-a jucat feste, purcelul e incompatibil cu xilofonul.

Şi cu alegerile bărbaţilor te lămureşte viaţa, în cele din urmă. Pentru că nimereşti într-o vară la picnic şi-n vreme ce tu transpiri pregătind fleicile pentru grătar, tăind legumele pentru salată şi având grijă şi-ţi bombăneşti consortul că e nepriceput la făcut focul, sclifosita-şi înhaţă arendaşul, îi smulge şosetele apretate din picioare, îi zâmbeşte cu toţi dinţii şi-l roagă s-o lase să-i facă un masaj la tălpi, că sigur e obosit de la atâta apăsat pe ambreiaj. Şi uite-aşa, constaţi cu stupoare că alegerea bărbaţilor e cât se poate de normală, iar tu ai luat ţeapă, iar.

Zilnic, vechi normalităţi sunt demise.
Dovadă, acest măr cu narcise.

Tăcerea zmeilor

2011-04-26T18:15:00.006+03:00

Cu copilăria populată de împăraţi coloraţi, de zâne, vrăjitoare şi ursitoare, de zmei paralei şi alte idei, te trezeşti într-o bună dimineaţă om mare, cu sechele de poveste.

În funcţie de intonaţia cu care ţi s-au citit poveştile în copilărie şi, deci, cât de încredinţat şi fascinat ai fost de atmosfera lor fantastică, mai devreme sau mai târziu te trezeşti la realitate. Şi descoperi surprins că iarna din viaţă nu-i ca vara din poveste şi fericirea ta intră în comă de gradul cinci. Un fel de tranziţie de la Louboutin la opinci.

Nu ştiu vouă, mici fiind, ce v-au povestit părinţii ori bunicii despre însemnătatea Paştelor, dar mie nu mi-au întristat pruncia cu drama lui Iisus răstignit pe cruce, cu coroana de spini îndesată pe frunte, cu coasta împunsă de suliţă şi gloata isterizată. Şi nici că păcatele mele ar contribui direct proporţional la această odioasă crimă nu mi-a spus nimeni. Aşteptam să vină primăvara, să se ouă Iepuraşul, să primesc haine noi, să vină mătuşile cu cadouri, să scobesc cozonacul mâncând macul şi cam atât.

Mielul de pe masă, transformat în friptură grasă, nu l-am asociat vreodată cu vietatea blândă de pe imaş, deşi cu această ignoranţă lezam oarecum sentimentele porcului, despre care lesne am acceptat că, fiind murdar, umflat şi ţipând isteric la Ignat, merita sacrificat. Asistam miloasă ca un zmeu la pârlirea şi tranşarea lui, ba chiar uneori ceream brişca să particip activ la acţiune.

Numai că viaţa s-a răzbunat pentru curajul meu de zmeu: am năvălit într-o primăvară, din greşeală, peste bunicul, exact în momentul în care sacrifica mielul de Paşte. Şocul m-a paralizat. Niciodată n-am găsit cuvintele potrivite pentru a descrie grozăvia acelei clipe. Incapabilă să mă mişc, am asistat cum fiinţa aceea firavă şi blândă a murit fără să scoată un sunet.
Liniştea aceea mai grea ca pământul e la fel de vie şi azi, ca un tatuaj pe care nu-l mai pot şterge de pe suflet.

"Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa".

Zmeul a-nţeles. Şi tace şi el.

Tears

2011-04-25T10:16:00.010+03:00

O primăvară furtunoasă

2011-04-22T17:15:00.006+03:00

sActul I
(Restaurant Belvedere. Ferestre mari, cu vedere către oraş. La stânga, în planul întâi şi-n planul din fund mese mari, cu lumânări; în dreapta, pe planul al doilea, liftul.)

Scena I
Arcadia, aşteptând Iepuraşul. O puşcă de gardist cu spangă atârnată lângă ea.

Scena II
Aceeaşi. Arcadia ocheşte. Iepuraşul o zbugheşte.

(Cortina)

Rochie Dolce & Babana

2011-04-19T14:23:00.009+03:00

Iepuraşul mă iubeşte! A venit şi-n acest an cu cel mai potrivit cadou de Paşte, o minunată rochie alb/verde.
Cum postesc cam de prin ianuarie încercând să nu las seul să se depună pe aortă micşorându-i ei alezajul şi mie eficienţa intelectuală şi cum fac sport într-o disperare care l-a pus pe gânduri şi l-a umplut de respect pe colegul Vasile, am căpătat o siluetă mirobolantă, care se cerea lansată oficial. Şi ce ocazie mai bună decât Paştele, sărbătoare care impune haine noi?

Aşadar, prietena mea virtuală Pansy a înhăţat rochia din gheara Iepuraşului aglomerat şi s-a oferit să mi-o aducă ea însăşi. Mulţumesc Panseluţo, eşti sublimă!

N-am înţeles foarte bine de ce, dar se pare că aşa cum Moş Crăciun vrea colinde când descarcă sacul cu daruri, Iepuraşul vrea poeme. Ca să primesc rochia, tre să compun şi să recit, deci.

Dup-atâta ceai cu apă
Silueta mea divină
Intră-n rochia de ceapă-
Frunze- jos şi sus - tulpină.

Lăsăm la o parte gustul,
Nu-l dezbatem niciun pic!
Însă ce mă fac cu bustul,
C-al meu e niţel mai mic?!

Talia mirobolantă
Mi se potriveşte brici.
Despre mâneca bufantă,
Pansy dragă, tu ce zici?

Dar să nu uităm parfumul,
Când prin amplele mişcări
Se ridică-n slăvi, ca fumul
Şi pătrunde-adânc în nări.

Cu rochiţa mea de ceapă
Voi purcede la oraş,
Sărbătoarea poa' să-nceapă!
Săru'mâna, Iepuraş!

Ultima zăpadă

2011-04-18T12:38:00.004+03:00

Mărgele

2011-04-15T20:28:00.005+03:00

Raindrops Keep Falling On My Head

Sporturi extreme şi alte dileme

2011-04-12T16:15:00.010+03:00

Tocmai când mă lamentam că m-a părăsit tragerea de inimă şi că nimic nu-mi mai poate înviora blogul şi traiul, m-am pomenit cu articolul lui Oovi despre The greatest Cassius Clay, care mi-a ridicat adrenalina şi pixul.
Articolul povesteşte în termeni foarte frumoşi despre viaţa şi realizările merelui pugilist şi este comentat foarte duios de Alm, dar mie mi-a amintit de mai vechile controverse pe care le-am avut cu colegul Vasile pe tema anumitor sporturi cărora eu nu le-am priceput niciodată rostul.

De fiecare dată când îl vedeam animat de vreun meci din sfera sporturilor de contact mă apuca amocul. Cum să-ţi placă, îl întrebam, să te uiţi la doi cetăţeni pe care mamele lor i-au născut, cu bunăvoia lui Dumnezeu, întregi şi sănătoşi, cum îşi sparg arcadele, nasul, oasele, capetele şi-şi zdrobesc ficatul şi creierii?

Dacă cineva simte nevoia să sară repede cu argumentul că astfel de sporturi dovedesc bărbătoşenia practicanţilor, că aşa se învaţă disciplina, perseverenţa, spiritul competitiv, că aşa se formează caracterul şi muşchii şi încearcă să mă convingă că-s eu dobitoacă şi de aia nu pricep beneficiile smardoielii, îi răspund că în calitate de femeie prefer bărbăţia dovedită cu ghioaga doar dacă ursul mă atacă pe mine sau pe prunc în timpul picnicului în creierii munţilor (deşi un bărbat adevărat se informează şi evită camparea cu familia pe traseul de adăpare al ursoaicelor cu pui din Carpaţi), muşchii se antrenează şi la sală sau practicând sporturi care nu presupun vărsare de sânge şi nervi, disciplina se poate învăţa şi practicând maratonul, se poate exersa perseverenţa în încercarea de-a învăţa japoneza, de exemplu, iar dacă cineva adoră competiţiile, se poate înscrie la una de şah.

Dacă e adevărat că Muhammad Ali îşi datorează, fie şi parţial, starea actuală (parkinson, respectiv cărucior cu rotile) boxului şi pumnilor în cap pe care i-a încasat, ce pot să spun? Poate meditează şi îşi îndrumă nepoţii spre balet, să zicem.

Foarte frumos vorbeşte draga de Alm, comentând articolul, despre eroii necunoscuţi de lângă noi, cei care şi-au trăit frumos viaţa în ciuda faptului că şi-au trăit-o într-un scaun cu rotile, sau având alte dizabilităţi cu care s-au născut şi cu care au luptat, depăşindu-le, dovedindu-se a fi adevăraţi eroi,
modele demne de urmat.

Prin comparaţie, dacă John Doe care s-a născut sănătos şi frumos, a ajuns în scaun cu rotile pentru că s-a crezut indestructibil şi s-a aruncat ca un dobitoc cu snowboardul de pe Everest, a supravieţuit miraculos şi, după 2 ani de recuperare anevoioasă, în care s-a istovit de efort şi plâns nevastă-sa împreună cu cei doi prunci preşcolari, primul lucru pe care l-a făcut Johnny când a putut sta nesprijinit în două picioare a fost să încalece iar snowboardul să se mai arunce odată în cap de pe-un pisc din Kilimanjaro, ca să văd eu ce bărbat curajos şi tenace e el, să nu vă aşteptaţi de la mine să cred că-i vreun mare erou. Pentru că-n opinia mea el este un mare bou.

Iar dacă cineva mă poate lămuri că wreslingul e un sport la care privind te poţi îmbogăţi cu ceva, sau că acest sport poate fi practicat de bărbaţii cu coeficientul de inteligenţă peste 50, îl trimit şi pe Vasile la antrenamente, să intru şi eu în rândul lumii.

N-am nimic cu tradiţiile niciunui popor şi mi se pare lăudabilă strădania de-a le menţine în viaţă, oricare ar fi aceste tradiţii.
Asta până când cetăţeanul patriot, în anul de graţie 2011, trebuie să mănânce o omletă din ouăle unei întregi ferme de găini şi să bea laptele de la trei bivoliţe la micul dejun, iar la prânz să-nghită un curcan întreg şi recolta de orez de pe jumate de hectar ca să se menţină în formă pentru luptele de sumo.
Frăţioare, cât de tare tre' să-ţi iubeşti ţara ca să te sacrifici acceptând să arăţi ca un hipopotam cu coc, hărjonindu-te şi trăgându-te de chiloţi cu un alt hipopotam iubitor de sporturi tradiţionale? Nu mai bine te rezumi la ceremonia ceaiului, împăcându-ţi şi ţara şi sănătatea şi nevasta?

Şi-apoi culturismul! Să te-ndopi cu proteine de să ţi se acrească şi lichidul cefalorahidian, să-ţi trăieşti viaţa în sala de antrenamente trăgând de fiare, ca după toată schingiuiala asta să te fâţâi strângând din buci şi din bicepşi pe-o scenă, unsuros şi sticlos ca un caltaboş expandat, cu muşchii mai creţi decât creierul. Ăsta da, scop în viaţă!

Gata, mă opresc, că iar m-am ambalat şi m-am încruntat.

Spring nightmare

2011-04-11T10:15:00.006+03:00

Doi

2011-04-09T14:57:00.004+03:00

Doi. A-i, nu-na. Guga. Pa.

Nu vă osteniţi să folosiţi Google translate, limba asta n-o ştie decât Mihnea. :D
Câţi ani împlineşte azi? V-a spus: doi. Şi are ochelari, că e "lună" afară. Gluga e pentru vânt şi frig.
Hai pa!

Spring night

2011-04-07T23:03:00.005+03:00

And the Oscar goes to...(the end)

2011-04-05T21:31:00.004+03:00

Doamnelor şi domnilor, dragi cititori, dragi prieteni, la cererea publicului, ultima parte a filmului.

Cu oarecare părere de rău şi cu destulă jenă vă anunţ că sentinţa pronunţată de vecinii mei în postarea anterioară e adevărată, efectivă, indiscutabilă, palpabilă şi dovedită.

Azi am făcut o prăjitură pe care am împărţit-o frăţeşte cu vecinii mei. Prăjitură de post. Post de prost.

And the Oscar goes to... (Part two)

2011-04-02T21:16:00.011+03:00

Am intrat în casă bosumflată şi umflată ca un broscoi, mi-am făcut un ceai de Sângele Voinicului şi unul de Giugiumă creaţă ca să-mi revigorez curajul şi să-mi încreţesc scoarţa cerebrală în căutarea soluţiei ideale. Luam alternativ câte o înghiţitură din fiecare, trăgând nădejde să mă voinicesc şi să mă-nţelepţesc măcar temporar, cât să rezolv problema gardului, cu pierderi colaterale minime.

Cred c-am pus prea multe buruieni în ceai, sau le-am lăsat prea mult la infuzat, că m-au lovit dintr-o dată şi ideea şi voinicia: am să mă apuc chiar eu de vopsit cei 25 de metri pătraţi de gard. În fond, am avut eu în viaţă probleme mai mari, n-o să mă las bătută de-un gard şi de-o vecină căpoasă. La sfârşit, eram sigură, toţi se vor simţi ruşinaţi, mai ales bărbaţii, de hărnicia, voinicia şi diplomaţia mea.
Plus că venise primăvara, era cald şi aveam ocazia să mă îmbăiez în raze de soare. M-am echipat de muncă, mi-am pus mănuşi, am înhăţat bidonul de vopsea, pensula şi m-am prezentat la locul de muncă.

Frăţioare, locul de muncă era sălbatic rău, simţeam cum mi se scurge curajul în ghete. Rugi ţepoşi de zmeură rânjeau la mine, contorsionaţi şi înţesaţi, ca lianele în junglă. Nu m-am lăsat intimidată, m-am întors cu un ghem de sfoară. Aveam să leg ramurile ţepoase în grupuri, apoi aveam să le îndepărtez de gard, priponindu-le cu un ţăruş. Mi-am adus materialele şi m-am apucat de sistematizare. Între timp m-am încălzit (în sfârşit!) şi m-am întors în casă după un tricou cu mâneci scurte. Munceam, dar mă şi bronzam.
2 în 1, ca mai toate ofertele din zilele noastre.

Pregătirea şi mişunatul meu de ici-colo a atras atenţia vecinilor. Rând pe rând au devenit curioşi de cele ce se petreceau pe strada noastră. Se mişcau perdele, se deschideau geamuri, dar nimeni nu părăsea incinta. La pensiunea din stânga deja ieşeau prin balcoane turiştii, să vadă cu ochii lor acţiunea. Până şi Vasile scotea capul din garaj din când în când, cu un zâmbet discret în colţul gurii.

Am pătruns cu avânt în zmeuriş, dar am agăţat cu piciorul sfoara iar rugii ţepoşi de zmeură au năvălit cu elan peste braţele mele dezgolite. Am strâns din dinţi fără să scot un sunet (ştiind că sunt atâtea perechi de ochi aţintiţi asupra mea), deşi îmi venea să urlu ca lupul la lună.
Am vopsit vreo patru scânduri şi mi-am dat seama că dacă vreau să mai port în viaţa mea mâneci scurte, e cazul să-mi protejez braţele. M-am extras cu preţul altor traumatisme din desişul odios şi-am intrat în casă. Holly cow! Tricepşii mei, la care lucrasem intens toată iarna ca să-i pot expune în formă maximă la soare în primăvară, erau acum jalnici, plini de zgârieturi însângerate şi tumefiate! Îmi venea să plâng şi să-l las în plata vecinilor de gard, dar aveam o onoare de apărat. Mi-am oblojit rănile şi mi-am pus pe mine o haină cu mâneci lungi, lucioasă, pe care speram ca ţepii să derapeze şi să nu mă mai deterioreze.

Vecinii mă aşteptau pe la fereşti. Am legat şi înălţat alt snop de rugi şi m-am apucat iar de treabă. După vreo şapte scânduri băiţuite eram nu numai încălzită, eram chiar foarte bine perpelită. Haina mea lucioasă era impermeabilă, mă proteja de înţepături, dar îmi asigura şi un mediu tropical-musonic, frăţioare, de mă apucaseră halucinaţiile. Am creat o mică diversiune, prefăcându-mă că verific calitatea lucrărior şi reparând goluri imaginare ale vopselei, încercând de fapt să evaluez după suprafaţa vopsită dacă o pauză ar putea intra în calcul. După trei metri pătraţi de gard vopsit, nici vorbă, dacă ţineam la reputaţia mea. Acum nu mai era în joc doar gardul cu culoarea ci şi eu, cu onoarea. Am continuat, simţind în ceafă priviri mai înţepătoare decât zmeurişul.

Aveam grijă cum mânuiesc pensula, unduindu-mi poignet-ul ca la orele de pian pe care le urâsem cu toată fiinţa în pruncie, neştiind că aveau să-mi folosească, iată, când mă aşteptam mai puţin; observam cu atenţie care e succesiunea de mişcări care îmi asigură eficienţa maximă; eram atentă cum îmi menţin corpul, pentru e evita să-mi expun posteriorul în poziţii compromiţătoare; mă ştergeam de sudoare rar, ca să nu se vadă efortul cu care lucrez şi mă bronzez. Am muncit aşa vreo trei ceasuri. Eram stresată, înfometată, epuizată, răscoaptă. Trebuia să mănânc, altfel aveau să mă găsească cei de la SMURD leşinată şi cu onoarea ruinată.

Pauza binemeritată a durat vreo 45 de minute. Aş fi dat orice să nu trebuiască să mă întorc la pensulă. Mă părăsise energia, mă apucase letargia, nostalgia, alergia şi uram psihologia care mă impinsese la gestul acesta extrem. Dispariţia mea le-a dat de înţeles vecinilor că abandonasem lupta, au început să iasă din case. Ghinion, ne-am întâlnit pe drum. Eu cu bidonul de vopsea, ei cu bidonul de bere. Şi de unde până atunci ne salutam şi ne întrebam de sănătate şi de toate, acum păreau a nu mai avea chef de vorbă.

După alte vreo două ore gardul era terminat. Şi eu la fel. Mă târam spre casă mai anevoie ca Peneş Curcanul, dar eram convinsă că merit un Oscar pentru interpretare şi unul pentru regie.

Ah! pot să mor de-acum, am zis
A mea este izbânda!"
Dar ochii mari mi i-am deschis
Când am zărit oglinda.

Eram plină de vopsea pe nas, pe obraji, iar părul avea irizaţii stranii.
M-am îmbăiat îndelung, m-am îmbrăcat frumos, mi-am mai făcut un ceai şi-am ieşit în foişor. Sorbeam cu gura ceaiul şi cu ochii gardul cel gătat şi fain la care mă uitam ca la teza mea de doctorat. Eram mândră de mine, n-are rost s-o mai cotesc.

Au cotit pe stradă vecinii de la deal iar eu i-am întâmpinat, entuziastă:

-Ei, ce părere aveţi?
-Că eşti proastă!

Şi Oscarul n-a mai ajuns pe strada noastră.

And the Oscar goes to... (Part one)

2011-04-01T18:40:00.006+03:00

Nu m-am apucat de jucat în filme, fiţi pe pace.
Dar dacă viaţa bate filmul, Oscarul meu îl bate pe cel luat de Natalie Portman. Iaca de ce.

Povestea filmului începe acum doi ani când alături de mine s-au mutat femeile din povestea "Parcarea din 23 de mişcări" (se găseşte în arhivă la luna iunie 2010 pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba).
Ei bine, accesul la casele noastre se face pe un drum comun de care, se presupune, ar trebui să ne îngrijim cu toţii. De comun acord am hotărât ca fiecare, în faţa casei sale, să-şi amenajeze drumul cum îi place:
-bordură Videanu plus gladiole Jóska
-pietre de râu plus Armeria Maritima şi Ageratum houstonianum în combinaţie cu trandafiri Poliantha (asta-s eu, aţi ghicit )
-bălării cu Zmeuriş Scăpat-de-sub-control plus pepinieră de corcoduşi răsăriţi spontan
-altele.

Anul trecut s-a renovat gardul care delimitează drumul. Un cetăţean a fost plătit să stea în soare ziua-n amiaza mare şi să-l băiţuiască. Miloasă cum sunt, l-am hidratat şi hrănit pe om. Mai aveam un pic şi-i luam pensula din mână trimiţându-l la umbră, urmând să termin eu treaba. Numai că vecinele s-au răstit la mine că-l învăţ cu nărav, să mai stau potolită în ograda mea. Am stat, că le ştiu de frică.

Pe când s-a apropiat omul cu vopsitul de limita de proprietate cu zmeurişul şi corcoduşii pitici, a ieşit proprietara urlând şi făcând spume la gură că omul îi distruge plantaţia şi-i scutură cele paişpe boabe de zmeură care mai sălăşluiau pe rugii crescuţi haotic şi nevrotic. Şi omul a fost alungat, aidoma lui Adam din grădina Edenului, dar cu alte cuvinte, mai puţin divine.
Până nu venea toamna şi nu se scutura frunza zmeurului nimeni nu mai avea voie să se apropie de gard, era stabilit.

Şi cum iarna ne ia pe noi românii întotdeauna prin surprindere, gardul a rămas nevopsit până anul ăsta. Disperată cum sunt după venirea cocostârcilor şi apariţia de tractoare pe ogoare, eu mă uit foarte des pe geam aşa că des mă durea şi inima de cum arăta gardul ăla neterminat. Şi-am decis să iau taurul de coarne şi să adun comitetul stradal să decidem vopsirea gardului.

Vecina unu mi-a comunicat că de la ea de-acasă nu se vede nimic, deci n-o deranjează că vecina-cu-pricina nu-şi vopseşte gardul din faţa casei.
Vecina doi mi-a spus că ea a tocmit anul trecut omul care trebuia să facă treaba, toată. Cine l-a dat afară pe om să se ocupe acum de problemă.
Vecina trei a venit, m-a ascultat, m-a aprobat, a măsurat, a calculat. Şi s-a cărat. Avea ceva de rezolvat.
Am rămas eu, uimită, cu treaba stârnită, urmând să discut cu proprietara în cauză şi s-o conving cu vorba bună că treaba trebuie gătată.

Am sunat, tremurândă, la uşă. Vecina mi-a deschis şi mi-a răspuns iritată la salut. Mi-am întins fălcile în cel mai drăgălaş zâmbet de care sunt eu în stare, mi-am dres glasul mai ceva ca lupul din poveste, i-am făcut complimente la noile unghii de acril roşu-sânge şi când am simţit io aşa că pumnii şi fălcile i s-au mai descleştat, am adus, delicată ca o păpădie, discuţia în zona gardului. Cum că aş vrea io, care am înţepenit de atâta stat în casă toată iarna, să fac ceva mişcare şi, ca o specialistă recunoscută în zonă pentru cunoştinţele mele agricole şi floricole, mă ofer să-i tund zmeurişul pentru ca apoi să putem vopsi gardul de care e păcat să arate aşa, chiar în faţa casei ei.

A sărit arsă. Cuuuum? Să tai eu în zmeurişul? Niciodată! Lasă, că ştie ea, nu-i proastă, e trecută prin viaţă, e femeie cu şcoală, respectată, care şi-a crescut copiii şi i-a făcut oameni, care în luna mai îşi va mărita mezina cu un băiat pâinea lui Dumnezeu, care ar face bine s-o iubească pe fată pentru că altfel are de-a face cu ea, femeie răzbătătoare, care n-a aşteptat nimic de la nimeni, niciodată, care s-a descurcat în viaţă pentru că a pretins respect, pe ea n-o calcă nimeni în picioare, pe ea n-o poate lua nimeni de proastă, că e femeie care şi-a tocit coatele prin şcoli, n-o pot prosti nici eu, nu pot să tund zmeurişul pentru ca după aia să am pretenţii, să mă apuc la vară să culeg zmeura ei, aşa cum a mai păţit ea şi anul trecut când i-au lipsit boabe multe din recoltă, ne-am înţeles?

Vai, cum să nu? Am asigurat-o că ne-am înţeles perfect, eu m-am oferit doar s-o ajut, gândindu-mă că ea, fiind femeie cu atâta carte şi neavând timp pentru munci din astea murdare, poate nu ştie că dacă lasă rugii ăia de patru metri să crească în continuare de capul lor, recolta n-o să fie prea bogată; că ar trebui să-i tundă scurt, şi să-i rărească, să ajungă soarele la fructe, să le coacă.

Am salutat şi am plecat, şocată, bosumflată şi cu problema nerezolvată.

Urmarea şi rezolvarea în episodul următor, că iar am scris mult şi nimeni n-are răbdare să citească. Şi cu ocazia asta transformăm filmul în serial, deci va urma.

Între episoade puteţi servi o castană cu coniac.

Haiku

2011-03-31T21:52:00.007+03:00

Dacă o să vă vină să căscaţi ochii periculos în faţa fiorului poetic care se revarsă din aceste haiku-uri, aşteptaţi până mâine când o să dezvălui sursa de inspiraţie.

Dar n-o puteam lăsa pe Alm să aştepte febrilă toată noaptea după leapşa pe care mi-a transmis-o.

Deci, cum ziceam dragă Alm, nimic mai simplu. Haiku.

Pictor pentru-o zi.

Un fel de Tonitza orb

vopsind garduri gri.

Gemete surde

de spinare-ndoită

şi mâini murinde.

Gard vopsit în van.

Dincolo, leopardul

aşteaptă cina.

Mâine vă explic

de unde mi se trage

fiorul liric.

Soare

2011-03-30T20:57:00.004+03:00

În sfârşit, domnule Soare,
Ai stârpit zilele reci.
Pe cuvântul meu de-onoare
Că aş vrea să nu mai pleci.

Resemnare

2011-03-29T11:46:00.013+03:00

Frig iar. Mă amăgise una din zilele săptămânii trecute cum că ar veni primăvara, da' uite că deşi-s trecută de patruzeci tot naivă am rămas, mă duce de nas orice rânjet de soare, orice boare, primul ghiocel anemic mă face să leşin iar în faţa a şapte irişi înfloriţi mă apucă galopul protodiastolic.
N-a contat că angajaţii de la INMH invitau populaţia la calm şi răbdare, anunţând noi zăpezi, eu mi-am pironit ochii la cer, sperând ca proasta în plecarea norilor, venirea cocorilor şi înflorirea mâţişorilor.

De pe la sfârşitul lui februarie, aşa, de câte ori aud un zgomot de motor dau fuga la geam, sperând că-i un tractor arând vreun ogor, deşi după atâţia ani ar fi trebuit să învăţ că de fiecare dată e drujba vecinilor, tăind lemne ca să învingă gerurile durabile din zonă.

Cred că mamei mele, în vreme ce mă purta în pântece, i-a fost frig tot timpul, altfel nu-mi explic de ce mă îngrozeşte în halul ăsta iarna, iar frigul şi zăpezile mi se par atât de cumplite. Încă de copil m-au întristat şi înfiorat iernile. Deşi ştiam că Moş Crăciun circulă doar cu sania şi că, deci, ca să vină cu sacul de daruri e musai să fie zăpadă, tot nu mă înduram să-mi doresc să vină iarna.

Când vedeam, toamna, stolurile de păsări plecând spre ţările calde, mi se punea în gât un nod cât măciuca. Mi-aş fi dorit să zbor şi eu în ţările calde odată cu ele şi să nu mă mai întorc niciodată. Îmi imaginam acolo sori strălucitori pe ceruri albastre, copaci verzi prin care zburau ciripind păsările fugite din ţara noastră, ierburi moi cu flori noi, mioare, căprioare, fructe exotice. Imagini haotice ale unui fel de rai pământesc.

Trebuie să fie ceva îngrozitor de frumos, mă gândeam, ca să merite să zbori atâta drum până acolo. Zăboveam şi-mi tot imaginam şi-mi tot doream ţările alea calde până când începea a se lăsa seara.
Atâta lucru ştiam şi eu că seara, în orice ţară te-ai fi aflat, fie ea caldă sau nu, soarele apune şi se face noapte. Şi noaptea, pe întuneric, oricât de curajos ai fi, tot te gândeşti un pic la mama şi-ţi izvorăsc nişte lacrimi din alea care nu ies afară prin ochi ci se preling direct în gât, iar tu trebuie să înghiţi des şi să oftezi pentru că trebuie să fii curajos chiar şi pe întuneric şi să nu te temi de draci. Chiar aşa, oare există draci în ţările calde?
Dacă te iei după ce zice bunica, cum că toţi oamenii sunt păcătoşi şi că păcatele vin de la draci, atunci musai că şi-n ţările calde există. Până la urmă, cred că cel mai bine ar fi să zbor până în ţările calde, să văd cum e pe-acolo, să mă joc un pic, iar seara să mă întorc înapoi acasă.

Dar dacă sora mea, fiind atât de mică şi fricoasă păţeşte ceva cât timp eu sunt în ţările calde? Cine ar salva-o până aş zbura eu înapoi atâta drum? La gândul ăsta degeaba am înghiţit des, degeaba am strâns din ochi şi din pumni ca să-mi adun curajul, că lacrimile tot mi-au ţîşnit afară. Cred că până la urmă nu mai plec deloc în ţările calde. Rămân aici, chiar dacă e ger şi zăpadă, că doar până la urmă tot vine primăvara şi se întorc păsările călătoare. Că dacă ar fi chiar aşa de grozav în ţările calde cum am crezut eu, de dimineaţă, păsările ar rămâne acolo, de tot, nu? Dar ele vin în fiecare an înapoi, deci până la urma cred că tot la noi e mai bine.

Chiar dacă e frig şi ceaţă, de dimneaţă.

Google şi iluminarea

2011-03-24T17:53:00.013+02:00

Articolul de ieri al Melaniei mi-a amintit de cele mai năstruşnice căutări Google care au adus vizitatori blogului meu.

Una dintre comentatoarele articolului de mai mai sus era încântată, pe bună dreptate, de faptul că cei mai folosiţi termeni de căutare pentru blogul ei sunt ”parfum”, ”artă” , ”design” , ”estetic”și ”frumos”.

Blogul meu e indestructibil legat de căutări mult mai puţin artistice. Google mă asociază cel mai des cu:

Negrese bine făcute. Măcar odată pe săptămână vreo gospodină sincer interesată de reţeta de negrese ajunge la mine pe blog. Prima dată ajunge la Buimaci şi se oripilează. Dacă gospodina e încă la prima tinereţe şi-o interesează şi sexul nu numai reţetele de prăjituri, dă click pe următorul rezultat.
Dacă după sex mai are chef de făcut negrese, ajunge iar la mine pe blog deşi mai dăduse odată de negresele mele şi-a plecat în viteză.
Acum poate zăbovi liniştită, i-a trecut cheful de gătit bunătăţi.

Большой cпасибо. Bieţii slavi sunt sincer mulţumitori cuiva când purced a cerceta netul. Negăsind în vocabularul lor mărimea exactă a mulţumirii pe care doresc s-o rostească fac o căutare ajutătoare. Numai că se trezesc în Arcadia, înconjuraţi de fluturaşi. Şi se lasă păgubaşi.

Mărire sâni arcadia. Asta e o ţeapă cam nasoală! Intră doamna interesată de mărirea sânilor şi tastează doleanţa plus clinica preferată, aşteptându-se la detalii medicale, detalii de plată, de spitalizare. Şi când colo dă peste articolul meu "Dreptul la prostie". Închide instantaneu computerul şi mai cugetă odată. Să fie mărirea de sâni o prostie, cum zicea soacră-sa?
Curajoasele, cele care-şi asumă deciziile cu simţ de răspundere, se lămuresc, dacă zăbovesc. Celelalte rămân cu sânii mici dintr-o eroare. Şi nu mai merg în concediu la mare.

Inventarea pilulei roz. La fel ca doamnele de mai sus păţesc şi cele cu probleme de libidou. Nu mai e un secret pentru nimeni că există pilula roz. Problema care se ridică e dacă pilula şi inventatorul prezintă garanţie. Aşa că cele cu libidoul somnoros apelează la Google să cerceteze care e doctorul care a inventat pilula minune, să vadă dacă omul e de încredere.
Peste cine dau ele, însă? Peste Mihnea, încruntat, plimbându-se prin grădină, cu evidente dureri de cap. Vai, deci pilula nu dă rezultatele scontate! E primul gând care le vine în minte când văd faţa lui îngrijorată. Şi lasă pilula pe altă dată.

Cine a inventat legea talionului. Oameni buni, dacă într-o zi vă întrebaţi pruncul cine a inventat legea asta, să nu vă mire dacă vă răspunde că am inventat-o eu. Nu e vine copilului, e tot vina gugălului.

Act like a lady, think like a man. Dintre toate pericolele care mă pasc la ora asta, cea mai mare e răzbunarea lui Steve Harvey. Dacă stând el într-o seară în faţa computerului se gândeşte să vadă ce recenzii au mai apărut la cartea sa şi face o căutare cu Google, sunt pierdută.
Primul rezultat te lasă să răsfoieşti cartea lui, pe care el, de bună seamă, o ştie foarte bine.
Al doilea, e un site comercial de unde poţi cumpăra cartea, ceea ce nu e cazul, evident.
Dacă dă clic pe rezultatul trei, sunt mâncată! Un asasin plătit va pleca a doua zi din Statele Unite cu destinaţia Arcadia. God help me!

Versuri viaţa fără urmări. Toţi iubitorii de poezie au auzit de Adrian Suciu. De fapt, toate iubitoarele de poezie au auzit de Adrian Suciu. Mai exact, toate iubitoarele de poezie, mignone, cu sâni mari şi fără obligaţii şi celulită au datoria patriotică să-l cunoască pe Adrian Suciu. Aşadar, o astfel de mignonă, dacă vrea să ajungă la Suciu, trebuie să-i citească mai întâi versurile, ca să-şi facă intrarea. Google e la îndemâna oricui şi te-ai aştepta ca, la o căutare a ultimei cărţi de versuri a celebrului poet, mignona să plonjeze direct între rimele sale.
Google a decis însă din prima (pagină) să le trimită mai întâi să facă o scurtă anticameră la mine.

Lista de căutări mai cuprinde lueta lipit amigdale, călcâie crăpate când visezi, şi ce cap frumos răsare şi unele pe care n-am mai avut nervi să le verific, dar pe care statisticile mi le înfăţişează ca trimiţând spre mine fie după înşiruirea de cuvinte fie după poze, pe care eu le salvez sub denumiri cărora numai Robert le-a înţeles strategia:

-desene cu cap de mort
-povestea porcului
-poze barză cu ouă
-cum arată exemele p picioare
-stare sufletească legată de crivăţul de miazănoapte
-cum ajută polenizarea pe om.

Despre ţară

2011-03-23T11:49:00.007+02:00

Povestea a-nceput cu o scrisoare a Irinei Nicolau. Pleşu a citat-o. Silavaracald a preluat-o.
Eu am prelucrat-o. Iat-o:

Un măgar avea o ţară.
O ţară falimentară.
A plecat măgaru-afară.
Afară era mai vară.
O vară caniculară.
Transpirat, s-a-ntors în ţară.
Ţara lui, familiară.
Care era-n criză, iară.
Ţara lui l-a dat afară
Pe motiv că-i o povară.
(Hotărâre arbitrară).
Supărat din cale-afară,
A cătat o altă ţară.
O plecare temporară,
Până ce la el în ţară
Viaţa va fi iar uşoară.
Şi cum anii iute zboară
Unii de alţii uitară.
Biet măgar, fără de ţară,
Viaţa lui era amară.
Dorul a-nceput să-l doară.
Să mă-ntorc 'napoi, în ţară?
Se-ntreba aşa,-ntr-o doară.
Dacă mă dă iar afară?
Vreau şi eu să am o ţară
Cum aveam odinioară!
Dac-aş fi eu însumi ţară?
Îi trecu prin cap, fugară,
O idee cam neclară.
O ţară imaginară -
Un măgar în chip de ţară.
Conjectură cam bizară.
Numai că până în seară
Îndoielile-ncetară.
E-o idee temerară,
O schimbare necesară:
Mă declar Măgarul-Ţară!

Vreau o tara ca afara

Supravieţuitorii

2011-03-22T12:17:00.004+02:00

E iarnă iar!

2011-03-21T10:40:00.008+02:00

E iarnă iar, ce bucurie!
Văzduhul e o feerie.
În aer zboară fulgi gingaşi
Aterizând pe toporaşi.

Brânduşele au răsărit -
Greşeala lor, că s-au grăbit.
Şi stânjeneii înfloriţi
Acum de nea sunt cotropiţi.

E totul alb, e ca-n poveste.
De primăvară - nici o veste.
Ne bucurăm de nori şi ger,
De soarele absent din cer.

Suntem nespus de fericiţi,
De noi zăpezi acoperiţi.
Şi ne simţim în siguranţă
Şi defilăm plini de speranţă.

O, iarnă, nu cumva să pleci,
Rămâi la noi, în veci de veci!
Căci, iată, ne-a căzut la sorţi
Să nu ne părăseşti nici morţi.

Hai să dăm mână cu mână! (II)

2011-03-18T13:50:00.002+02:00

Am vorbit nu demult despre strângerea de mână. Că una-i mai vânjoasă, alta mai alunecoasă, una mai absentă, alta aderentă, mă rog, după chipul şi asemănarea proprietarului.
Am avut însă parte, recent, de o seamă de strângeri de mână ale unui grup mai mare de rromi (ca să fiu politicăli corectă). Bărbaţi, femei şi puradei. Toţi, dar absolut toţi, dau mâna ferm, bărbăteşte. Ţigăneşte.

În momentul acela mi-am dat seama că nu numai forţa sau energia mâinii strânse contează ci şi percepţia, sentimentul, starea, imaginea care se naşte la atingerea mâinii.

Un domn vârstnic, de sub o pălărie cât postul de Sfânta-Mărie, mi-a întins nişte degete uscate, crăpate, ca nişte crengi de brad moarte. Ori mâna lui ori scoarţa bradului, egal.
Am avut un sentiment cotropitor de uscăciune de parcă m-ar fi mângâiat Bărăganul anilor '35.

Un alt domn, gras de nu mai zăreai orizontul dacă ţi se proptea în faţă, m-a înşfăcat cu o labă ca de urs, caldă, grasă şi zemoasă de-am crezut c-am nimerit printre măruntaiele unui hipopotam încins de soarele african.

O pirandă tânără mi-a zbârlit fiinţa şi mi-a pus la încercare voinţa cu o mână atât de îngheţată de-am crezut că intru în şoc hipotermic şi nici vara ecuatorială nu mă mai aduce-n simţiri. M-a strâns lung şi ferm, cum ziceam, iar când mi-a eliberat degetele, am rămas inertă, ca o amoebă cu pseudopodele paralizate. Dacă în mâna mea ciocolata nu se topeşte Doamne fereşte, ea putea transporta liniştită o îngheţata pe distanţă nelimitată.

M-am trezit din ţepeneală dând mâna cu vecina ei. Am avut pentru o clipă imaginea fulgurantă a unui geolog care tocmai a descoperit un zăcământ aurifer . Nu la Roşia Montană ci la Rroma Barosană.
Atâta aur avea piranda pe deşte că nu şi le mai putea apropia unele de altele. Îşi înşirase inelele călare, cu mic cu mare, într-o înghesuială aiuritoare. O adevărată expoziţie, fără vânzare.

Am dat mâna şi cu puradeii. Toţi erau îmbrăcaţi ca nişte oameni mari, doar că erau ceva mai murdari. Când mi-au întins ei multele mânuţe călduţe şi măzăcuţe, m-au furnicat în palmă cohorte de bacili febrili şi virili. Aceeaşi senzaţie aş fi avut-o şi dacă băgam mâna într-un muşuroi cu furnici, foarte multe şi foarte mici.

Cu ei mi-am încheiat şedinţa de salutat şi-n secunda următoare am decolat. Ca naveta Challenger, cu singura aprinsă dorinţă să mă săpunesc, să mă clătesc sau, şi mai bine, să năpârlesc.

Îmbătrânesc şi mă smintesc.

Mai mult ca perfectul

2011-03-15T19:43:00.008+02:00

Mă-ntreabă un cetăţean de ce mă apuc să mă plâng pe blog ba că m-a răpus depresia iernatică, ba că m-a ajuns astenia primăvăratică, ba că mi s-a luat lumina, ba că mi-au ros şoarecii maşina, ba că negresele le-am am pârjolit, ba că moriştile le-am schingiuit. Mă rog, omul e sincer îngrijorat de faptul că printre cei care îmi citesc blogul se află şi persoane cunoscute şi că, deci, imaginea mea ar putea avea de suferit. Că-mi tai singură craca de sub tălpi, vrea el să zică.

Dacă temerile sale sunt întemeiate înseamnă că imaginea mea deja nu mai are nimic de pierdut aşa că pot continua liniştită seria dezvăluirilor.

Oricum, mi se pare nu numai inutil ci şi imposibil ca, locuind în mijlocul oamenilor, interacţionând, lucrând, socializând, să stai cu frica-n sân că la o mişcare greşită ţi se poate vedea pe sub rochia înflorată, jupa erodată sau în ghetele lustruite, şosetele ciuruite.
Cum să pozezi în Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici când tu te simţi precum Capra cu trei iezi, după ce ţi-a halit lupu' juma' de familie?

Oricât de înalt ţi-ai făcut gardul împrejurul casei, se va găsi un vecin care va admira de la geamul mansardei căderea ta pe brânci cu nasul în zăpadă şi cu pletele în ciorba de oase a câinelui. Aşa că degeaba îl saluţi gomoasă peste jumate de oră, spălată şi parfumată, că el o să zâmbească nu prezenţei tale mirobolante ci amintirii sale amuzante. Şi de câte ori o să intri cu el în vorbă, el o să-şi amintească de tine amestecată cu ciorbă.

Orice încercare de muşamalizare a realităţii, se va întoarce precum un bumerang şi te va trăzni în moalele imaginii fix când ţi-e imaginea mai dragă.

Suntem precum brazii din codru: unul mai înalt, unul mai plăpând, unul mai drept, altul mai strâmb, unul cu cetina mai deasă, altul cu răşina mai plângăcioasă, unul cu rădăcini adânci, altul căzut pe brânci.

Dacă eu nu-s nici măcar brad ci o zadă plăpândă, cu răşina curgândă, cu cetina rară, gata să moară şi cu coaja defectă, dac-aş pretinde că-s perfectă, nu v-aş părea suspectă?

Primăvară versatilă

2011-03-13T17:03:00.004+02:00

Lacrimi îmi curgeau în vis
Primăvară, primăvară,
Inutila mea fecioară,
Nu cumva te-ai sinucis?...

Tudor Gheorghe - Mi-e dor de ea

Primăvară crepusculară

2011-03-12T20:45:00.001+02:00

După-atâta frig şi ceaţă
Iar s-arată soarele.
Mi-am simţit, de dimneaţă,
În sfârşit, picioarele!

Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,
Timpul cald s-apropie.
Iarna asta n-a fost, totuşi,
Chiar aşa de scorpie.

Stă călare sus, pe-o bârnă,
Nu vrea să se bucure.
Ţurţurele îi atârnă
Moale ca un ciucure.

Produsul meu românesc preferat

2011-03-10T18:17:00.007+02:00

Lady Io m-a-ntrebat care e produsul meu românesc preferat. M-a-ntrebat demult, da' eu abia azi am reuşit să mă concentrez, să fac inventarul şi să decid: sunt trei produse, unul mai preferat ca altul, deci răspuns 3 în 1:

Pruncul meu o să râdă (iar!), dar trebuie să încep cu Pufuleţii. Da, pot să rezist tentaţiei când vine vorba de Martini, foie gras sau icre negre dar nu rezist pufuleţilor. Dacă simt miros de pufuleţi păţesc cam aşa:

Un alt produs românesc (braşovean) este Prăjitura "Deliciu" de la Vatra Ardealului.
Papilele mele s-au întâlnit de-a lungul timpului cu multe delicioşenii. De unele s-au bucurat moderat,
la altele au exaltat, pe altele le-au uitat. Au existat şi mirobolanterii pur şi simplu neînţelese de papilele mele. Gusturile puteau fi oricât de burgheze, dar dacă papila n-a avut la ce să se raporteze, n-a putut să analizeze şi, deci, să se extazieze. Ce ştie tăranu' ce-i şofranu'!
Prăjitura Deliciu însă, vorbeşte în graiul meu natal, are un gust supra-natural şi, ca orice lucru bun, e ilegal, imoral şi îngraşă.

Pate Helvet (cu verdeaţă!). Da, numai pateurile făcute de Vasile întrec în bunăciune acest pate românesc, la care numai când mă gândesc, mă însufleţesc şi poftesc.
Ceea ce pot să-i reproşez e că e mic. Nu poate sătura nici un pitic. Aş prefera un pate mai voinic, aşa, cam cât ai lua cu-n polonic.

În încheiere, recunoştinţa mea ţării care produce aceste minunăţii fără de care viaţa n-ar mai fi viaţă, dimineaţa n-ar mai fi dimineaţă şi iarna nu s-ar termina cu-o primăvară.

Pentru ţară:

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor,
Prăjituri Deliciu, pufuleţi - o mie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Zboare pufuleţii, trăiască pateul,
Dăinuie Deliciul, aste le nutresc;
Iată trei produse, iată apogeul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Iar...

2011-03-07T10:26:00.009+02:00

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă
Lungi troiene îngheţate zac la mine în ogradă.
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi beţi.
De jumate de an, frate, îngheţăm printre nămeţi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iară,
Gerul ăsta-ţi face viaţa ca pelinul de amară.
Soarele rotund şi palid nu răzbate dintre nori
Sângele ţi-ngheaţă-n vine de gândeşti că ai să mori.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Gerul, vântul şi zăpada, toate par nemuritoare.
Când pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum
Iarna face iarăşi tumbe, zău că-mi vine s-o sugrum.

Cer incendiar cu stâlp electric falimentar

2011-03-04T17:31:00.015+02:00

Dar din aripi bat cocoşii,
Răscolind văzduhul mut.
Albe-ntâi şi tot mai roşii
Zorile şi-ntind lucoarea -
Din zăvoi, privighetoarea
Iarăşi a-nceput!

(În zori - G. Coşbuc)

Pe când zorii mei încă nu-şi întindeau lucoarea iar privighetoarile din zonă zăceau mute, îngheţate bocnă, somnul mi s-a dezintegrat brusc, ca un balon de săpun.
Nu m-am panicat, sunt obişnuită cu trezitul la ore crude, aşa că m-am extras tiptil dintre aşternuturi zâmbind gândului că în câteva clipe o să-mi savurez cafeaua. Părea mai întuneric ca de obicei dar mi-am zis că poate m-am trezit eu, de data asta, la o oră nepârguită absolut deloc.
Nu, era preaobişnuita şi pârguita oră 5, dar toată casa era în beznă. Electrica dormea dusă.
Na, mi-am zis, acum să te văd Arcadio, cu ce-o să te îndeletniceşti tu până se va ivi pe ştrase curentul electric.
M-am spălat pe dinţi vreo 10 minute, pierdută în elaborarea unui plan de activităţi. La momentul apei de gură aveam deja o căpiţă de posibile îndeletniciri la care renunţasem, pentru că pentru toate aveam nevoie de curent electric.
Cel mai tare îmi lipsea cafeaua. Cafeaua mea savuroasă, spumoasă, delicioasă.
Primul gând a fost să citesc. Pe-ntuneric?
M-a fulgerat gândul să fac o excepţie şi să mă uit la televizor. Fără curent nu merge nici ăla.
Am să calc rufele alea de ieri. Doar cu un fier de călcat cu cărbuni aş fi putut.
O să pun nişte rufe la spălat. Sau nu.
O sa scriu un articol pentru blog. Doar în gând.
O s-o sun pe mama, ea se trezeşte odată cu mine. Telefonul mobil sucombase peste noapte din lipsă de curent iar telefonul fix funcţionează doar cât e alimentat la reţea.

O să gândesc pur şi simplu, mi-am zis. Slavă Domnului, măcar gânditul n-are nevoie de curent electric!
Fiat lux, mi-a trecut imediat prin cap.
Apoi mi-am amintit de Bias din Priene când fugea din faţa armatei lui Cirus: eu iau totul cu mine, le-a spus el concetăţenilor săi disperaţi să-şi salveze bunurile cele mai de preţ.
Pe întuneric, fără cafea, fără cărţi, fără Google, fără blog, fără telefon. Port totul cu mine.
Ce-ar fi să-mi fac eu un inventar? Am nevoie de un cântar...

Am renunţat din pricina unui cer incendiar cu stâlp electric falimentar.

Dr. House şi Mickey Mouse

2011-03-02T11:15:00.006+02:00

Mă pregăteam să execut unul din preparatele culinare cu care aveam să-mi consolidez reputaţia de maestră în arte marţiale culinare, când a sunat telefonul. Am răspuns cu glas zglobiu pruncului care apela. Mămuca la telefon, care-i baiul pui de dac?
Femeie, lasă prostiile şi dă-mi-l pe Vasile! (După atâţia ani în care l-am alintat cu apelativul Vasile pe colegul de cameră, până şi pruncul i-a uitat numele adevărat, iar mie mi se adreseză cu "femeie" cu mult înainte să devină el bărbat). M-am executat. Dar mi-am lungit urechile mai ceva ca măgarul Ciuş, în nădejdea că prind din zbor câteva silabe care, cusute laolaltă, să mă dumirească ce năpastă a dat peste fericirea noastră. N-am auzit nimic, dar cu ochii cât cepele pe faciesul tot mai livid al lui Vasile şi din întrebarea lui abia îngăimată - care roată? - am dedus că e vorba de maşină. Se rupsese un arc, aveam să aflu peste câteva ceasuri în care preparatul meu culinar, oricât s-ar fi umflat, oricât s-ar fi rumenit, oricât ar fi înflorit, nu mai putea să trezească în mine spiritul Chuck Norris.

S-au întors acasă bărbaţii familiei chitiţi să-mi folosească maşina, care până în urmă cu câteva ore nu era de nasul lor masculin pentru că nu are tracţiune integrală. Mi-au cerut cartela şi-au coborât în garaj. Mă aşteptam s-aud un demaraj. Numai că peste puţin timp au apărut în cadrul uşii ca doi brebenei ofiliţi, anunţându-mă că maşina mea e moartă. E drept că eu nu mai circulasem cu ea de vreo trei săptămâni pentru că maşina lui Vasile e mai îndemânoasă pe vreme geroasă, dar pe-a mea o lăsasem în bună regulă, eram sigură.
Au schimbat bateria, socotind că ăsta ar putea fi baiul lipsei ei de reacţie. Numai că nici cu şocuri electrice nu s-a sculat din morţi, aşa că au apelat la profesionişti. Pe strada noastră fiinţează un service auto, aşa că au chemat specialştii, au tractat moarta, urmând să fim ţinuţi la curent cu evoluţia. În prima zi niciun semn. A doua zi pe la amiaz', sună specialistul şi ne informează amuzat că baiul a fost depistat ca în Dr. House: Mr. Mouse a ros cablurile maşinii.
Deci pe viitor, înainte să sunăm Salvarea, tre' să chemăm Deratizarea.

Mare ne-a fost mirarea! Va să zică, zăpăceala, jalea şi depresia nu lovesc numai omenirea ci şi şorecimea. Maladia loveşte România.
Iar dacă eu abia mă descurc printre truisme, şorecimea roade turisme.

Mă înspăimânt la gândul că dacă frigul mai ţine mult eu aş putea să mor iar şoarecele să se apuce de ros la motor.

Avem nevoie de-o gură de ajutor.

Fluctuat nec mergitur

2011-02-27T12:04:00.018+02:00

(Postare motivaţională)

Deja nu mai e un secret că nici prin Arcadia pajiştile nu sunt verzi în toate anotimpurile, că uneori privighetorile înţepenesc prin copaci şi cucuvelele îşi fac de cap ziua-n amiaza mare, că sunt săptămâni în care niciun sfânt nu-şi serbează ziua de naştere, zile când burduful acordeonului e legat fedeleş şi singurul instrument care cântă e inima albastră cu coarde uzate şi dezacordate.

Nu ştiu câţi dintre voi aveţi angoase şi, dacă aveţi, după ce calendare vă apucă ele, nu ştiu care sunt motivele care vă deprimă şi cât de întemeiate sunt ele, dar eu m-am trezit într-o bună dimineaţă, trasă la faţă, fără nicio poftă de viaţă. Nu-mi trebuia nici dulceaţă, ceea ce la mine e semn de boală sigură.
Am pus repede mâna pe balada Mioriţa şi-am citit despre simptomatologia oii bârsane:

Dar cea Mioriţă
Cu lîna plăviţă
De trei zile'ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.

Vai, mi-am zis, jelesc de fix trei zile, coafura plăviţă nu-mi mai rezistă nici cu Taft, când văd salata mă apucă inapetenţa, deci e bai. Tre' să merg la doctor.
Îmi pun rapid cămeşa albă a lui Vasile, îmi bag în urechi căştile de la computer în chip de stetoscop şi-mi fac singură o amamneza scurtă şi la obiect:

Mioriţă laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile'ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Draguţă Mioară?

Lepăd iute cămeşa albă, îmi pun la loc lâna plăviţă, mă tolănesc în fotoliul psihoterapeutic şi încep a glăsui:

De trei zile-ncoace
Gura nu-mi mai tace
Creieru-mi turbează,
Gânduri fermentează.

Rimele mă epuizează, aşa că trec pe proză.
Simt, dom'le, în ultimele zile, că în loc de normalul creier sănătos, dens şi creţ, al meu a dospit la căldură, s-a aerat, s-a afânat şi prin găurile lui mişună neobosite sumedenie de gânduri, ca nişte furnici într-un muşuroi uriaş.

Doctorul cu cămeşă albă decide tratamentul: o gaură-n cap pentru depresurizare plus două perechi de palme pentru sculat gândurile în capul oaselor şi apucat în şir indian pe cărăruia cea dreaptă.

Prea drastic tratamentul, decide pacientul cu lână plăviţă şi-amară guriţă.
Poate mă salvează filosofia, gândesc.

Bună ziua, cogito ergo sum! Încep eu să filosofez în stil burghez.
Aş vrea să pătrund sensul aceastei stări de cotropire mongolo-tătaro-ostrogotă care îmi calcă-n picioare fiinţa de trei zile-ncoace şi nu-mi mai dă pace. Aş vrea să mă eliberez de acest mâl, de această mocirlă care îmi năclăieşte gândirea, să reduc la zero această sumă dramatică de erori care face din fiinţa mea altă dată acceptată, o creatură socialmente insuportabilă, care violează echilibrul social al habitatului în care fiinţez. Menţionez că în cazul meu, depresia nu este vocaţională ci ocazională.

Nu m-am adresat direct unui anumit filosof, dar primul care mi-a răspuns a fost Kant:
Nu vei cunoaşte noumenul, dar trebuie să lupţi, să încerci să te apropii de absolutul pe care nu-l vei atinge niciodată. Întreabă-te: ce pot şti? ce trebuie să fac? ce-mi este permis să nădăjduiesc?
Muică, ăsta e mai rasolit ca mine, ăsta mă bagă definitv în depresie de nu mă mai scoate niciun psiholog la liman!

Descartes mi-a ţinut un Discurs asupra metodei de vindecare şi m-a îndemnat la Meditaţii metafizice. Apoi mi-a zis că tre să mă divid ca o euglenă verde, să mă împart în res cogitans şi res extensa.
Uite ce, zic, eu nu mă împart şi nu mă vindec pe bucăţele, eu vreau să rămân aşa, întreagă, nevătămată şi nedivizată.

Aristotel m-a luat tare: Citit-ai De Sophisticis Elenchis? De Anima? De Longitudine et Brevitate Vitae? De Juventute et Senectute?

Păi...cum să explic, zic, pe astea două, ultimele le trăiesc deja, bănuiesc că tocma' de la brevitatea vieţii şi de la senectute m-a luat aşa, cu greţuri existenţiale. Înţelegi matale?
Nu, nu pricepea nimic.

Platon ma jignit, mi-a zis că trăiesc în întuneric, în peşteră, legată cu lanţuri. M-a luat cu teoria formelor când eu mă luptam cu fondul problemei şi m-a-ntrebat ce-s io: înțelept? militar? meșteșugar? grădinar? Apoi îs toate la un loc, zic, depinde de situaţie şi depinde cu cine am de-a face.
Mai-mai că-mi venea să scot puşca şi s-o fac un pic pe militarul cu el! Mai bine rămâneam la Aristotel!

Văzând eu că nici filosofia nu face lumină în cazul meu, am decis să apelez la reţeta lui Martin Page.
În fond, cu cât eşti mai deştept, mai inteligent, în loc să-ţi poţi ţine în frâu angoasele, să-ţi struneşti depresiile, tu ţi le întreţii, pentru că ai mijloacele să ţi le justifici, operezi cu idei şi concepte care pot legitima, la o adică, orice stare.
Dar cei de pe lângă tine nu te judecă ideologic, filosofic, ci atitudinal, comportamental. Ori, ca manifestare, tu eşti doar un ciufut, un scremut, un posac, un constipat. Şi nimeni n-are răbdare să te scarpine pe tine între coarne, să scobească răbdător printre cauze, filosofii şi ideologii să găsească vreuna care, Doamne-ajută!, ţi s-ar potrivi cât de cât şi te-ar putea reanima.

Prin urmare, dragii mei, am ieşit binişor şi fără ajutor din balta călduţă unde zăceam ca un hipopotam inert, m-am uitat la "Viaţă de gândac" şi-am decis că dacă Flik cu neamurile lui a salvat Insula Furnicilor de cosaşi, îmi pot salva şi eu propria insulă, de-o jale mică, dacă am creier măcar cât o furnică. Carevasăzică.

Oaia albă

2011-02-24T21:56:00.006+02:00

Dragii mei, cine credea că schimbările sunt uşoare, că obişnuinţa e lesne de învins, că lupului îi e uşor să-şi schimbe părul, că doar năravu-i dă de furcă, cine credea că oaia neagră poate deveni brusc bălaie dacă face baie, ăla om zic, se înşeală amarnic.

După nişte zile betege, blege, se subînţelege că trăgeam după mine nădejdi de mai bine.
Mesajele voastre de încurajare în gura mare şi interpretarea de excepţie a prietenului meu Ştefan mi-au dat elan să mă apuc de schimbări. Am început cu blogul. Mă gândeam să-l desprimăvărez un pic, mai ales că unora dintre voi negrul din cerul gurii lui vă strepezea retina.
Numai că ceea ce credeam eu a fi o treabă fulgurantă s-a dovedit o experienţă torturantă.

Bloggerul, cu platformele lui, a stat azi fix cu dosu-n sus, orice parametru am voit eu să modific, la calcule, lui îi dădea cu virgulă ori cu rest şi-mi scotea din guşă numai imposibilităţi de înfăptuire.

Am încercat, pe rând, cu headeru', cu sidebaru', cu widget-urile, cu html-ul, cu codurile php, şablonul ăla nu voia cu niciun chip să-şi schimbe faţa. Ţinea la imaginea lui, strângea din dinţi, iar eu îmi ieşeam încet din minţi.
Am luat o pauză terapeutică. Dar, ca orice femeie sensibilă, am revenit în scurt timp la locul crimei, să încerc să înviez şablonu' mort. Dar el, nu şi nu, aşa că harşti, i-am tăiat sidebaru' stâng.

Apoi l-am văruit, l-am ferchezuit, e curat, imaculat, minunat, numai că eu, în loc să mă bucur acum, cu satisfacţia lucrului dus la bun sfârşit, mă uit la el fără niciun sentiment. Sunt ca o statuie de ciment. Efortul mi-a erodat trei pătrimi din încântare, mintea încă mă doare şi nici urmă de soare.

De Dragobete, băieţi şi fete, vă fac cadou un şablon nou!

Gloria victis!

2011-02-21T20:52:00.006+02:00

Nu trageţi nădejdi inutile, nu am chef să scriu!
De fapt n-am chef de nimic. Mă furnică aşteptări paranormale, mă chinuie griji abnormale, sunt ciufută, umflată ca un balon de ciungă, mă simt cea mai neînsemnată dintre daci şi-s rece ca o găină moartă de cinci zile.
Sunt inertă, într-un loisir total ilegal şi imoral, mi s-a pleoştit umorul, curajul, tragerea de inimă, verbul mi-e flasc, adjectivele paralizate, cuvintele moarte.
Mă simt ca un tablou kitschos, cu nume pompos şi mincinos - "Femeie aşteptând vara". N-aştept nicio vară! E seară, nu mai am vlagă, m-a părăsit dorinţa de soare, de căldură, de lumină. Îmi port sila precum miresele trena, spiralele de ADN îmi sunt ca nişte arcuri rupte într-o saltea dormită de cinci generaţii. Neuronii mi-s tari ca fularul, inundaţi de monoaminoxidază în vreme ce eu vâslesc pe uscat, visându-mi bunicii morţi de decenii. Sunt capră fără iezi, lăcrimând la ghişeu, plătind cu ultimii bani taxa pe regrete adăugate.
O păpuşă de cârpă trasă de sfori, cântând fals despre vechi şi pierdute candori.

Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare ?

2011-02-16T18:22:00.025+02:00

Cony mi-a pasat o altă leapşă în care-mi cere să spun ce mi-am dorit eu să devin în viaţă, care au fost visurile mele şi cum s-au schimbat ele de-a lungul timpului.

Prima dată când am fost întrebată oficial ce vreau să mă fac când o să fiu mare a fost la grădiniţă, în vremea şederii mele la bunicul cu ochi la spate.
Mi se părea fascinant cum poate el să facă tot felul de lucruri, cum orice poruncea el se executa fără comentarii şi cum avea el o cutie mare de lemn în care nimeni nu ştia ce se ascunde pentru că o ţinea mereu încuiată. Aşa că prima mea dorinţă a fost să mă fac bunic, toată lumea să asculte de mine şi eu să pot face orice.

În etapa a doua mi-am propus să mă fac vânzătoare, ca să-mi pot lua tot ce poftesc de pe rafturile magazinului, fără să plătesc.

(Nu mă pot abţine să vă spun că în vremea aceasta şi soră-mea avea aspiraţii la fel de promiţătoare: voia să se facă ţigan, să aibă o căruţă cu coviltir cu care să se plimbe prin lume cât şi unde ar fi vrut).

Apoi, văzând-o pe prietena mamei care ne zicea nouă "moţatelor!" şi avea părul galben şi tapat, pantaloni bleu foarte evazaţi şi buzele foarte roşii, mi-am dorit să mă fac şi eu profesoară. Eram decisă să-mi umflu părul şi mai tare decât ea, să mă dau cu ruj şi mai roşu şi să port pantaloni şi mai evazaţi, să se mire toată lumea din cancelarie când o să intru eu cu catalogul plin numai cu note de 10. Ăsta a fost, să zicem, cel mai de Doamne-ajută vis pe care l-a incubat căpşorul meu sărman.

Nu ştiu exact câţi ani aveam, dar ştiu că de câte ori îl vedeam pe tata la volan, cum conducea el aşa, relaxat şi cu ţigara-n mână, cum ştia el să repare orice bujie, orice carburator şi orice condensator, visam zi şi noapte să mă fac şofer, şă ţin un cot pe geam şi să trag din ţigară, gonind pe şosea şi făcând depăşiri. Doamne, ce-mi mai plăcea să mă uit la şoferii pe care-i depăşea tata! Nu pricepeam eu de ce depăşiţii îmi zâmbeau, că eu în ascunsul gândului le ziceam prăpădiţi şi mă uitam cu dispteţ la ei.
(Visul cu fumatul mi l-am împlinit foarte repede, furând ţigări de la tata din torpedou, dar cu şofatul a trebuit să mai aştept nişte ani).

Cel mai ascuns vis al meu a fost să devin secretar de partid. Despre visul ăsta n-am spus decât unchiului meu de la Piteşti când a venit odată în vizită la noi dar el m-a certat şi mi-a zis că nici vorbă, să-mi aleg altă meserie, că secretarii de partid mănâncă numai căcat, mă scuzaţi. Noa, cum meniul nu mi se părea prea atrăgător, am renunţat, deşi de gustat am gustat totuşi, fără prea mari satisfacţii, în vremea cât am fost secretar UTC.

Ultimul vis din seria eşecurilor mele profesionale de care vă mai povestesc este visul de-a deveni cântăreaţă la acordeon. Îmi amintesc perfect: în bucătărie la bunici, la nunta fratelui mamei, fraţii Strâmbu, muzicanţii. Octavian, Eugen şi Petru. Când l-am văzut pe Eugen, cum rupea el acordeonu-n două şi cum cânta de-ţi rupea inima, fugărind cu degetele pe toate clapele şi butoanele alea, mi-am jurat că dacă mai cresc un pic, cât să pot căra în spinare lădoiul cu acordeon, nimic altceva nu vreau să fac în viaţă decât să cânt la nunţi şi să văd oamenii dansând fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Mă uit cu jind la căpşoarele deştepte ale fetiţelor din ziua de azi care-şi doresc să se facă doctoriţe, cântăreţe, modele, iar cele mai curajoase, poliţiste, astronauţi, grăniceri.
La vârsta lor eu aveam cu totul alte vederi.

Nu-mi place

2011-02-14T09:39:00.014+02:00

Tot în ordine aleatorie, nu-mi plac următoarele:

1. Valentine's day, Halloween şi alte sărbători asemenea lor, care n-au nici o semnificaţie pentru nişte români ce suntem, dar pe care le înghiţim cu tot cu coajă, îndesate fiindu-ne pe gâtlej de neamurile mai înstărite dinspre vest. Cu complexul sărăntocului care aspiră la o viaţă şi-o imagine mai bună, rânjim tâmp şi lăudăm bucatele grozave de la masa lor, chiar dacă papila noastră se zvârcoleşte în chinuri asaltată de gusturi necunoscute, tânjind după mămăliga noastră prietenoasă şi caldă.
Dacă pe cei plecaţi aiurea prin lume pot să-i înţeleg că adoptă obiceiurile popoarelor care i-au adoptat la rându-le, pe Ion Boureanu din Jegălia-Călăraşi nu-l pot ierta dacă azi înhamă calul la căruţă şi, îndesând în traistă o inimioară roşie pe care scrie I Love You, străbate satul să-i ureze Mărioarei Hepi Velăntai.

2. Nu-mi plac telefoanele. Mă gândesc serios şă renunţ la telefonul mobil. Când sună (şi sună de zeci de ori pe zi), mă apucă năbădăile, răspund abia stăpânindu-mi frustrarea. Sunt oameni care mă sună de drag, interesându-se sincer de soarta mea (vorba lui Vasile Baghiu), dar dacă telefonul sună fix când fac un calcul anevoios, fix într-un viraj în ac de păr, fix când bat albuşurile spumă, fix când îmi şamponez părul sau alte asemenea fix-uri, nici măcar interesul acesta sincer nu mă mai încălzeşte.

3. Nu-mi place mazărea.

4. Nu-mi plac prosoapele cu balsam de rufe. Prefer să mă usuc în aer liber decât să mă căznesc să mă şterg de apă cu un prosop care alunecă pe mine precum gâsca pe baltă.

5. Nu-mi place tonul ridicat, zgomotele, disonanţele, râsul zgomotos. Am urechi simţitoare, emotive, impresionabile. Dacă cineva vorbeşte tare, dacă râde strident, ca o bucată de polistiren apăsată pe geam, dacă izbeşte portiera, dacă muzica depăşeşte cei 60 de decibeli normal suportabili, mi se zbârcesc urechile, se cocoloşesc, se chircesc, am senzaţia că-mi vor intra în cap şi vor închide uşa după ele.
(Să n-aud comentarii, dar mie zgomotele mari după ce mi-au intrat prin urechi, mi se preling o parte prin humerus până în palme, iar restul alunecă, raşchetându-mi măduva spinării, până în pantofi).

6. Nu-mi place graba, agitaţia, deadline-urile, pripeala, presiunea, zorul. Pentru unii toate astea sunt andrenergice, pentru mine sunt la fel de toxice ca gazul sarin. Când am nevoie de adrenalină ies în trafic, fac liniuţe cu Vasile pe bulevard, dar când vine vorba de treburi vreau să le fac pe îndelete, fără Damocles prin preajmă.

7. Nu-mi plac unghiile lungi. Ale mele, zic.

8. Nu-mi place frigul. De cum dă iarna intru în hibernare, ca ursul. Dacă n-ar fi musai să ies din bârlog, până s-ar desprimăvăra nu m-aş dezlipi de şemineu şi nu m-aş descălţa de papucii de casă. Frigul nu-mi strâmtează doar vasele de sânge ci şi elanul, tonusul, pofta de mâncare, randamentul, talentul, amuzamentul.

9. Nu-mi place dezordinea, mizeria, slinoşenia, mirosurile urâte, hainele boţite, pantofii înnoroiaţi, halena de usturoi, femeile bătrâne cu părul lung, nestrâns.

10. Nu-mi place de mine când mă învinge lenea, când judec cu cizmele, când îmi pierd controlul şi mă enervez, când sunt intolerantă, când mă îngraş peste 55 de kile, când spun răutăţi gratuite (sau costisitoare :D), când fac măgării pe care nu mi le mai pot ierta eu, când mă cred mai deşteaptă decât sunt.

Când nu-ţi mai place de tine, e crunt!

Îmi place

2011-02-13T14:28:00.007+02:00

Leapşă sosită la mine pe aripile Wind-ului şi din joaca puiuluideblog, care va lua calea banalităţilor lui Eugen şi-a Bucureştiului de vis dacă le va plăcea.

Sunt multe lucruri care-mi plac mie, e greu să numesc doar 10 dintre ele.
Le voi aminti pe cele care-mi vin acum în minte, la întâmplare.

1. Îmi place Dumnezeu, pentru că nu seamănă cu noi, chiar dacă ne-a făcut după asemănarea Sa. Îmi place de El pentru că indiferent de ticăloşiile pe care le facem, ne iartă şi ne răsare în fiecare zi soarele, şi ne dă bucurii mari şi mărunte, şi oameni frumoşi şi buni pe lângă noi, şi nădejdi în zilele grele, şi pâine, şi apă şi multe altele de care nici nu ştim noi că avem nevoie.

2.Îmi plac cărţile alea scrise fix pe gustul, pe mărimea şi pe sufletul meu, după care ţin doliu când le termin de citit. Cărţi care nu-s scrise numai cu litere şi cuvinte ci-s scrise cu mirosuri, cu gusturi, cu culori şi imagini, cu simţăminte, cu stări, cu emoţii care-ţi opresc inima.

3. Îmi place şi rucola. Foarte tare. Amăruie cât să aibă personalitate, bogată, minunată. Şi-n salată, şi-n tartă, şi azi şi mâine şi altă dată.

4. Şi pantofii îmi plac. Cumplit. Mai ales cei cu tocuri înalte. (Păcat că Daria nu mă înţelege. :D )
Pot să port o rochie şapte ani, n-am nicio problemă, dar fără pantofi mă ofilesc. Sunt pantofi în faţa cărora mi se înmoaie inima, genunchii, ochelarii, fac vertij, hipertensiune şi stridor laringian. Pantofii sunt prietenii cei mai buni ai picioarelor mele umblătoare. Prietenii lor sunt şi prietenii mei, deci.

5. Umorul fin. Îmi place aşa, până în strafundul creierului, umorul de calitate, replicile inteligente, ironiile subtile, chiar şi atunci când eu sunt subiectul lor. Toate acestea vădesc un spirit viu, ascuţit, pozitiv.

6. Mihnea. Şi pe lângă el toţi copiii. Copiii sunt un univers întreg, o inepuizabilă sursă de încântare, candoare şi soare. În preajma unui copil nu poţi fi decât uimit şi fericit.

7. Sunetul violoncelui îmi place până la lacrimi, până la piele de găină, până la păr ridicat pe ceafă. Grav, plin, mi se pare ca o piersică zemoasă şi catifelată. Par exemple: Bach - Allemande.

8. Mătasea. Da, mătasea naturală e atât de bună la simţit că de fiecare dată mă ia cu furnici pe piele şi pe sub piele când mi se prelinge ea agale de la humerus până la falange, când mi se târăşte lascivă nu numai pe trup ci şi printre măruntaie, îmi învăluie nucleul amigdalian, se încolăceşte pe axoni, se înfăşoară pe aortă, şi-mi merge drept la inimă.

9. Târgurile de antichităţi cu tot felul de lucruri vechi, cu straturi de poveşti şi istorii aşezate pe ele: ceşti, lămpi, vase, monede, gramofoane, tablouri, tacâmuri, cutii, medalii, ceasuri, felinare, scrisori, cărţi, bijuterii, fotografii.

10. Îmi plac demarajele, drifturile, viteza, maşinile cu personalitate şi Mazda RX8.

Despre ce nu-mi place scriu mâine că acum am treabă.

Visul unei după-amiezi de iarnă

2011-02-10T21:41:00.012+02:00

Dragii mei, degeaba aţi trăit pe lume, degeaba aţi adunat averi, degeaba aţi petrecut vacanţe în insule exotice, dacă n-aţi petrecut o după-amiază ca a mea.
De regulă nu mă laud cu reuşitele mele dar astăzi fac o excepţie tocmai pentru că aş vrea să vă împărtăşesc şi vouă reţeta unei după-amiezi de vis.

Locaţie intimă, de un alb luminos, decorată în stil minimalist, pe alocuri cu elemente de inox. De cum am păşit înăuntru m-a învăluit un miros discret, aromoterapeutic. Muzică excelentă, lumină discretă.
Bărbatul a intrat înaintea mea, strângându-mi uşor mâna. Apoi a închis uşa în urma noastră, zâmbindu-mi irezistibil. În clipa aceea abia m-am putut stăpâni să nu-l sărut, atât de fermecător mă privea. Mi-a arătat locul unde trebuie să mă aşez. M-am conformat, beată de încântare, întrebându-mă ce-am făcut ca să merit o astfel de întâlnire, un astfel de bărbat, fie şi numai pentru o jumătate de zi. Tânăr, plin de viaţă, debordând de energie creatoare, care îmi pronunţa numele într-un fel în care nimeni nu mi l-a mai rostit vreodată. Uitasem de Vasile, uitasem de lumea de-afară, eram doar noi doi privindu-ne în ochi cu cea mai pură dragoste.

Eu şi Mihnea, în cabina de duş.

Blog-notes

2011-02-07T13:25:00.013+02:00

Dacă acest articol ar fi fost o carte iar comentariul meu, pe blogul lui Eugen, o adnotare pe paginile ei, se cheamă că deja ţin cont de părerea celor care consideră notiţele o impietate adusă cărţilor când folosesc, iată, "blog-notes-ul" pentru observaţii. :D

Prietenul nostru povesteşte despre prietenul lui şi prietena prietenului lui, ambii nemulţumiţi. El pentru că ea nu participă financiar la uniunea consensuală, ea pentru că ar vrea ca el s-o sprijine mai mult.

Nimic nou până aici, eu am aflat de mai bine de două decenii că aşteptările nu-s niciodată direct proporţionale cu realităţile din teren, încă de pe vremea când, visătoare, aşteptam ca Vasile să-mi cânte, îndrăgostit, serenade în miez de noapte iar el îmi citea, neliniştit, Comedia umană ziua-n amiaza mare. Contemporane cu aşteptările mele erau şi-ale lui, care noaptea visa raţe cu portocale iar la lumina zilei servea budinci catastrofale.

Deşi dragostea trece prin stomac, secretul fericirii nu este masa îmbelşugată ci masa negocierilor, cu dicţionarul ♀- ♂ la îndemână. Pentru că chiar dacă locuiesc în aceeaşi ţară, se poate lesne să nu vorbească aceeaşi limbă.

"Io vreau un bărbat care să mă sprijine mai mult", zicea prietena prietenului lui Eugen în poveste.
Ei bine, propoziţia asta trebuie tradusă. Adică femeia trebuie să explice clar, în termeni exacţi, ce aşteptări are. Vrea sprijinită de braţ când pe trotuar e polei? Vrea un grup-suport când e deprimată că s-a îngrăşat? Vrea sprijin material? Vrea glezne pupate şi picioare încălţate? Să se exprime, clar, aşadar: Guban? Louboutin?
Da, e foarte greu să formulezi în termeni precişi şi concişi dorinţele tale bombastico-fantastice, să le dai o faţă mai omenoasă, să cauţi prin hăţişul de bălării care-ţi populează aşteptările şi visările, câteva fraze de bun simţ care să nu-i bulbuce ochii şi să nu-i strepezească auzul iubitului, dar altă cale nu-i. Ori îi spui, ori îţi pui aşteptările-n cui.

Cu egală dreptate şi domnia lui trebuie să-şi prezinte aşteptările. Iar dacă ei i se cere efortul de-a renunţa la broderii, epitete şi aluzii discrete pentru ca el să priceapă limpede mesajul, de la el se aşteaptă o exprimare care să ţintească nu cortexul cerebral cu gândirea lui abstractă, ci sistemul limbic, responsabil cu emoţiile şi memoria.
Ce doreşte el? (În afară de sex, pentru că asta subînţelege ea şi fără cortex). Dacă aşteaptă curăţenie, trebuie să precizeze de care: zilnică, săptămânală, lunară sau anuală? Dacă vrea mâncare trebuie să-i spună cam de care, cam câtă şi cam la ce ore. Dacă vrea şi hainele spălate şi călcate înseamnă că vrea cam de toate şi deci tre să aducă la masa negocierii lista lui cu participaţiuni la uniunea consensuală.

Şi uite-aşa, doi oameni mari şi responsabili, adaugă sau taie de pe listă, de comun acord, aşteptări. Le ajustează, le printează şi le semnează dacă-i aranjează.

Ştiind astfel fiecare ce are de făcut şi de aşteptat, vor constata că fericirea există.
Şi coafura rezistă.

Însemnări -la propriu- pe margine de carte

2011-02-06T10:18:00.009+02:00

Nu e o leapşă, dar am preluat titlul de la Silavaracald, iar postarea mea e generată de observaţiile ei. Citiţi articolul, ca să vorbim în cunoştinţă de cauză.

(Silavaracald, Arcadia te salută şi zice sărumâna pentru articolul care m-a inspirat, iată, să-mi fac înviorarea de dimineaţă a neuronilor.
Respect cu drag opinia ta, fiecare se apleacă asupra unei cărţi cu propriile aşteptări iar cărţile, ca şi alte întâmplări, pot avea efecte diferite asupra noastră).

Ca una care fac, uneori, însemnări pe cărţi, nu consider o dramă nici adnotările mele nici cititul unei cărţi adnotate.
(Cu amendamentul că o carte împrumutată trebuie păstrată cu sfinţenie, nu se scrie pe ea, nu se îndoaie, nu se pune pe oala cu smânână! :D)

Aşadar, ultima dată când am însemnat pe marginea unei cărţi a fost aseară, recitind Partea Diavolului (Denis de Rougemont) , neştiind că azi, dis de dimineaţă, voi citi despre obiceiul meu încălţată cu mocasini străini. :D

În capitolul "Vital" şi alte sofisme, am dat peste observaţia aceasta:

"De fiecare dată când descoperim un nou mecanism al vieţii devenim obsedaţi de ideea că "asta explică totul". Ciudată nevroză a omului modern! Ce e mai prostesc decât să crezi să explici conduita şi deciziile morale ale unui tot prin descrierea funcţionării unora din părţile lui, totdeauna ultimele analizate? Cine îţi dovedeşte că glandele te determină pe tine în mai mare măsură decât le influenţezi tu pe ele? Omul acesta are un caracter rău; puteţi spune că ficatul lui bolnav e cel care-l face să fie rău dar ştiţi la fel de bine că şi o mare furie deranjează ficatul. Cine a început? Cine e răspunzător de această decizie rea? Omul, sau ficatul lui?"

Pasajul m-a dus fulgerător cu gândul la părerea profesorului Emeran Mayer de la Universitatea California, despre care citisem mai devreme: "până acum, psihiatrii n-au căutat niciodată cauzele problemelor dedesubtul gâtului însă, în viitor, probabil că vom trata bolile psihice nu numai la nivelul creierului, ci şi la nivelul tubului digestiv" şi mai apoi la ce spunea profesorul Gomez-Pinillo că "alimentele acţionează asupra creierului ca un preparat farmaceutic".
Am notat pe marginea paginii trimiterea către cele două legături pe care le-am făcut în timp ce citeam, fără să consider asta un păcat impardonabil.

Mergând mai departe şi presupunând că la un moment dat voi împrumuta cartea cuiva care va citi adnotarea, opinez că dacă va cerceta cele scrise de mine nu i se va întâmpla nimic fatal.

Noa, iacătă, aveţi la dispoziţie două păreri diferite, la care o puteţi adăuga pe-a voastră, cu egală dreptate.

Lecturi minunate!

Povestea porcului reloaded

2011-02-02T20:36:00.013+02:00

După saltul de record mondial al domnului Emanuel, viaţa a revenit la normal.
Doamna Gabi mă întreba grijulie în fiecare dimineaţă ce meniu poftesc în ziua respectivă, iar domnul Emanuel era şi grijuliu şi zglobiu. Doamna făcea zilnic prăjituri. Domnul îmi povestea zilnic aventuri. Eu eram plină de figuri. Ecosistemul rezista.

Om cu frica lui Dumnezeu şi cu oarece frici legate de mine, domnul Emanuel mi-a atras delicat atenţia că ordinea în casa lor este lege şi că nici pe mine nu poate să mă dezlege de la această obligaţie. Aşadar, dacă voi mai părăsi incinta lăsând dezordine în cameră, voi suporta rigorile legii. Aşa de blând îmi vorbea, aşa de calm mă avertiza, că nici prin gând nu-mi trecea că s-ar putea vreodată să fiu bună de plată.

Vremea trecea, un vecin mă plăcea, curte îmi făcea, iar în cameră la mine dezordinea domnea. Ecosistemul încă rezista.

Până într-o seară de iarnă geroasă când, întorcându-mă acasă cu vecinul curtenitor, am simţit brusc că mor: camera mea era foarte luminoasă, cu perdeaua netrasă. Cum şedeam la etajul al doilea, priveliştea nu era greu de admirat şi judecat. De lustră atârnau nişte ciorapi, vreo câteva tricouri şi nişte chiloţi întinşi astfel ca să poată fi interpretaţi fără dubii după formă, iar de mânerul geamului atârnau două sutiene în poziţii obscene. Aveam probleme! Ecosistemul se dărâmase.

Vecinului i-am arătat luna, am făcut pe nebuna şi-am urcat pe scări ca furtuna. Pe masă aveam adunate grămăjoară tricouri, stilouri, caiete, ghete, cosmeticale, reviste ilegale, vaza cu flori moarte, o carte tolănită pe spate şi aşa mai departe, iar pe pat o învălmăşeală totală. O privelişte infernală.

Aţi văzut vreodată o furnică agitată? Ei bine, aia era anchilozată faţă de viteza cu care m-am mişcat eu în următoarele 30 de minute! Mama Gonzales m-ar fi dorit de noră, pot să jur, dacă m-ar fi văzut atunci, cu ce sprinteneală am făcut eu curăţenie generală.

Când cheia s-a răsucit în broască, pe mine mă durea la bască. Stăteam tolănită pe pat, totul era aranjat.
Dacă vă imaginaţi că odată întorşi acasă domnul Emanuel sau doamna Gabi au scos vreun cuvânt, vă înşelaţi. Erau diplomaţi. Până în măduva oaselor. Iar eu făcusem curăţenie până în măduva sertarelor, deci la ce bun să se dezbată o problemă deja rezolvată? Fiecare şi-a văzut în pace de viaţă fără să dea cărţile pe faţă. Ecosistemul se echilibrase.

Singura care nu era împăcată era onoarea mea nerăzbunată. Trebuia să mă pregătesc temeinic, iepurele nu mă mai putea salva încă odată. Am aşteptat cam o săptămână să se liniştească spiritele şi vigilenţa domnului Emanuel să obosească. Îi era limpede că tăcerea mea nu prevestea nimic bun, aşa că nu se aşeza nicăieri fără să verifice locul, privea mereu peste umăr, era mereu cu ochii-n patru.
Numai că nenorocirea te loveşte când te aştepţi mai puţin, iar eu îmi făcusem munca de cercetare temeinic. Mi-am notat cu precizie ora la care sună ceasul deşteptător, cât îi ia urmăritului să iasă în coridor, care e pasul următor; cât durează micul dejun, echiparea, la ce oră e plecarea. M-a ajutat faptul că era organizat şi punctual ca un ceas elveţian.

Sosise clipa răzbunării!
Am aşteptat retragerea în dormitoare, ora de culcare, sforăitul de rigoare şi-apoi am sărit în picioare. Am luat pantalonii domnului Emanuel şi le-am cusut mărunt, cracii. Am cusut degetele de la mănuşi, două câte două. Apoi am trecut la palton. Am sigilat mânecile, buzunarele şi butonierele. Căciulii i-am cusut câteva pene din coada fazanului împăiat de deasupra uşii. Am aşezat totul frumos în cuier şi m-am culcat. Am adormit greu, dar la ora 5,30 am sărit din pat, m-am îmbrăcat pe întuneric, fără zgomot şi-am ieşit tiptil din casă.
Nespălată, nemâncată şi emoţionată.

Eram răzbunată.

Povestea porcului

2011-02-02T13:03:00.014+02:00

Una din cele trei femei, dragii mei, mi-a răvăşit amintirile cu povestea plecării ei de-acasă, într-o iarnă geroasă, în papuci de casă. O consolam şi-i spuneam că se poate şi mai rău, adică se poate ce-am păţit eu.

Trimisă de părinţi, cu inima mică şi cu nădejdea mare, la şcoli, a trebuit într-o bună zi să las iarba grasă de-acasă şi să explorez pajiştile lumii mari. Ca să-mi fie tranziţia mai uşoară, de cu primăvară, ai mei au căutat un cuib cât mai cald pentru toamna pribegiei mele. Nu ştiu dacă a contribuit şi norocul lor sau norocul meu singur s-a descurcat atât de admirabil, dar mi-au găsit o casă adorabilă şi durabilă. Populată cu doi oameni minunaţi. Mi-au fost ca nişte părinţi, pe care eu i-am scos din minţi.
Doamna Gabi, un fel de pâine caldă pentru burta mea veşnic lihnită, iar domnul Emanuel un fel de petec pentru sacul meu veşnic rupt.

Acomodarea a durat vreo 34 de minute, până am împânzit camera frumoasă, călduroasă şi luminoasă cu lucrurile mele. Apoi a început şedinţa de informare cu domnul Emanuel. Mare om, mare pişicher!
Am fost informată că pe lângă camera propriuzisă, părinţii negociaseră şi-o debara (pupa-i-aş, ştiau ei cu ce arsenal aveam să plec în lume, cunoşteau omu' pe care-l crescuseră la sân!) şi că, deci, mai mult spaţiu nu am voie să ocup cu niciun chip. Prin urmare, legislaţia în vigoare prevedea că la uşă, pe pătratul de linoleum care proteja mocheta, nu aveam voie să expun decât una pereche încălţăminte. Restul încălţărilor, obligatoriu curăţate, urmau a fi depozitate în debara.
Cunoşteam melodia asta de la mama şi mi se părea la fel de armonioasă şi la fel de puţin imperioasă.

În timp, am izbândit să mut la uşă toată debaraua de pantofi, încât abia se mai putea deschide uşa. Cum principiul acţinii şi reacţiunii este valabil până în zilele noastre, am simţit într-o bună dimineaţă un cârcel în inima mea de purcel: domnul Emanuel m-a lăsat în prag de examen fără niciun papuc. Absolut toată încălţămintea mea dispăruse fără urmă, odată cu proprietarii.
De la examen nu puteam lipsi, era viitorul meu în joc.
Să plec încălţată cu perechea de gumari ai doamnei care purta cu trei numere mai mult ca mine, nici asta nu era plăcut deloc.
Cum examenul nu mai avea răbdare, am luat gumarii în picioare şi-am luat-o pe cărare. Una aşa, ma ocolitoare. Fiecare pas pe care-l făceam, muşca din fiinţa mea. Fiecare ochi care se holba mă ucidea. Drumul întoarcerii lui Peneş Curcanu' a fost floare la ureche pe lângă drumul meu nepereche până la cămin, unde am împrumutat de la o colegă o pereche de pantofi. Jur că nu mi-a mai păsat deloc că pantofii nu se asortau cu ţinuta mea din ziua respectivă. Ăia au fost cei mai arătoşi pantofi care m-au încălţat vreodată!

Dar, cum fiecare faptă are o răsplată, răzbunarea era de rigoare.
Ca o fină cunoscătoare a tabieturilor domnului Emanuel ştiam că la sosirea acasă se va aşeza la masă. Apoi, va dori să-şi facă siesta în camera domniei sale. Gras fiind, nu se va putea îndoi din şale, aşa că-şi va prăvăli făptura uriaşă peste teancul de perne gata pregătit, se va apuca de citit şi-apoi de sforăit.
Totul a decurs conform obiceiurilor sale până la momentul prăvălirii făpturii. Pentru că urletul scos de iepurele gonflabil pe care i-l aşezasem sub perne l-a propulsat pe domnul Emanuel peste masă fix cum îl propulsa prăjina pe Serghei Bubka, peste ştachetă. Sprinten ca atunci nu mai fusese din copilărie şi nici n-avea să mai fie.

Salvaţi scrisul de mână

2011-01-31T18:44:00.003+02:00

Schimbarea la faţă

2011-01-29T22:01:00.005+02:00

Fiecare om are o faţă. Măcar. Unii au două, sau mai multe, după nevoi.
Unii sunt arătoşi. Alţii frumoşi. Alţii ca nişte galoşi.
Deşi nu e drept, faţa, ca şi haina, poate să-l facă pe-un om mai om sau mai ne-om.
Când în loc de faţă porţi un dos, eşti hidos. Un zâmbet frumos te face mai omenos.

Unii decid să-şi schimbe faţa. Îşi rad mustaţa, îşi lasă plete, zâmbesc, se însufleţesc.

Prietena noastră veche, Eroarea 404 s-a customizat si ea.
Nu arată chiar ca o sfântă din vreo icoană, dar e aşa, oarecum mai umană.

Vis de iarnă

2011-01-27T18:18:00.013+02:00

Frig, frate, frig rău azi noapte. Minus 19 grade Celsius. Nici câinele, care are prostul obicei să latre de nebun în miez de noapte isterizând vecinii somnoroşi, nici el zic, n-a cutezat să iasă din cuşcă, necum să mai latre.
La 5.45 m-am trezit şi-am ieşit încetişor din dormitor să nu tulbur somnul colegului care s-a culcat la ore mici. Mi-am făcut cafeaua, am citit şi-ntre timp m-am răcit cu vreo patru grade. N-am avut curaj să fac foc în şemineu, de teamă să nu-l afum pe Vasile şi să-l conserv prematur. Am mărit temperatura termostatului la 25. Cum halatul nu-mi îmbracă şi metatarsienele, am zâmbit imaginându-mi cum o să-mi confecţionez eu mai spre bătrâneţe un fel de cotum de cosmonaut, din pături electrice pe care o să le alimentez la baterii. Cred că ar fi unica soluţie ca să mă văd, în sfârşit, caldă.

Spre orele 7.30 m-am gândit că puţină activitate fizică mi-ar pune sângele în mişcare aşa că am ieşit afară să mătur scările de zăpadă, să pregătesc gunoiul de expediere şi să inspectez trandafirii pe care, de lene, nu i-am muşuroit astă toamnă. (Am plătit inzecit, cu spaime şi frici, după fiecare ger).
Mi-am luat peste halat haina lui Vasile, am încălţat clăparii pe care îi ţin toată iarna la îndemână şi-am deschis uşa. Brrrrrr!!!!! Gerul mi-a îngheţat instantaneu nările, m-am întors după fular.
Am înşfăcat mătura şi-am început înviorarea. Scările, trotuarul, cărarea până la câine care, dacă mă pricep cât de cât la limbajul animal nonverbal, m-a înjurat de mamă din fundul cuştii pentru că i-am stricat somnul.

Zgomotele suspecte l-au trezit pe Vasile, care a ieşit în balcon, cu ochii cârpiţi, şuierând ameninţător să intru în casă că-mi îngheaţă tibiile şi sperii vecinii. Nu era departe de adevăr, halatul se oprea la cativa centimetri de clăpari, iar zona expusă gerului dădea semne de suferinţă.
După câteva minute am intrat în casă. Căldura m-a izbit violent. M-am dezechipat şi-am intrat la duş. Eroare fatală! Fiecare picătură de apă caldă mă tortura ca un pumnal înfipt in măduva oaselor. Degetele mi s-au umflat ca nişte castraveţi, faţa îmi era ca o tomată extracoaptă, iar în ansamblu arătam ca un leopard dinamovist. Trist. Foarte trist.

Pe la amiază eram epilată, coafată şi îmbrăcată. Aveam programare la masaj anticelulitic. Cum nu eram aptă să conduc am apelat la mila colegului. Negocierile au durat 10 minute. După ce i-am semnat lista de revendicări s-a învoit şi-am plecat.
Toropită şi uşor anchilozată, am dat să intru în salon, scuturându-mi picioarele. Care nu mai răspundeau normal la comenzi, aşa că au început nişte mişcări haotice, de alunecare, expandare, crăcănare şi dezmembrare. La aterizare am sosit pe burtă, cu clanţa în mână. Clienţii salonului săreau despuiaţi de pe paturi, uitând de propria goliciune, încercând să mă adune de pe jos. N-aveam decât prestanţa fracturată cominutiv, în rest eram teafără. M-am dezbrăcat, m-am cuibărit pe masă şi m-am acoperit cu toate prosoapele pe care le-am găsit la îndemână, de frig şi de ruşine.

N-am vorbit deloc timp de 90 de minute. Ca o coincidenţă tristă, muzica de fundal a fost asigurată de vechiul meu prieten chinez cu instrumentul lui dubios, care se tânguie şi-şi plânge stămoşii de doi ani încoace. Dacă o să scap vreodată de celulită, asta nu se va datora cremelor şi aparaturii performante ci acestui chinez cu picatura lui muzicală care, sunt sigură, poate ucide şi-o celulită mică, la o adică.

Acum vreun ceas, când mă gândeam că ziua a proape a trecut şi trăgeam nădejde că aventurile mele hibernale au luat sfârşit pe ziua de azi, văzând că gerul se instalează încet dar sigur, m-am gândit să-i duc câinelui o supă caldă, să se mai dezmorţească. Aceiaşi clăpari, aceeaşi eu. Nu ştiu cum am reuşit să mă impiedic prin nămeţi şi să mă întind iar pe burtă, ca la mare, pe plajă, cu cosiţele înmuiate în supa câinelui.
Nu vă mai povestesc cum arătam aşa, plină de zăpadă şi supă, cum m-am ridicat uitându-mă disperată dacă vecinii sunt pe la geamuri, cum m-am scuturat şi cum m-am evaporat, că vă umflă plânsul şi ziceţi că n-am avut noroc în viaţă.

Iarna, până şi norocul îmi îngheaţă.

Hai să dăm mână cu mână!

2011-01-24T10:45:00.005+02:00

Nu vom încinge Hora Unirii, cum aţi putea crede uitându-vă la data din calendar, ci vom vorbi despre strângerea mâinii ca formă de salut.
Cei şapte ani de-acasă plus restul din afara casei ar fi trebuit să ne înveţe pe fiecare când şi cum ar trebui să dăm mâna cu cetăţenii cu care interacţionăm.
Se spune că originea obiceiului vine din vremuri medievale când ridicarea mâinii în aer (sau strângerea ei) era dovada că ai venit cu gânduri paşnice şi neînarmat.
Astăzi, un psiholog contemporan găseşte prin căptuşeala gestului însemnătăţi mult mai absconse şi interpretări mult mai abstruse decât avea gestul originar.

Nu ştiu cum cataloghează specialiştii strângerile de mână, dar eu am propria împărţire.

Există o strângere de mână de bună simţire, aia care se întâmplă aproape fără să bagi de seamă, în mod natural şi fără efecte secundare. Tot ce trece dincolo de asta, într-o parte sau alta, lăsând sechele, sunt strângeri de mână betege. Beteşugul fiind al capului care diriguieşte mâna.

Sunt cetăţeni a căror mână întinsă seamănă cu un par, care te ţine la distanţa de proprietar. Ai zice că respectivilor le-a anchilozat din cauze necunoscute şi spinarea, şi gura, şi articulaţia cotului, singurele chestii din care mai mişcă fiind falangele, pleoapele şi picioarele. Nu-ţi zâmbesc, nu-ţi vorbesc, te privesc de parcă simplul fapt că respiri aerul aceluiaşi continent cu ei e o încumetare pe care n-ar trebui să ţi-o permiţi.

De partea cealaltă sunt unii care parcă n-au oase, pe care-i simţi ca pe nişte moluşte gata să ţi se scurgă printre degete. Ca nişte păpuşi gonflabile sparte, pe care dacă le strângi se depresurizează. Ăstora, dacă le strângi mai tare mâna se dezmembrează, se decompensează.

Unii, atunci când îţi apucă mâna, zici că te-a înşfăcat un crocodil de Nil. Te strâng, frate, de zici că n-o să-ţi rămână niciun oscior întreg şi nevătămat după ce-au terminat de salutat. După o astfel de strângere de mână gemi o săptămână.

Alteori eşti nevoit să dai mâna cu un pickhammer. Cetăţeanul te apucă strâns de metacarpiene după care începe să te scuture aşa de zdravăn că dacă nu ai ligamente sănătoase după ce termină cu tine eşti un morman de oase.

Dacă nu eşti extraordinar de norocos, nu mori înainte să dai mâna şi cu cineva care într-o viaţă anterioară a fost caracatiţă. Te apucă încetişor cu o mână, te trage spre el, te apucă şi cu cealaltă mână şi începe să-ţi escaladeze antebraţul, te strânge de deltoid, te bate pe spate, te masează, te agasează, te agresează. Şi nu te abandonează decât după ce te-au trecut fiori, răcori şi simţi că mori.

Tot astfel, există strângeri de mână atât de scurte că până ai clipit mâna pe care o strângeai s-a şi dezlipit, se ocupă de altă mână deja, iar tu rămâi cu-a ta în aer, stingherit şi nedumerit.
Prin comparaţie, sunt cetăţeni a căror strângere de mână e lungă cât o autostradă. Insul te apucă, te strânge, şi-ncepe să povestească fără să-ţi redea libertatea, conectat, ca o sondă de petrol la zăcămintele tale de energie. Dacă reuşeşti să-l decuplezi desprinzându-te din strânsoare, se opreşte brusc şi povestea moare.

Câte feluri de strângeri de mână vor mai fi oare? Puteţi completa, fiecare.

La început de săptămână, o sănătoasă strângere de mână!

BLOG DE BLOG - cele mai bune bloguri din 2010

2011-01-20T21:10:00.014+02:00

Categorii:

1. Marele premiu - Pentru că-mi place
2. Blog literar (cu trei secţiuni: critică, jurnal, creaţie)
3. Blogul cu cel mai mult umor
4. Cel mai bun cititor/comentator
5. Cel mai bun blog de păstrarea memoriei
6. Cel mai bun Blog politic/Blog economic
7. Cel mai informat blogger
8. Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă
9. Cel mai bun blog al unui ziarist
10. Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri
11. Cel mai bun blog vizual (foto, grafică)
12. Cel mai bun blog de sport
13. Cel mai bun blog de muzică
14. Cel mai combativ blog
15. Cel mai activ blogger
16. Cel mai bun pamfletar dintre bloggeri
17. Blogul pasiunii (profesiune, hobby). Aici vor intra blogurile culinare, de modă, de design, grădină, cîini-pisici, călătorii, colecţii. Desigur, juriul va putea să acorde mai multe premii, dacă va fi cazul.
18. Premiul de popularitate

Componenţa juriului:

Lucia Verona Simona Ionescu, Oana Stoica Mujea, Ştefania Coşovei, Matilda, Ioana Diaconescu, Adrian Năstase, Adi Hădean,
Alex Mazilu, Chinezu, George Şerban, Horia Gârbea, Ionuţ Iancu. Partener: blogosphera.ro.

Nominalizările mele:

1. -
2. Blog literar/Jurnal: http://incertitudini2008.blogspot.com/
3. -
4. Cel mai bun cititor/comentator: http://colours-sounds.blogspot.com/
5. -Cel mai bun blog de păstrarea memoriei: http://catalin-alexandru.blogspot.com/
6. -
7. -
8.-
9. -
10. -
11. Cel mai bun blog vizual: http://graphis-artwork.blogspot.com/
12. -
13. Cel mai bun blog de muzică: http://teonegura.wordpress.com/
14. -
15. Cel mai activ blogger: http://zamfirpop.com/blog/
16. -
17. Blogul pasiunii: http://mayas-esprit.blogspot.com/
18. -

Cei nominalizaţi de mine trebuie să preia leapşa şi s-o ducă mai departe, din blog în blog, până la victoria finală.

Pentru detalii, lămuriri şi postarea listei cu nominalizări, click aici: http://luciaverona.blogspot.com/2011/01/blog-de-blog-cele-mai-bune-bloguri-din_17.html

Dragii mei, iacătă-mă-s aşadar nominalizată la un concurs de concurs, arătând precum baba Vanga la Casa Albă, la dineul oficial al preşedinţilor.
Am aşa, cum să vă spun?, un sentiment de déjà vu. Am mai trăit o experienţă similară în clasa a patra, la concursul
"Cel mai frumos insectar".

Miloasă din naştere şi leneşă din fire, n-am zburat şi eu, ca tot pionierul destoinic în timpul verii, după insecte. În prag de concurs am înfipt din goana ghizdanului, într-o bucată de plută, următoarele vietăţi:

- două muşte, dintre care una încă mai mişca în timpul deliberării juriului
- un cărăbuş presat, care nu mai era în firea lui pentru că murise strivit pe asfalt
- un păianjen care de frica morţii se chircise atât de tare că putea trece drept orice altă gânganie
- un gândac de Colorado, îmbălsămat de bunicul, cu gaz
- încă vreo două-trei exemplare culese de prin natură, moarte de moarte naturală.

Nu tu un fluture, nu tu o libelulă, nu tu o insectă colorată, minunată.
La sfârşitul concursului am câştigat o mare experienţă. =))
Care, uite, îmi foloseşte acum.

Îmi urez succes şi promit că dacă voi câştiga Marele Premiu de Consolare, în discursul de decernare o să vă pomenesc pe toţi, prietenii mei care m-aţi citit, m-aţi nominalizat şi m-aţi iubit. Şi eu pe voi.

Hai, noi!